LI.
NEDREPT CEL CE SPUNEA DESPRE MINUSCULA sa casă: „O construiesc ca să-i cuprindă pe toţi prietenii 128 mei adevăraţi…”.
Dar ce-şi închipuie el despre oameni?! Eu, dacă aş vrea să-mi construiesc casa pentru adevăraţii prieteni, n-aş putea s-o clădesc destul de mare, căci nu cunosc pe nimeni în lume care să nu-mi fie, măcar în parte, prieten, fie partea aceasta cât de mică, de trecătoare, şi chiar din cel pe care-l condamn la moarte mi-aş putea alege un prieten, dacă oamenii ar putea fi împărţiţi. Chiar şi din cel care mă urăşte, şi care mi-ar tăia capul, dacă i-ar sta în putinţă. Să nu creezi că e vorba de înduioşare facilă, sau de indulgenţă, sau de dorinţă, sau de simpatie vulgară, căci eu rămân rigid, inflexibil şi tăcut.
Dar e numeros, prietenul meu risipit, şi mi-ar umple casa dacă l-aş învăţa să meargă.
Dar ce numeşte el prieten adevărat, dacă nu pe cel căruia îi poate încredinţa bani, fără ca banii să fie în primejdie de a fi furaţi – dar prietenia atunci nu e decât lealitate de slugă, ori îi poate cere un serviciu şi serviciul să-i fie făcut – iar prietenia nu e decât avantaj stors de la oameni, sau pe cel care i-ar lua apărarea – şi prietenia nu mai este decât un omagiu. Dar eu dispreţuiesc aritmetica şi-l numesc prieten pe acela pe care-l întrezăresc în el, dormind, poate, în învelişul lui, dar care, în faţa mea, începe să se desprindă, recunoscându-mă şi zâmbind, chiar dacă mă va trăda mai târziu.
Celălalt îi numeşte prieteni pe cei care ar bea cucuta în locul lui – cum vrei tu ca toţi să se bucure de asta?
Acela care spunea despre el că e bun nu înţelegea prietenia. Tatăl meu, care era crud, avea prieteni şi ştia să-i iubească, nefiind sensibil la decepţie, care nu e decât avariţie frustrată. Decepţia e josnicie, căci ceea ce ai iubit la început în om s-a distrus, oare, prin faptul că există în el şi altceva, care nu-ţi place? Dar tu, pe cel care te iubeşte sau pe care îl iubeşti îl transformi imediat în sclav şi, dacă nu se achită de sarcinile acestei sclavii, îl condamni.
Acela, fiindcă un prieten îi oferea în dar dragostea lui, a schimbat acest dar în datorie. Şi darul dragostei devenea datorie de a bea cucuta şi sclavie. Celălalt se simte decepţionat, ceea ce e josnic. Nu există decepţie decât faţă de un sclav care şi-a făcut prost serviciul. 129
LII.
DAR EU ÎŢI VOI VORBI DESPRE FERVOARE. Căci va trebui să treci peste multe reproşuri. Femeia, de pildă, îţi va reproşa mereu ceea ce dai în altă parte decât ei. Căci omul crede că tot ceea ce e dat undeva e furat din altă parte. Aşa ne-au crescut uitarea Domnului şi consumul mărfurilor. Căci ceea ce dai în realitate nu micşorează, dimpotrivă, sporeşte bogăţiile pe care le poţi împărţi. Astfel, cel care iubeşte toţi oamenii iubeşte infinit mai mult pe fiecare dintre ei decât cel care nu iubeşte decât unul singur şi întinde asupra complicelui său câmpul mizerabil al persoanei lui. De asemenea, cel care înfruntă, departe, pericolele războiului dăruieşte mai mult iubitei, fără ca ea să o ştie, căci îi dăruieşte pe cineva care există, într-adevăr, decât cel care o leagănă zi şi noapte, dar a cărui existenţă nu înseamnă nimic.
Să nu faci economii aici. Căci nu există marfă de economisit când e vorba de mişcările inimii. A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătăţii tale.
Iar atunci când dai, nu te nelinişti să afli cui ai dat. Căci ţi se va spune: „Cutare nu merită acest dar!”. Ca şi cum ar fi vorba de o marfă pe care o consumi. Cel care nu ţi-ar folosi la nimic, prin darurile pe care i le-ai putea cere, îţi poate fi de folos prin darurile pe care i le faci, căci prin el vei servi eternitatea. O ştiu bine cei care nu simt mila josnică pentru bolile plebei, dar îşi expun cu uşurinţă viaţa şi îşi impun, fără a amâna, o sută de zile de marş printre stânci, cu singurul scop de a vindeca ulceraţia slugii slugilor lor. Şi doar cei care aşteaptă recunoştinţa milogului se prind în jocul lui, căci acesta nu are destulă carne să-şi smulgă pentru a putea plăti o privire a ta, dar, prin cel căruia i-ai dăruit, ai dăruit veşniciei, şi tu eşti cel care trebuie să se prosterneze, fiindcă el a binevoit să primească.
LIII.
AM AŞTEPTAT EU ÎNSUMI, ÎN TINEREŢEA MEA, sosirea acelei iubite pe care mi-o aducea ca soţie o caravană plecată de la hotare atât de îndepărtate, încât cei 130 care-o formau îmbătrâniseră pe drum. Ai văzut vreodată o caravană îmbătrânind? Cei care s-au prezentat paznicilor imperiului meu nu-şi cunoscuseră propria patrie. Căci muriseră în timpul călătoriei cei care şi-ar fi putut aminti de ea. Şi fuseseră îngropaţi de-a lungul drumului, unul după altul. Şi cei care-au ajuns la noi nu mai aveau ca moştenire decât amintiri după amintiri. Şi cântece’le pe care le învăţaseră de la cei mai bătrâni nu erau decât legende ale legendelor. Ai cunoscut ceva mai miraculos decât apropierea unei corăbii care a fost construită în largul mării? Şi tânăra pe care au coborât-o dintr-o raclă de aur şi argint şi care, ştiind să vorbească, spunea cuvântul „fântână”, ştia că despre o fântână fusese vorba o dată, în zilele fericite, şi rostea acest cuvânt ca pe o rugăciune la care nu se poate răspunde, căci te rogi astfel fiindcă îţi aminteşti de oameni. Şi mai uimitor era că ştia să danseze, iar acest dans îl învăţase printre mărăcini şi cremene, şi ştia bine că dansul este o rugăciune care poate seduce regii, dar căreia, în viaţa din pustiu, nu i se poate da răspuns. La fel este ruga ta, până la moarte, un dans pentru a atinge un deu. Dar cel mai uimitor era că aducea tot ceea ce ar fi trebuit să-i folosească. Sânii calzi ca nişte hulubi pentru a alăpta. Pântecele neted pentru a da fi imperiului. Venise pregătită, ca o sămânţă zburând pe deasupra mării, atât de bine plămădită, atât de bine formată, atât de pur fermecată de lucruri care nu-i folosiseră niciodată la nimic, asemenea ţie, cu meritele tale succesive, şi faptele tale, şi lecţiile care nu-ţi vor folosi decât în ceasul morţii, când îţi vei fi încheiat devenirea, folosise atât de puţin, nu numai pântecele şi sânii, care erau virgini, dar şi dansurile pregătite a seduce regii, fântânile în care să-şi umezească buzele, ştiinţa florilor, ea, care nu văzuse flori, încât, ajungând la mine în totala sa perfecţiune, nu mai avea altceva de făcut decât să moară.
LIV.
ŢI-AM SPUS DESPRE RUGĂCIUNE CA ESTE exerciţiu al dragostei, graţie tăcerii Domnului. Dacă ai fi aflat divinitatea, te-ai fi contopit cu ea aflându-ţi împlinirea. Şi de ce te-ai înălţa pentru a deveni? Când acela se apleca asupra ei, zidită în orgoliu ca într-un perete 131 solid şi cu neputinţă de a fi salvată, plângea cu deznădejde soarta oamenilor: „Doamne, spunea el, înţeleg şi aştept lacrimile. De sunt ploaie în care se topeşte primejdia furtunii, destindere a orgoliului şi iertare îngăduită. Să plângă, şi o voi ierta. Dar, ca un animal sălbatic, care se apără cu ghearele şi cu dintâi împotriva creaţiei, ea nu ştie să nu mintă”.
Şi o plângea că-i era atât de teamă. Şi spunea Domnului, vorbind despre oameni: „I-ai înspăimântat o dată pentru totdeauna cu dintâi, spinii, ghearele, veninul, solzii ascuţiţi, mărăcinii creaţiei tale. Le trebuie mult timp să se liniştească şi să-şi revină. Şi ştiu bine că cea care minţea era atât de departe, atât de pierdută şi i-ar trebui atât demult timp ca să se întoarcă!
Şi-i plângea pe oameni pentru distanţele considerabile din ei, pe care nimeni nu ştia să le recunoască.
Unii se mirau de indulgenţa lui aparentă faţă de desfrâu. Dar el ştia bine că nu era vorba de indulgenţă. Spunea: „Doamne, eu nu sunt judecător. Există epoci şi oameni pentru a judeca, chiar şi eu pot fi chemat să joc rolul acesta faţă de alţii. Dar pe ea am adunat-o fiindcă-i era frică, şi nu pentru a o pedepsi. Ai văzut vreodată pe salvator aruncându-l în apă pe cel salvat, socotindu-l nedemn? îl salvezi înainte de toate, căci nu pe el, ci pe Domnul îl salvezi prin el. Doar apoi îl poţi pedepsi. Astfel, pe cel condamnat la moarte îl vindeci mai întâi, dacă e bolnav, căci îţi este permis să pedepseşti un om în trupul său, dar nu să dispreţuieşti trupul unui om”.
Şi celor care vor spune: „Pentru ce faci asta, când atât de mică e nădejdea de a o salva?” le voi răspunde că o civilizaţie nu se clădeşte pe folosirea invenţiilor, ci numai pe pasiunea de a inventa. Şi că nu ceri unui medic să-şi justifice intervenţia prin calitatea bolnavului. Fapta contează în primul rând, căci scopurile nu sunt decât aparente, etape arbitrare, şi nu ştii încotro te îndrepţi. Şi dincolo de creasta acestui munte se află o altă creastă. Şi prin acest individ, altceva salvezi, chiar dacă n-ar fi decât religia salvării. Şi dacă te gândeşti la un scop care să te recompenseze şi ceri înainte, ca prin contract, să ţi se plătească, eşti negustor, şi nu om.
Nu poţi să ştii nimic despre etape, care nu sunt decât 132 invenţie a limbajului. Doar direcţia are un sens. Important este să mergi înspre, nu să ajungi, căci nu ajungi niciodată nicăieri, decât în moarte.
Deci, desfrâul său l-am înţeles ca spaimă şi desperare. Căci dacă laşi să-ţi scape totul din mâini, înseamnă că ai renunţat să mai păstrezi. Şi desfrâul nu e decât renunţare de a fi. Şi eşti deznădăjduit de aceste comori care, una după alta, mor irosite. Căci floarea se ofileşte, dar devine sămânţă pentru tine, iar tu, care vedeai floarea altfel decât ca o trecere, deznădăjduieşti. Căci, îţi spun, sedentarul nu e acela care iubeşte fata, apoi se căsătoreşte cu femeia, apoi leagănă copilul, apoi îl instruieşte, ci cel care ar vrea să se oprească la femeie şi să se bucure de ea ca de un poem unic sau de o provizie, şi acela descoperă repede vanitatea, căci nimic pe pământ nu e rezervor inepuizabil, şi priveliştea întrezărită din vârful muntelui nu e decât construcţie a victoriei tale.
Atunci îşi repudiază femeia, sau femeia îşi schimbă bărbatul, dezamăgită. Dar numai vanitatea lor e răspunzătoare de aceasta. Căci nu poţi să iubeşti decât prin femeie, şi nu femeia. Prin poem, şi nu poemul. Prin priveliştea văzută din vârful muntelui. Iar desfrâul se naşte din spaima de a nu reuşi să fi. La fel, cel pe care-l macină insomnia se suceşte şi se învârteşte în aşternut, în căutarea umărului răcoros al patului. Dar abia l-a atins, şi acesta se încălzeşte. Iar el caută în altă parte un izvor durabil de răcoare, care nu există, risipindu-se la prima atingere.
La fel despre acela sau aceea care nu vedeau decât golul din oameni, căci ei sunt goi dacă nu sunt ferestre înspre eternitate. Iată pentru ce în dragostea vulgară nu iubeşti decât ceea ce-ţi scapă, căci altfel vei fi sătul şi scârbit de plăcerea ta. O ştiu bine dansatoarele care vin să-mi danseze dragostea.
Aş fi vrut, deci, s-o salvez pe cea care prăda lumea şi se hrănea cu scaieţi, căci fructul veritabil nu se găseşte decât dincolo de aparenţe, şi nimeni nu te poate emoţiona o dată ce-i cunoşti jocul.
Nu te va mişca decât atunci când vei înceta să mai speri ceva de la el. Sau când nu va fi decât imagine, oaie rătăcită, copil plângând, sau vulpe înspăimântată care-ţi muşcă degetele când o hrăneşti, şi ai să-i porţi pică pentru că s-a închis în groaza şi în ura ei? Vei primi ca pe un afront un gest sau un cuvânt, când e de-ajuns să uiţi cuvintele şi înţelesul van pe care-l poartă, pentru a găsi divinitatea dincolo de de?
Iar eu sunt primul care taie capete, dacă justiţia mea a hotărât aşa şi dacă eu sunt cel insultat. Dar eu domin prea de sus această vulpe pe care capcana o face să sufere, nu pentru a o ierta, căci nimic nu e de iertat la această înălţime, unde mă condamn să fiu singur, ci pentru a nu auzi desperarea ei prin vălmăşagul strigătelor.
Iată pentru ce se poate ca divinitatea să fie mai greu de aflat în aceea care e frumoasă, desăvârşită, generoasă. Nimic în ea nu cere să fie alinat, salvat, potolit. Iar dacă îţi cere să te ocupi numai de ea şi să te închizi în dragostea ei, îţi cere să nu mai fi decât egoism în doi, care este fals numit lumină a dragostei, când nu este decât foc steril.
Nu mi-am strâns proviziile ca să le feresc într-o femeie şi să fiu, astfel, mulţumit.
Iată de ce aceea, în necredinţa, şi minciuna, şi rătăcirea ei, cerea mai mult de la mine, de la inima mea, şi, obligându-mă să trăiesc în tăcerea care e semn al dragostei adevărate, mă făcea să am simţământul veşniciei.
Căci există un timp al judecăţii. Dar există şi un timp al devenirii…
Îţi voi vorbi despre ascultare. Dacă deschizi uşa ta vagabondului, iar el se aşază, nu-i reproşa că nu e altul. Nu-l judeca. Căci, înainte de toate, era flămând de a fi undeva, cu încetineala sa, cu bagajul său de amintiri, cu răsuflarea sa grea şi bastonul lăsat într-un colţ. Să fie acolo, în căldura şi pacea obrazului tău, cu tot trecutul lui despre care nu se vorbeşte şi cusururile lui scoase la iveală. Cârja lui, pe care n-o mai simte, căci nu-i mai ceri să danseze. Şi atunci se linişteşte, şi bea laptele pe care i-l torni, şi mănâncă pâinea pe care i-o rupi, iar surâsul cu care-l priveşti îi este veşmânt cald, asemenea soarelui pentru orb.
Şi de ce ai crede că e josnic să-i surâzi, sub pretext că e nedemn?
Şi de ce ai crede că-i dai ceva, dacă nu-i dai esenţialul, anume ascultare şi atenţie, care pot face atât de nobile legăturile tale cu duşmanul cel mai crâncen? Ce recunoştinţă speri să primeşti de la el, prin povara darurilor tale? Nu va putea decât să te urască, dacă pleacă de la tine încărcat de datorii.
NU CONFUNDA DRAGOSTEA CU DELIRUL posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-l duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau a altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce-i dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templului şi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu? Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.
Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia va fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi, începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?
Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provincii la picioarele ei, dar dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.
Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iar dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.
Dacă vin să-ţi spună: „Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează…”, ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?
Iar dacă vin să-ţi spună: „Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile…”, ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?
