Eu spun că pentru aurari nu există decât o formă de cultură – cultura aurarilor. Iar aceasta nu poate fi decât împlinirea muncii lor, expresia suferinţelor, a bucuriilor, femeilor, a măreţiei şi mizeriei muncii lor.

      Căci nimic nu e important şi nu poate hrăni poeme adevărate, decât partea din viaţă care te leagă, care leagă foamea şi setea ta, pâinea copiilor tăi şi recunoaşterea meritelor tale. Restul nu e decât joc, caricatură a vieţii şi caricatură a culturii.

      Căci nu te transformi decât luptând cu ceea ce ţi se opune. Şi de vreme ce răgazul nu solicită nimic din tine, şi-l poţi folosi la fel de bine dormind sub un copac sau în braţele vreunei femei uşoare, de vreme ce nu există nedreptate care să te facă să suferi, ameninţare care să te frământe, ce vei face, pentru a exista, dacă nu să reinventezi munca?

      Jocul nu valorează nimic, căci nu există pedeapsă care să te constrângă să exişti ca jucător al unui anume joc. Iar eu refuz să-l confund pe acela care se culcă după-amiază în camera sa, goală şi cu perdelele trase, pentru a proteja ochii de lumina zilei, cu celălalt, pe care l-am condamnat şi l-am zidit pentru totdeauna în celula sa, deşi amândoi sunt întinşi în acelaşi fel, deşi amândouă celulele sunt goale şi aceeaşi lumină se răspândeşte întruna ca şi în cealaltă. Chiar dacă primul încearcă să facă pe condamnatul la moarte. Du-te să-i vezi la venirea zorilor. Primul va râde ca de un joc pitoresc, dar vei descoperi că părul celui de-al doilea a albit. Iar el nu va putea să-ţi povestească aventura pe care a trăit-o, căci cuvintele îi vor lipsi, asemenea celui care, urcând un munte de pe vârful căruia a descoperit o lume necunoscută, care l-a schimbat pentru totdeauna, nu se poate face înţeles de către tine.

      Numai copiii înfig un băţ în nisip, îl transformă în regină şi se îndrăgostesc. Dar dacă eu vreau, prin aceleaşi mijloace, să îmbogăţesc oamenii în simţămintele lor, va trebui ca din acel băţ să fac un idol, să-l impun oamenilor şi să-i constrâng să aducă ofrande care le vor cere sacrificii.

      Atunci jocul va înceta să mai fie joc. Băţul va 160 rodi. Omul va deveni imn de teamă sau de dragoste.

      Asemenea acelei camere într-o după-amiază călduroasă, care, dacă o transform în celulă pentru toată viaţa, îi va smulge omului un chip neştiut şi-i va arde rădăcina părului.

      Munca te obligă să îmbrăţişezi lumea. Cel care ară se izbeşte de pietre, se teme de apele cerului sau le doreşte şi, astfel, comunică şi se îmbogăţeşte, şi se iluminează. Şi fiecare pas al său devine răsunător. La fel, ruga şi regulile unui cult te obligă să fi credincios sau să înşeli, să guşti pacea sau remuşcările. La fel, palatul tatălui meu obliga oamenii să fie ei înşişi, şi nu o turmă informă, ai cărei paşi nu au sens.

      LXX.

      DESIGUR, ERA FRUMOASA ACEA DANSATOARE pe care o ridicase poliţia imperiului meu. Frumoasă şi misterioasă. Mi se părea că aş fi cunoscut, cunoscând-o pe ea, pământuri neştiute, câmpii liniştite, nopţi pe vârful muntelui şi călătorii în vântul pustiului.

      „Ea există”, îmi spuneam. Am ştiut că are obiceiuri ciudate şi că luptă pentru o cauză duşmană. Totuşi, atunci când au încercat să-i sfarme tăcerea, oamenii nu smulseră decât un surâs melancolic candorii ei de nepătruns.

      Eu cinstesc în primul rând ceea ce-l face pe om să reziste focului. Omenire de adunătură, beată de vanitate şi vanitatea tu însăţi, te priveşti cu dragoste, ca şi cum ar exista ceva în tine. Dar e de ajuns un călău şi câţiva tăciuni aprinşi ca să scuipi tot, căci nu există nimic în tine care să nu se topească de la prima atingere. Acel ministru opulent, care mi-a displăcut pentru morga lui şi care a complotat împotriva mea, nu a putut rezista ameninţărilor, mi i-a vândut pe conjuraţi, mi-a împărtăşit, asudând de frică, iubirile, credinţele, comploturile lui, şi-a înşirat măruntaiele în faţa mea – căci există dintre aceia care nu ascund nimic în spatele zidurilor lor false. Aceluia, după ce şi-a scuipat complicii şi a abjurat:

      — Cine te-a construit? l-am întrebat. Pentru ce această opulenţă a pântecelui, şi acest cap aruncat pe spate, şi această cută atât de solemnă a buzelor? Pentru 161 ce această fortăreaţă, dacă nu există nimic de apărat înăuntru? Omul poartă în el ceva mai important decât el însuşi. Iar tu îţi salvezi, ca fiind esenţiale, carnea flască, dintâi ce ţi se clatină, pântecele greu, văzându-mi ceea ce de ar fi trebuit să servească, lucrurile cărora pretindeai că le eşti credincios! Nu eşti decât un burduf plin de cuvinte vulgare…

      Când călăul i-a rupt oasele, era groaznic să-l fi văzut şi auzit.

      Dar cealaltă, când am ameninţat-o, a schiţat în faţa mea o reverenţă uşoară:

      — Îmi pare rău, stăpâne…

      Am privit-o fără să spun nimic şi i s-a făcut frică. Albă deja, şi cu o reverenţă mai înceată:

      — Îmi pare rău, stăpâne…

      Căci se gândea că va trebui să sufere.

      — Gândeşte-te, i-am spus, că sunt stăpân pe viaţa ta.

      — Cinstesc, stăpâne, puterea ta…

      Era serioasă, ştiind că poartă în ea un mesaj secret, care-i poate aduce moartea.

      Şi iată că devenea, în ochii mei, tabernacol al unui diamant. Dar eu aveam datorii faţă de imperiul meu.

      — Faptele tale merită moartea.

      — Ah! Stăpâne… (era mai palidă decât în dragoste) … Fără îndoială, va fi drept…

      Şi am înţeles, cunoscând oamenii, gândul pe care nu l-ar fi putut spune: „Este drept nu să mor, ci să fie salvat ceea ce port în mine…”.

      — Există, deci, în tine, am întrebat, ceva mai de preţ decât trupul tău tânăr şi ochii tăi plini de lumină? Creezi că aperi ceva în tine şi, totuşi, nimic nu va mai rămâne acolo când vei fi moartă…

      S-a tulburat din cauza cuvintelor ce-i lipseau pentru a-mi răspunde:

      — Poate, stăpâne, ai dreptate…

      Dar simţeam că-mi dă dreptate doar în cuvinte, neştiind să se apere.

      — Deci, te supui.

      — Iartă-mă, da, mă supun, dar nu voi putea vorbi, stăpâne…

      Dispreţuiesc pe acela care se lasă convins de argumente, căci cuvintele trebuie să te exprime, nu să te 162 conducă. De desemnează, fără a conţine nimic. Dar acest suflet nu era dintre acelea pe care cuvintele îl pot desfereca:

      — Nu voi putea vorbi, stăpâne, dar mă supun…

      Îl respect pe acela care, dincolo de cuvinte, chiar dacă acestea se contrazic, rămâne neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Căci, astfel, ştiu încotro se îndreaptă.

      Dar cei care se închid în logica lor urmează propriile lor cuvinte şi se învârt în loc, asemenea unor omizi.

      Am privit-o îndelung:

      — Cine te-a făurit? De unde vii? am întrebat-o.

      A zâmbit fără să răspundă

      — Vrei să dansezi?

      Şi a dansat.

      Iar dansul ei a fost minunat, dar nu putea să mă surprindă, de vreme ce exista ceva în ea.

      Ai privit vreodată fluviul de pe vârful muntelui? A întâlnit aici o stâncă şi, neputând-o străpunge, i-a îmbrăţişat conturul. A ocolit mai departe, pentru a se folosi de o pantă favorabilă. În câmpie şi-a încetinit mersul în meandre, slăbindu-i forţele ce-l trăgeau înspre mare. În altă parte, a adormit într-un lac. Apoi a împins acea ramură înainte, aşezând-o pe câmpie ca pe o spadă.

      La fel, îmi place ca dansatoarea să întâlnească linii de forţă. Ca mişcarea ei să se oprească, iar apoi să se elibereze. Ca surâsul, care acum era uşor, să devină aspru, pentru a dăinui ca o flacără sub vânt, ca acum să alunece cu uşurinţă, ca pe o pantă invizibilă, dar apoi să încetinească, iar paşii să-i devină grei, ca şi cum ar urca un munte. Îmi place să se poticnească de ceva. Sau să triumfe.

      Sau să moară. Îmi place ca ea să fie o privelişte construită împotriva ei, şi să existe în ea gânduri îngăduite şi gânduri condamnate. Priviri posibile şi priviri imposibile. Rezistenţe, adeziuni şi refuzuri. Nu-mi place să fie aidoma în toate direcţiile, ca o piftie. Ci structură vie asemenea arborelui, care nu e liber să crească, ci se diversifică după geniul seminţei sale.

      Căci dansul este destin şi trecere prin viaţă. Dar eu le vreau întemeiat şi însufleţit de ceva, pentru ca mersul tău să mă emoţioneze. Căci dacă vrei să treci peste trecut, şi trecutul ţi se opune, dansezi. Dacă vrei să iubeşti şi rivalul ţi se opune, dansezi. Şi dansul săbiilor e cel care aduce moartea. Şi tot dans e mişcarea corăbiei ce 163 caută ocoluri invizibile ale vântului, care s-o împingă înspre portul dorit.

      Ai nevoie de duşman pentru a dansa, dar ce duşman te-ar onora cu dansul său, dacă n-ar exista nimic în tine?

      Dansatoarea, luându-şi obrazul în mâini, mi-a mişcat inima. Şi am văzut în ea o mască. Căci există, în parada sedentarilor, figuri ce par a fi frământate, dar nu sunt decât capace de cutii goale. Căci nimic nu există în tine, dacă n-ai primit nimic. Dar pe aceea o recunoaştem ca depozitar al unei moşteniri. Exista în ea acel sâmbure tare ce rezistă călăului, căci greutatea unei mori întregi nu i-ar putea stoarce secretul. Această răscumpărare pentru care pieri şi datorită căreia ştii să dansezi. Căci nu e om decât acela pe care imnul, sau poemul, sau ruga l-au înfrumuseţat şi care e clădit pe dinăuntru. Privirea lui se fixează asupra ta cu limpezime, căci e privirea unui om bogat lăuntric. Iar dacă-i vei lua forma feţei, ea va deveni mască impunătoare a voinţei unui om. Şi ştii despre el că va dansa împotriva duşmanului. Dar ce vei şti despre dansatoare dacă nu este decât loc gol? Căci nu există dans al sedentarului. Dar acolo unde pământul este zgârcit, unde căruţa se agaţă în pietre, unde vara prea fierbinte arde recoltele, unde omul rezistă duşmanilor, unde cel slab este zdrobit, acolo se naşte dansul, din sensul fiecărui pas. Căci dansul e luptă împotriva îngerului. Dansul e război, seducţie, asasinat şi căinţă. Şi ce dans voi scoate din turma ta bine hrănită?

      LXXI.

      INTERZIC NEGUSTORILOR SĂ-ŞI LAUDE PREA mult mărfurile. Căci ei se transformă repede în pedagogi şi-ţi prezintă ca scop ceea ce, prin esenţă, nu e decât mijloc şi, înşelându-te astfel asupra drumului de urmat, te va degrada curând, căci dacă muzica lor e vulgară, îţi vor fabrica, pentru a o vinde, un suflet vulgar. Or, dacă e bine ca obiectele să fie create pentru a fi de folos oamenilor, ar fi monstruos ca oamenii să fie creaţi pen164 tru a servi obiectelor drept ladă de gunoi.