Nu poţi să ştii nimic despre etape, care nu sunt decât 132 invenţie a limbajului. Doar direcţia are un sens. Important este să mergi înspre, nu să ajungi, căci nu ajungi niciodată nicăieri, decât în moarte.

      Deci, desfrâul său l-am înţeles ca spaimă şi desperare. Căci dacă laşi să-ţi scape totul din mâini, înseamnă că ai renunţat să mai păstrezi. Şi desfrâul nu e decât renunţare de a fi. Şi eşti deznădăjduit de aceste comori care, una după alta, mor irosite. Căci floarea se ofileşte, dar devine sămânţă pentru tine, iar tu, care vedeai floarea altfel decât ca o trecere, deznădăjduieşti. Căci, îţi spun, sedentarul nu e acela care iubeşte fata, apoi se căsătoreşte cu femeia, apoi leagănă copilul, apoi îl instruieşte, ci cel care ar vrea să se oprească la femeie şi să se bucure de ea ca de un poem unic sau de o provizie, şi acela descoperă repede vanitatea, căci nimic pe pământ nu e rezervor inepuizabil, şi priveliştea întrezărită din vârful muntelui nu e decât construcţie a victoriei tale.

      Atunci îşi repudiază femeia, sau femeia îşi schimbă bărbatul, dezamăgită. Dar numai vanitatea lor e răspunzătoare de aceasta. Căci nu poţi să iubeşti decât prin femeie, şi nu femeia. Prin poem, şi nu poemul. Prin priveliştea văzută din vârful muntelui. Iar desfrâul se naşte din spaima de a nu reuşi să fi. La fel, cel pe care-l macină insomnia se suceşte şi se învârteşte în aşternut, în căutarea umărului răcoros al patului. Dar abia l-a atins, şi acesta se încălzeşte. Iar el caută în altă parte un izvor durabil de răcoare, care nu există, risipindu-se la prima atingere.

      La fel despre acela sau aceea care nu vedeau decât golul din oameni, căci ei sunt goi dacă nu sunt ferestre înspre eternitate. Iată pentru ce în dragostea vulgară nu iubeşti decât ceea ce-ţi scapă, căci altfel vei fi sătul şi scârbit de plăcerea ta. O ştiu bine dansatoarele care vin să-mi danseze dragostea.

      Aş fi vrut, deci, s-o salvez pe cea care prăda lumea şi se hrănea cu scaieţi, căci fructul veritabil nu se găseşte decât dincolo de aparenţe, şi nimeni nu te poate emoţiona o dată ce-i cunoşti jocul.

      Nu te va mişca decât atunci când vei înceta să mai speri ceva de la el. Sau când nu va fi decât imagine, oaie rătăcită, copil plângând, sau vulpe înspăimântată care-ţi muşcă degetele când o hrăneşti, şi ai să-i porţi pică pentru că s-a închis în groaza şi în ura ei? Vei primi ca pe un afront un gest sau un cuvânt, când e de-ajuns să uiţi cuvintele şi înţelesul van pe care-l poartă, pentru a găsi divinitatea dincolo de de?

      Iar eu sunt primul care taie capete, dacă justiţia mea a hotărât aşa şi dacă eu sunt cel insultat. Dar eu domin prea de sus această vulpe pe care capcana o face să sufere, nu pentru a o ierta, căci nimic nu e de iertat la această înălţime, unde mă condamn să fiu singur, ci pentru a nu auzi desperarea ei prin vălmăşagul strigătelor.

      Iată pentru ce se poate ca divinitatea să fie mai greu de aflat în aceea care e frumoasă, desăvârşită, generoasă. Nimic în ea nu cere să fie alinat, salvat, potolit. Iar dacă îţi cere să te ocupi numai de ea şi să te închizi în dragostea ei, îţi cere să nu mai fi decât egoism în doi, care este fals numit lumină a dragostei, când nu este decât foc steril.

      Nu mi-am strâns proviziile ca să le feresc într-o femeie şi să fiu, astfel, mulţumit.

      Iată de ce aceea, în necredinţa, şi minciuna, şi rătăcirea ei, cerea mai mult de la mine, de la inima mea, şi, obligându-mă să trăiesc în tăcerea care e semn al dragostei adevărate, mă făcea să am simţământul veşniciei.

      Căci există un timp al judecăţii. Dar există şi un timp al devenirii…

      Îţi voi vorbi despre ascultare. Dacă deschizi uşa ta vagabondului, iar el se aşază, nu-i reproşa că nu e altul. Nu-l judeca. Căci, înainte de toate, era flămând de a fi undeva, cu încetineala sa, cu bagajul său de amintiri, cu răsuflarea sa grea şi bastonul lăsat într-un colţ. Să fie acolo, în căldura şi pacea obrazului tău, cu tot trecutul lui despre care nu se vorbeşte şi cusururile lui scoase la iveală. Cârja lui, pe care n-o mai simte, căci nu-i mai ceri să danseze. Şi atunci se linişteşte, şi bea laptele pe care i-l torni, şi mănâncă pâinea pe care i-o rupi, iar surâsul cu care-l priveşti îi este veşmânt cald, asemenea soarelui pentru orb.

      Şi de ce ai crede că e josnic să-i surâzi, sub pretext că e nedemn?

      Şi de ce ai crede că-i dai ceva, dacă nu-i dai esenţialul, anume ascultare şi atenţie, care pot face atât de nobile legăturile tale cu duşmanul cel mai crâncen? Ce recunoştinţă speri să primeşti de la el, prin povara darurilor tale? Nu va putea decât să te urască, dacă pleacă de la tine încărcat de datorii.

      NU CONFUNDA DRAGOSTEA CU DELIRUL posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-l duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau a altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce-i dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templului şi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu? Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

      Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia va fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi, începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?

      Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provincii la picioarele ei, dar dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.

      Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iar dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.

      Dacă vin să-ţi spună: „Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează…”, ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?

      Iar dacă vin să-ţi spună: „Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile…”, ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?

      Iar dacă vin să-ţi spună: „Aici, ai datorii. Aici, nu ai. Aici, darurile tale sunt recunoscute. Aici, sunt batjocorite”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.

      Tuturor le vei răspunde: „A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.

      Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit.

      LVI.

      ÎŢI ÎMPĂRTĂŞESC ACELAŞI SECRET. ÎNTREG trecutul tău nu este decât o naştere, asemenea, până astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atât de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strânge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. Şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decât pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strâng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcâiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decât cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptându-se deja spre moarte.

      Atunci, mă vei întreba, pentru ce trebuie să lupt? De vreme ce scopurile nu au semnificaţie… Şi-ţi voi răspunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare şi simple, pe care înţelepciunea m-a făcut să-l aflu, puţin câte puţin, de-a lungul vieţii: că a pregăti viitorul nu înseamnă decât a crea prezentul. Iar cei care urmăresc imagini îndepărtate, fruct al invenţiei lor, se irosesc în utopie şi în himeră. Căci singura invenţie adevărată este de a descifra prezentul sub aspectele sale incoerente şi limbajul său contradictoriu. Dar dacă te laşi furat de visele tale goale despre viitor, eşti asemenea celui care îşi închipuie că poate să inventeze coloana şi să construiască temple noi în libertatea peniţei sale. Căci, cum ar putea întâlni duşmani şi, neîntâlnindu-i, cine l-ar întări şi împlini? împotriva cui şi-ar modela coloana? Coloana printre fiinţă, de-a lungul generaţiilor, din lupta sa cu viaţa. Chiar dacă n-ar fi decât o simplă formă, tu nu o inventezi, ci o şlefuieşti împotriva uzurii. Şi astfel se nasc marile opere şi imperiile.

      Numai prezentul îl poţi pune în ordine. La ce bun să discuţi despre ceea ce-ai moştenit? Iar viitorul trebuie nu să-l prevezi, ci să-l îngădui.

      Şi, desigur, ai mult de muncă atunci când îţi este prezentul ca material. Iar acest amestec de oi, capre, câmpuri de orz, case, munţi, el îl numesc domeniu sau imperiu, din el creez ceva ce nu exista înainte, şi care este unic şi indivizibil, căci cine se va apropia de el cu inteligenţa îl va distruge fără a-l fi cunoscut, şi astfel întemeiez prezentul, la fel cum efortul muşchilor mei, atunci când ajung în vârf, îmi orânduieşte priveliştea şi mă face să asist la acea minune albastră, în care oraşele sunt asemenea ouălor în cuiburi, ceea ce nu e nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat decât oraşele văzute ca nave sau temple, ci altfel. Iar din soarta oamenilor îmi stă în putere să fac hrană pentru liniştea mea.

      Află, deci, că orice creaţie adevărată nu este prejudecată asupra viitorului, urmărire a himerei şi a utopiei, ci imagine nouă citită în prezent, care este rezervă de materiale primită moştenire, şi de care nu-ţi este îngăduit nici să te bucuri, nici să te plângi, căci, ca şi tine, de există, fiindcă au luat fiinţă.

      Viitorul lasă-l, deci, să-şi întindă ramurile, una câte una, asemenea copacului. Din prezent în prezent, copacul va creşte şi va intra istovit în moarte. Nu te nelinişti pentru imperiul meu. De când oamenii au recunoscut această imagine în diversitatea lucrurilor, de când eu am făcut operă de sculptor în piatră, am dat, în măreţia creaţiei mele, un nou curs destinului lor. Din acea clipă, ei vor merge din victorie în victorie, iar cântăreţii mei vor avea ce slăvi, căci în loc să glorifice zei morţi, vor preamări, pur şi simplu, viaţa.

      Priveşte grădinile mele, unde grădinarii merg în zori pentru a crea primăvara; ei nu vorbesc nici despre pistile, nici despre corole, ci seamănă sămânţa.

      Iar vouă, descurajaţi, nefericiţi şi învinşi, vă spun: sunteţi armata unei victorii! Căci voi începeţi în această clipă şi e frumos să fi atât de tânăr.

      Dar să nu creezi că e uşor să gândeşti prezentul. Căci ţi se opune materia însăşi de care trebuie să te foloseşti, în timp ce invenţiile tale despre viitor nu ţi se vor opune niciodată. Cel care se culcă în nisip în preajma unui puţ secătuit, care se evaporă în soare, cât de uşor înaintează în visul său! Şi cât de uşori i se par paşii spre eliberarea sa! Cât de uşor poţi să bei în vis, căci paşii tăi îţi aduc apa ca nişte sclavi tăcuţi, şi nu există spini care să te oprească.

      Dar la acest viitor fără duşmani nu se ajunge niciodată, iar tu te stingi, şi nisipul îţi scrâşneşte între dinţi, şi grădina, şi fluviul bogat, şi cântecul femeilor ce-şi spală pânza se cufundă încet în moarte.

      Dar cel care merge cu adevărat îşi răneşte gleznele de pietre, luptă împotriva mărăcinilor şi-şi rupe unghiile în grohotişuri. Căci îi sunt date toate treptele urcuşului său, iar el trebuie să le învingă, una câte una. Apa şi-o creează încet, cu munca sa, cu muşchii săi, cu băşicile din palmă, cu rănile de la picioare. Amestecând realităţile contradictorii, el smulge apă din pustiul de piatră prin forţa pumnilor săi, asemenea brutarului care, frământând aluatul, îl simte întărindu-se puţin câte puţin, crescând ca o musculatură care-i rezistă, legându-se în noduri j3e care trebuie să le rupă, iar aceasta înseamnă că a început să creeze pâinea. La fel, poetul sau sculptorul care-şi lucra poemul sau piatra într-o libertate în care se pierdea, liber fiind de a-şi face imaginea să râdă sau să plângă, să se aplece la dreapta sau la stânga, şi, într-o asemenea libertate, nereuşind să se împlinească.

      Dar vine clipa în care peştele muşcă, iar versul rezistă. Vine clipa în care n-ai spus ceea ce voiai să spui, din cauza unui alt cuvânt pe care voiai să-l păstrezi, căci şi pe acela doreai să-l spui, şi-ţi dai seama că aceste două adevăruri îţi rezistă. Şi începi să ştergi sau începi să plămădeşti în humă un zâmbet care te desfide. Şi nu alegi unul sau altul, în numele unei logici verbale, ci cauţi cheia de boltă a adevărurilor tale contradictorii, căci nimic nu e de pierdut – şi îţi dai seama că poemul tău creşte sau că imaginea pe care o cauţi se desluşeşte în piatră, înconjurat fiind de duşmani iubiţi.

      Nu-i asculta, deci, niciodată pe cei care vor să-ţi fie de folos sfătuindu-te să renunţi la una din aspiraţiile tale. Vocaţia ta atârnă greu în tine, şi după aceasta o recunoşti. Iar dacă o trădezi, pe tine te mutilezi, dar află că adevărul tău se va împlini încet, căci el e asemeni naşterii unui arbore, nu simplă alcătuire a unei formule, fiindcă timpul e cel care joacă, în primul rând, un rol, iar tu trebuie să devii altul, urcând un munte abrupt. Căci fiinţa nouă, care este unitate degajată din diversitatea lucrurilor, nu ţi se impune ca o soluţie de rebus, ci ca potolire a conflictelor şi vindecare a rănilor. Iar puterea ei n-o vei cunoaşte decât atunci când se va împlini. Iată de ce am respectat întotdeauna, la om, ca pe nişte zei demult uitaţi, tăcerea şi răbdarea.

      LVII.

      E FRUMOS CA SUNTEŢI ATÂT DE TINERI, VOI, dezmoşteniţi, nefericiţi şi învinşi, care nu ştiaţi citi în moştenirea voastră decât ziua cea rea de ieri. Dar dacă voi construi un templu, iar voi veţi alcătui mulţimea credincioşilor, şi dacă-mi arunc sămânţa în voi şi vă adun acolo, în măreţia liniştii, astfel încât să creşteţi recoltă înceată şi miraculoasă, unde mai este loc pentru deznădejde? Aţi cunoscut acei zori ai victoriei în care muribunzii pe paturile lor de mizerie, şi canceroşii în pestelniţa lor, şi infirmii în cârjele lor, şi datornicii printre portărei, şi prizonierii printre paznicii lor, toţi, în diversitatea lor şi cu durerile lor, se regăseau în victorie ca într-o apoteoză adusă comunităţii lor şi, în dimineţile acelea, gloata desperecheată devenea bazilică pentru imnul victoriei.

      Ai văzut, astfel, dragostea prinzând aceeaşi înfăţişare, aşa cum se întind rădăcini de la suflet la suflet, poate chiar sub povara nenorocirii care, dintr-odată, se preface în structură şi temelie divină pentru a smulge acelaşi lucru de la toţi, iar bucuria, atunci, îşi împarte pâinea şi îţi oferă un loc lângă focul ei. Erai dezgustat, cu casa ta minusculă, pe care n-ar fi umplut-o prietenii tăi, şi dintr-odată se deschide templul unde prietenul intră, dar acela infinit.

      Unde vedeţi motiv de deznădejde? Nu există decât naştere perpetuă. Şi, desigur, ireparabilul există, dar nimic nu e vesel sau trist în asta, el este esenţa însăşi a ceea ce a fost. E ireparabilă naşterea mea, căci iată-mă! Trecutul este ireparabil, dar prezentul vă e dat ca material în mâinile constructorului, iar voi sunteţi chemaţi să făuriţi, din el, viitorul.

      Lvm.

      PRIETEN ESTE, ÎNAINTE DE TOATE, CEL CARE nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău e adevărat, şi tot ceea ce spune e adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă, aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care, mulţumită cerului, îl întâlnesc în templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea e făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre, l-am găsit şi sunt prietenul lui. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci el nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine 140 este ambasadorul imperiului meu lăuntric. Iar tu te porţi bine cu el, îl pofteşti să se aşeze şi-l asculţi. Şi iată-ne fericiţi. Căci m-ai văzut, oare, când primeam ambasadori, ţinându-i deoparte sau refuzându-i fiindcă, în adâncul imperiului lor, la o mie de zile de mers de al meu, oamenii se hrănesc cu mâncăruri ce nu-mi plac sau purtările lor nu sunt şi ale mele? Prietenia este, în primul rând, înţelegerea şi circulaţia spiritului deasupra detaliilor vulgare. Şi nu-i pot reproşa nimic celui care stă în capul mesei mele.

      Căci ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om. Ce aş căuta în templul unui zeu care s-ar preocupa de înălţimea sau proporţiile credincioşilor săi, sau în casa unui prieten care nu mi-ar accepta cârjele şi m-ar pune să dansez pentru a mă judeca?

      Vei întâlni mulţi judecători în lume. Dar dacă trebuie să te transformi şi să te întăreşti, lasă această muncă pe seama duşmanilor tăi. Ei o vor face, asemenea furtunii care sculptează cedrii. Prietenul tău e făcut pentru a te primi. Domnul, atunci când intri în templu, nu te judecă, ci te primeşte.

      LIX.

      DACA VREI SA CREEZI PRIETENII, ACOLO UNDE nu există decât împărţeală a proviziilor şi dezbinare a inimilor, care decurge din aceasta – căci dacă vrei ca oamenii să se urască, aruncă-le grăunţe – învaţă să regăseşti respectul faţă de om şi află că doar acolo unde niciunul nu-l critică pe celălalt comunitatea este suportabilă. Când gândeşti rău despre prietenul tău şi o spui, înseamnă că nu l-ai întâlnit la nivelul unde se află oamenii, şi anume adunaţi în templu. Şi nu e vorba aici nici de indulgenţă, nici de slăbiciune a virtuţii. Rigoarea ta se găseşte în altă parte, şi în altă parte eşti judecător. Iar dacă va fi nevoie, vei tăia capete fără a şovăi. Căci, încă o dată, condamni la moarte, dar mai întâi vindeci osânditul, dacă e bolnav. Nu te teme de contradicţiile pe care limbajul tău insuficient le foloseşte pentru a vorbi despre oameni. Căci nu există nimic care să fie contradictoriu, în afara limbajului ce exprimă.

      Şi există o parte a osânditului pe care o dai călăului, „dar există o altă parte pe care o poţi primi la masa ta 141 şi nu ai dreptul s-o judeci. Căci ţi-a fost dat să judeci omul, dar nu ţi-a fost dat, de asemenea, să-l respecţi. Şi nu e vorba de a-l judeca pe unul şi a-l respecta pe altul, ci pe unul şi acelaşi. Acesta e un mister al imperiului meu, datorat stângăciei limbajului.

      Pe mine nu mă stingheresc acele împărţiri pentru uzul logicienilor. Căci în acela împotriva căruia lupt în pustiu şi pe care-l îmbrac în ura mea, am găsit întotdeauna ceî mai bun exerciţiu pentru suflet. Mărşăluim, înverşunaţi, unul împotriva celuilalt cu dragoste.

      LX.