Voi scrie un imn tăcerii. Tu, muzician al fructelor. Tu, locuitor al pivniţelor, beciurilor şi grajdurilor. Tu, vas de miere al hărniciei albinelor. Tu, odihnă a mării asupra plenitudinii ei.
Tu, în care, din înălţimea munţilor, ferec oraşul. Convoaiele sale tăcute, strigătele şi sunetul nicovalelor sale, toate aceste lucruri sunt deja suspendate în vasul serii. Vigilenţă a Domnului asupra fierbinţelii noastre, mantie a Domnului asupra agitaţiei oamenilor.
Tăcere a femeilor, care nu mai sunt decât carne în care se coace fructul. Tăcere a femeilor sub povara sinilor grei. Tăcere a femeilor, care e tăcere a tuturor vanităţilor zilei şi a vieţii, care le cuprinde pe toate. Tăcere a femeilor, care e sanctuar şi perpetuare. Tăcere în care se va desfăşura mâine singura cursă care duce undeva. Tăcere, depozitar în care mi-am închis onoarea şi sângele.
Tăcere a bărbatului care-şi sprijină fruntea în palmă şi reflectează, primind fără cheltuială şi fabricându-şi esenţa gândurilor. Tăcere care-i permite să cunoască şi să ignore, căci e bine, câteodată, să ignori. Tăcere care e refuz al viermilor, al paraziţilor şi al ierburilor otrăvitoare. Tăcere care te apără în desfăşurarea gândurilor.
Tăcere a gândurilor. Odihnă a albinelor, căci mierea e făcută şi nu mai este decât comoară ce trebuie îngropată. Şi se coace. Tăcere a gândurilor ce-şi pregătesc aripile, căci nu e bine să te agiţi în sufletul sau în inima ta.
Tăcere a inimii. Tăcere a simţurilor. Tăcere a cuvintelor lăuntrice, căci e bine să regăseşti providenţa, care e tăcere în eternitate. Totul fiind spus, totul fiind făcut.
Tăcere a Domnului, ca somnul păstorului, căci nu există somn mai dulce, deşi mieii par în primejdie, când nu mai există nici păstor, nici turmă, căci cine le-ar putea distinge sub stele când totul e somn, când totul e somn de lână?
Ah, Doamne, într-o zi, adunându-ţi creaţia, să deschizi poarta rasei vorbitoare a oamenilor şi să-i aşezi în staulul etern, când timpurile se vor fi scurs, şi să ridici, aşa cum se vindecă bolile, orice sens întrebărilor tale.
Căci mi-a fost dat să înţeleg că orice progres al omului constă în a descoperi, una după alta, că întrebările lui n-au sens, căci am consultat savanţii şi nu au găsit răspuns la întrebările de anul trecut, dar astăzi surâd de strădania lor, căci adevărul le-a venit ca dispariţia unei întrebări.
Eu, care ştiu bine că înţelepciunea nu înseamnă răspuns, ci vindecare a vicisitudinilor limbajului, o ştiu şi pentru cei ce se iubesc şi se aşază cu picioarele atârnând pe zidul scund ce mărgineşte plantaţia de portocali, umăr lângă umăr, cunoscând că n-au primit răspuns la întrebările pe care le puneau ieri. Dar eu cunosc dragostea, şi aceasta înseamnă că nici o întrebare nu se mai pune.
Şi, una câte una, dintr-o contradicţie învinsă în alta, mă îndrept spre tăcerea întrebărilor şi, astfel, către fericire.
O, limbuţilor! întrebările au stricat atât demult oamenii.
Nebun cel ce speră în răspunsul providenţei. Ea te primeşte şi te vindecă, înlăturându-ţi întrebările ca pe o fierbinţeală.
Adunându-ţi într-o zi creaţia, Doamne, deschide-ne porţile tale şi du-ne acolo unde nu se va mai răspunde, căci nu vor mai fi întrebări, ci fericire, care e cheie de boltă a întrebărilor şi imagine ce satisface.
Iar acela va descoperi întinderea mărilor, pe care o bănuise ascultând cântecul fântânii, când, cu picioarele atârnând, se aşeza pe marginea ei, care nu era decât gazelă respirând uşor după o cursă obositoare.
Linişte, port al vasului. Linişte întru Domnul, port al tuturor vaselor, XL.
A VENIT LA MINE CEA CARE MINŢEA CU ATÂTA drăgălăşenie, cu cruzime, simplitate. Şi m-am aplecat asupra ei ca asupra vântului răcoros al mării.
— Pentru ce minţi? am întrebat-o.
Plângea, cufundată în lacrimile ei. Iar eu reflectam asupra lacrimilor.
„Plânge, îmi spuneam, căci nu e crezută atunci când minte. Căci nu există pentru mine comedie din partea oamenilor. Ignor sensul comediei. Desigur, aceea vrea să pară alta decât este. Dar nu aceasta e drama care mă frământă. Există o dramă pentru ea, care ar dori atât demult să fie alta. Virtutea am văzut-o respectată mai mult de cele care o mimează, decât de cele care o practică şi sunt virtuoase aşa după cum sunt urâte. Şi atât de doritoare, acelea, de a fi virtuoase şi iubite, dar neştiind să se domine, sau dominate fiind de celelalte. Şi mereu în revoltă împotriva lor. Şi minţind ca să fie frumoase”.
Cauzele care acţionează asupra cuvintelor nu sunt niciodată cauzele adevărate. Iată de ce nu le voi reproşa nimic, în afară de exprimarea pe dos. Iată de ce tăcem în faţa acestor minciuni, neascultând zgomotul cuvintelor, în liniştea iubirii mele, ci efortul. Această trudă a vulpii prinsă în capcană, care se zbate să scape. Sau a păsării care se însângerează lovindu-se de gratiile cuştii. Şi mă întorceam înspre Domnul pentru a-i spune: „De ce n-ai învăţat-o un limbaj comunicabil, căci dacă o voi asculta, departe de a iubi, voi pune s-o spânzure? Şi totuşi există ceva patetic în ea, îşi zdrobeşte aripile în noaptea inimii ei, şi-i e frică de mine ca acelor vulpi din pustiu, cărora le întindeam bucăţi de carne şi care tremurau, muşcau şi-mi smulgeau carnea pentru a o duce în vizuina lor”
— Stăpâne, îmi spunea ea, ei nu ştiu că sunt pură.
Ştiam, desigur, dezordinea pe care o făcea în casa mea. Şi, totuşi, mă simţeam străpuns în inimă de cruzimea Domnului. „Ajut-o să plângă. Dă-i lacrimi. Să fie obosită de ea însăşi, sprijinită pe umărul meu: nu există oboseală în ea”.
Căci fusese rău învăţată în perfecţiunea stării sale şi doream s-o eliberez. Da, mi-am ratat rolul… Căci nu există copilă fără importanţă. Aceea care plânge este nu lumea, ci semn al lumii. Iar teama îi vine din nedumerire. Fiind arsă şi risipită în fum, transfigurată într-un fluviu în mers, cu neputinţă de oprit. Eu vin, şi sunt pământul vostru, adăpostul vostru şi înţelesul vostru. Sunt marea convenţie a limbajului, şi casă, şi cadru, şi armătură.
— Ascultă, mai întâi, îi spun.
Şi ea trebuie primită. Şi copiii oamenilor şi aceia, mai ales, ce nu ştiu că pot să ştie… „Căci vreau să vă conduc înspre voi înşivă. Sunt anotimpul bun al oamenilor”.
XLI.
AM VĂZUT OAMENI FERICIŢI SAU NEFERICIŢI, nu din cauza simplei nenorociri a unui doliu sau a simplei fericiri a unei căsătorii (de exemplu), nu din cauza bolii sau sănătăţii, căci pe cel ce e bolnav îl pot face să se stăpânească printr-o veste răsunătoare, îl pot purta alergând prin tot onaşul, acţionând asupra spiritului sau printr-un anumit sens al lucrurilor pe care-l voi numi, de exemplu, victorie (cel mai simplu). Căci eu vindec tot oraşul prin strălucirea în zori a armelor mele victorioase, şi-i vei vedea îmbulzindu-se şi îmbrăţişându-se. Şi-ţi vei spune: „De ce n-ar fi posibil să fie menţinuţi într-un asemenea climat, aidoma climatului unei muzici de geniu?”. Iar eu îţi răspund: fiindcă victoria nu e privelişte admirată din vârful muntelui, ci întrezărită din vârful muntelui, după ce muşchii tăi o vor fi construit, e trecere de la o stare la alta. O victorie care durează nu e nimic. Nu-ţi mai dă viaţă, ci te moleşeşte şi te plictiseşte, căci nu mai este victorie, ci simplă privelişte împlinită. Trebuie, deci, să trăiesc în veşnicul balans al mizeriei şi al bogăţiei? Şi vei descoperi că şi aceasta e fals, căci poţi trăi toată viaţa în sărăcie, mizerie şi dezgust, asemenea celui care, urmărit de creditorii săi, se spânzură, fără ca bucuriile mărunte şi uşurările trecătoare să recompenseze chinul nopţilor albe. Nu există stare durabilă, ca norocul sau victoria, care să-i fie dată omului precum furajul animalelor.
Vreau băieţi prietenoşi şi generoşi, şi femei cu ochi strălucitori, şi de unde vine aceasta? Nici din interior, nici din exterior. Iar eu îţi răspund: aceasta vine din gustul urmărilor pe care le au lucrurile, unele asupra celorlalte, fie că e vorba de caravana ta de război, de catedrala sau de victoria ta. Dar victoria nu e decât masă de-o dimineaţă. Căci o dată victoria obţinută, nu mai e nimic de făcut decât de a te folosi de proviziile care te ucid, iar dacă bucuria ta a fost vie, înseamnă că ai simţit cu putere comunitatea, căci în tristeţea din ajun te-ai retras la tine sau la prietenii tăi, în doliul tău şi al fiilor tăi, dar iată că afli de victoria aceasta chiar în clipa în care ea se împlineşte! Dar cel care construieşte catedrala pentru înălţarea căreia îi trebuie o sută de ani va trăi o sută de ani în bogăţia inimii. Căci creşti din ceea ce dăruieşti şi-ţi sporeşti puterea de a dărui. Iar dacă treci prin anul în care-ţi clădeşti viaţa, te văd fericit de a pregăti sărbătoarea fără aţi face niciodată provizii. Căci ceea ce dai pentru sărbătoare înaintea sărbătorii te face să creşti mai mult decât ceea ce-ţi va înapoia sărbătoarea o singură dată. Şi e acelaşi lucru cu fiii tăi care cresc. Şi cu corăbiile tale care pleacă în larg, sunt ameninţate, apoi triumfă şi trag la mai în zorii zilei, cu echipajele lor. Eu sporesc pasiunea care se hrăneşte din reuşitele sale, ca a aceluia care, cu cât scrie mai mult, cu atât mai mult îşi elaborează stilul. Dar voi repudia acea pasiune care, deşi vie, se ruinează în reuşitele sale. Căci cu cât cunosc mai mult, cu atât vreau să cunosc mai mult, sunt pregătit pentru a cunoaşte, cu atât mai mult râvnesc la bunul altuia, îl jefuiesc şi mă îngraş devorându-l. Şi cu atât mai mult mă ruinez în inima mea.
Căci din fiecare cucerire omul descoperă, folosind obiectul cucerit, că a fost înşelat, confundând căldura creaţiei cu plăcerea întrebuinţării obiectului, care nu-i mai aduce nimic. Şi totuşi este necesar să te supui într-o zi acestei întrebuinţări, dar atunci când cucerirea foloseşte întrebuinţării, mă interesează doar întrebuinţarea ce foloseşte cuceririi. Una întărind-o pe cealaltă. Aseme113 nea dansului, sau cântecului, sau rugăciunii care creează fervoarea, care hrăneşte apoi rugăciunea, sau dragostei. Căci dacă-mi schimb starea, dacă nu mai sunt mişcare şi acţiune înspre, sunt ca şi mort. Şi din vârful muntelui tău, nu te vei mai bucura de privelişte, când ea nu mai este victorie a muşchilor tăi şi satisfacţie a cărnii tale.
XLII.
LE-AM SPUS: „NU VA FIE RUŞINE DE URA voastră.” Căci condamnaseră o sută de mii la moarte. Iar aceia rătăceau prin închisori, purtând pe piept placa ce-i deosebea de ceilalţi ca pe nişte vite. Am venit, am pus stăpânire pe închisori şi am chemat această mulţime să mi se înfăţişeze. Nu mi s-au părut deosebiţi de ceilalţi. Am ascultat, am auzit şi am privit. I-am văzut împărţindu-şi pâinea ca toţi ceilalţi şi adunându-se, ca toţi ceilalţi, în jurul copiilor bolnavi. Legănându-i şi veghindu-i. Şi i-am văzut, ca pe toţi ceilalţi, suferind de a fi singuri, atunci când erau singuri. Şi, ca toţi ceilalţi, plângând atunci când acea femeie, între zidurile groase, îşi simţea inima înclinând înspre un alt prizonier.
Căci mi-am amintit de ceea ce mi-au povestit temnicerii mei. Şi am rugat să mi se aducă cel care se folosise în ajun de cuţitul său, însângerat încă după crimă. Şi l-am interogat eu însumi. Şi m-am aplecat nu asupra lui, deja cuprins de moarte, ci asupra a ceea ce este impenetrabil în om.
Căci viaţa ia de acolo de unde poate lua. La poalele umede ale stâncii apare muşchiul. Condamnat dinainte, desigur, de primul vânt uscat al pustiului. Dar el ascunde sămânţa sa care nu va muri şi cine ar putea spune că această apariţie de verdeaţă e inutilă?
Am aflat de la prizonierul meu că îşi bătuseră joc de el. Iar el suferise în vanitatea şi în orgoliul său. Vanitatea şi orgoliul său de condamnat la moarte…
Şi i-am văzut, la frig, strângându-se unul lângă celălalt. Şi se asemănau tuturor oilor din lume.
Şi-am chemat în faţa mea judecătorii şi i-am întrebat:
— Pentru ce sunt rupţi de ceilalţi, pentru ce poartă pe piept o placă de condamnat la moarte?
— Aşa e drept, mi-au răspuns:
Şi mă gândeam: „Desigur, e drept. Căci dreptatea, după ei, înseamnă distrugerea a ceea ce este neobişnuit. Existenţa negrilor este nedreptate pentru ei. Ca şi existenţa prinţeselor pentru lucrători. Ca şi existenţa pictorilor dacă nu înţeleg pictura41.
