Cel care încearcă, cu limbajul său, să cuprindă şi să exprime omul în logica expunerii mi se pare aidoma copilului ce se aşază la poalele Atlasului cu căldarea şi, lopăţica sa şi plănuieşte să ia muntele şi să-l transporte în altă parte. Omul este ceea ce există, nu ceea ce se exprimă. Desigur, scopul fiecărei conştiinţe este de a exprima ceea ce există, dar expresia e operă dificilă, în ceată şi încâlcită – şi greşeala este de a crede că nu există ceea ce nu se poate enunţa. Căci a enunţa şi a concepe au acelaşi sens. Dar foarte puţin din om am reuşit să concep până acum. Or, ceea ce concep azi exista şi ieri, şi mă amăgesc dacă-mi închipui că ceea ce aparţine omului, şi nu poate fi exprimat, nu merită consideraţie. Căci muntele nu-l exprim, ci-l semnific. Şi confund a semnifica şi a cuprinde. Semnific celui care deja cunoaşte, dar dacă n-ar şti, cum aş putea să-i transmit muntele cu crevase în care se rostogolesc pietre, cu poalele sale de levănţică şi creasta crenelată împungând cerul?
Şi ştiu când am de-a face nu cu o fortăreaţă nimicită sau barcă fără direcţie, căreia i se dezleagă funia din inelul de fier – pentru a fi lăsată în voia sorţii – ci cu o existenţă minunată, cu legile gravitaţiei sale lăuntrice şi tăcerile sale mai solemne decât liniştea stelelor.
Astfel mi-am dat seama de conflictul care există între a admira omul supus şi omul neînduplecat, care arată ceea ce este. Înţelegând problema, fără s-o formulez. Căci cei ce sunt conduşi de disciplina cea mai aspră şi care, la un semn al meu, primesc moartea, cei pe care credinţa mea îi magnetizează, atât de adânc prinşi în disciplina lor, încât pot să-i insult şi să-i supun ca pe nişte copii, lăsaţi, dimpotrivă, singuri în faţa aventurii şi ciocnindu-se cu alţii, sunt căliţi ca oţelul, arătând o mânie sublimă şi curaj în faţa morţii.
Am înţeles că sunt două înfăţişări ale aceluiaşi om. Şi că acela pe care-l admirăm ca fiind neînduplecat, sau cea cu neputinţă de supus, absentă în braţele mele ca un vapor de cursă lungă, cel pe care-l numesc om, căci nu se tânguieşte, nici nu pactizează, nici nu părăseşte o parte din sine din viclenie, sau poftă, sau oboseală, cel pe care-l pot strivi sub piatra de moară, fără să-i pot stoarce secretul, cel care poartă în inimă acel sâmbure tare, pe care nici mulţimea, nici tiranul nu admit să-l constrângă, devenit în inimă diamant, are o altă forţă, pe care i-am descoperit-o. Supus, şi disciplinat, şi respectuos, şi plin de credinţă, fiu înţelept al unei râse spirituale şi depozitar al virtuţilor ei…
Dar cei pe care-i numesc liberi şi hotărând numai pentru ei înşişi, inexorabil singuri, aceia nu sunt conduşi, plutesc fără vânt în pânze, iar rezistenţa lor nu este decât capriciu incoerent.
Astfel, eu urăsc această turmă şi pe omul golit de substanţa sa, fără patrie lăuntrică, şi nu-mi place, ca stăpân şi conducător, să-mi vlăguiesc poporul şi să-l transform în furnici oarbe şi ascultătoare, am înţeles că prin constrângere puteam şi trebuia să-l înviorez, nu să-l pierd. Şi că blândeţea sa în biserică, şi ascultarea, şi ajutorul dat altora nu erau ale unui bastard, căci doar astfel îmi putea servi ca piatră unghiulară în limitele imperiului meu. Căci nimic nu poţi aştepta de la tine singur, ci de la minunata colaborare a unuia prin celălalt…
Astfel, cel pe care-l strivea greutatea zidurilor, şi asupra căruia vegheau sentinelele, şi pe care puteam să-l crucific fără ca el să abjure, cel de la care tortura călăilor mei n-ar scoate decât un râs dispreţuitor, aş greşi dacă aş vedea în el un refractar. Căci puterea îi vine dintr-o altă religie, el este o altă faţă a lui însuşi. O altă imagine, aceea a unui om care se aşază şi ascultă, cu mâinile pe genunchi şi un surâs candid. Şi există sini care i-au dat lapte. La fel cea pe care am capturat-o în turn şi se plimbă în lungul şi în largul celulei, şi nu poate fi nici violată, nici stăpânită, şi nu va pronunţa niciodată cuvântul de dragoste ce i se cere. Şi care este, pur şi simplu, din altă parte, din alt incendiu, dintr-un trib îndepărtat şi plină de religia sa. Şi n-aş putea s-o ating decât dacă aş converti-o.
Cei pe care-i urăsc sunt, mai ales, cei care nu există cu adevărat. Rasă de câini ce se cred liberi, fiind liberi de a-şi schimba opiniile, de a nega (cum ar putea şti că neagă, de vreme ce ei înşişi sunt judecători?). Liberi de a trişa, de a renega şi de a se vinde, şi pe care-i fac să-şi schimbe părerile doar arătându-le troaca atunci când le e foame.
Astfel a fost noaptea logodnei şi a condamnării la moarte. Şi am avut sentimentul existenţei. Păstraţi-vă forma, fiţi durabili ca o etravă, ceea ce luaţi dinafară schimbaţi-l în voi înşivă asemenea cedrului. Eu sunt cadrul, şi armătura, şi actul creator din care vă naşteţi, trebuie acum, aidoma copacului uriaş ce-şi dezvoltă ramurile, şi nu ramurile altuia, dă naştere ghimpilor sau frunzelor sale, şi nu ale altuia, să creşteţi şi să vă fixaţi…
Îi numesc pleavă pe toţi cei ce trăiesc din gesturile altora şi, asemenea cameleonului, iau culorile altora, iubesc partea de unde le vin darurile, gustă aclamaţiile şi se judecă în oglinda mulţimii: căci nu îi găseşti, nu sunt, ca o citadelă, închişi asupra comorilor lor şi, din generaţie în generaţie, nu-şi transmit substanţa, ci-şi lasă copiii să crească fără a-i plămădi. Şi ei cresc ca ciupercile, umplând lumea.
ACEIA AU VENIT SĂ-MI VORBEASCĂ DESPRE comoditate, iar eu mi-am adus aminte de armata mea. Ştiind câte eforturi sunt necesare pentru echilibrul vieţii, deşi viaţa e absentă atunci când echilibrul e făcut.
Iată pentru ce iubeam războiul ce duce la pace. Cu nisipul său cald şi liniştitor, cu nisipul său neumblat, încărcat de vipere, cu locurile sale neatinse şi adăposturile sale. Şi m-am gândit la copiii care se joacă, dând viaţă petricelelor: „Uite, spun ei, o armată în mers, uite acolo nişte turme”, iar trecătorul care nu vede decât pietre nu cunoaşte bogăţia inimilor lor. La fel cel ce trăieşte din zori şi, în oglinda soarelui, se aruncă în apele reci, încălzindu-se apoi la lumina primelor ore ale zilei. Sau cel ce merge la fântână, când îi este sete, şi trage el însuşi lanţul ce scârţâie, şi saltă căldarea grea pe ghizd, şi cunoaşte astfel cântecul apei şi toată muzica ei zgomotoasă. Setea sa a umplut de semnificaţie mersul său, şi braţele sale, şi ochii săi, şi această plimbare a omului căruia îi e sete către fântână este asemenea unui poem; dar ceilalţi fac semn sclavului şi sclavul le aduce apa la buze, iar ei nu-i vor cunoaşte niciodată cântecul. Comoditatea lor nu este decât absenţă: n-au crezut în suferinţă şi n-au cunoscut bucuria.
L-am urmărit şi pe cel ce ascultă muzica şi nu simte nevoia de a o pătrunde. Care se lasă purtat ca pe o litieră înspre muzică şi nu vrea să meargă ei însuşi înspre ea, care renunţă la fructul a cărui coajă e amară. Dar eu spun: nu există fruct, dacă nu există coajă. Şi confundaţi fericirea voastră cu propria voastră absenţă. Căci cel ce e bogat nu mai e prezent pentru a profita de bogăţiile sale, aceste bogăţii sunt zadarnice. Şi nu există privelişte văzută din înaltul muntelui, pentru cel ce n-a urcat panta, căci această privelişte nu e spectacol în primul rând, ci dominare. Şi dacă ai fost purtat acolo în litieră, nu vezi decât o aşezare mai mult sau mai puţin fadă a lucrurilor, şi cum ai putea să le pătrunzi de substanţa ta? Căci priveliştea, pentru cel ce încrucişează braţele pe piept cu satisfacţie, este amestec de răsuflare şi odihnă a muşchilor după efort, şi de albăstrire a serii, este, de asemenea, satisfacţie a ordinii făcute, căci fiecare din paşii săi a ordonat puţin aceste fluvii, a aranjat aceste vârfuri. Această privelişte s-a născut din el, iar bucuria pe care i-o descopăr este bucuria copilului care, aşezându-şi pietricelele, a construit un oraş, de care se minunează şi pe care-l umple cu substanţa lui. Dar ce copil ar fi fericit să privească o grămadă de pietre care nu sunt decât spectacol fără efort?
I-am văzut pe cei ce au suferit de sete, setea, gelozie faţă de apă, mai aspră decât boala, căci timpul îi cunoaşte leacul şi îl cere, aşa cum ar cere femeia, şi îi vede, în somn, pe ceilalţi bând. Căci vezi în somn femeia surâzând celorlalţi. Nimic nu are sens dacă nu l-am amestecat cu trupul şi cugetul meu. Nu este aventură aceea în care nu mă angajez. Astrologii mei, privind Calea Lactee în nopţile lor de studiu, descoperă marea carte ale cărei pagini trosnesc cu măreţie când le întorci, şi adoră providenţa pentru a fi umplut iumea de o esenţă atât de sfâşietoare pentru inimă.
Vă spun: nu aveţi dreptul să evitaţi un efort decât în numele altui efort, căci trebuie să creşteţi.
XXXII.
ÎN acel an a murit cel ce domnea la est de imperiul meu, cel cu care luptaserăm crâncen înţelegând, după atâtea lupte, că mă sprijineam pe el ca pe un zid. Îmi aduc însă aminte de întâlnirile noastre. Se ridica un cort purpuriu în deşert, care rămânea gol, şi ne înfăţişam unul celuilalt sub acest cort, armatele noastre rămânâncT departe… Şi orice poleială se scorojeşte. Ne priveam cu invidie, sprijiniţi în garda armelor, nicidecum înduioşaţi. Căci tatăl meu avea dreptate când spunea: „Nu trebuie să întâlneşti omul la suprafaţă, ci la al şaptelea etaj al sufletului, inimii şi cugetului său. Altfel, căutându-vă în mişcările voastre cele mai vulgare, ajungeţi să vărsaţi sângele fără folos”.
tl înţeleseserăm, şi nu-l întâlneam decât purificat şi zidit într-un triplu zid de singurătate. Unul în faţa celuilalt, ne aşezam pe nisip. Nu ştiu care dintre noi, atunci, era cel mai puternic. Dar în această singurătate sacră puterea 96 devenea măsură. Căci mişcările noastre clătinau lumea, dar noi le măsurăm. Vorbeam despre păşuni. „Am douăzeci şi cinci de mii de vite care mor, spunea el. La tine a plouat”. Dar nu puteam tolera să-şi aducă obiceiurile străine şi îndoiala care face să putrezească. Cum să primesc pe pământurile mele păstori dintr-un alt univers? Şi îi răspundeam: „Am douăzeci şi cinci de mii de pui de om care trebuie să înveţe rugăciunile lor şi nu pe ale altora, căci altfel nu vor mai avea formă…”. Şi armele hotărau între popoarele noastre. Şi ne asemănam unor maree, care vin şi pleacă. Şi dacă niciunul dintre noi nu înainta, deşi apăsam cu toată greutatea noastră asupra celuilalt, însemna că ajunseserăm la apogeu, înăsprindu-ne duşmanul prin înfrângere. „M-ai învins, am devenit, deci, mai tare”.
Nu vreau să spun că-i dispreţuiam măreţia. Nici grădinile suspendate ale capitalei sale. Nici parfumurile negustorilor lui. Nici lucrătura delicată a aurarilor lui. Nici marile baraje pentru apă. Omul inferior inventează dispreţul, căci adevărul său le exclude pe celelalte. Dar noi, care ştiam că adevărurile coexistă, nu ne gândeam niciodată să coborâm până la a recunoaşte adevărul celuilalt, chiar dacă aceasta era greşeala noastră. Mărul, după câte ştiu, nu dispreţuieşte viţa de vie, nici palmierul – cedrul. Dar fiecare se întăreşte şi nu-şi amestecă rădăcinile. Şi îşi salvează forma şi esenţa, căci este acesta un capital nepreţuit, care nu trebuie alterat.
Schimbul veritabil, îmi spunea el, este cutia cu parfum, sau grăunţa, sau acest dar din cedru galben, care-ţi umple casa de mirosul casei mele. Sau strigătul de război ce coboară din munţii mei, către tine. Sau poate un ambasador, care a fost îndelung crescut, format şi înăsprit, şi care te refuză şi te acceptă în acelaşi timp. Căci te refuză în etajele tale inferioare. Dar te regăseşte acolo unde omul se stimează deasupra urii sale. Singura stimă care are valoare este stima unui duşman. Iar stima între prieteni nu are valoare decât dacă-şi domină recunoştinţa, şi mulţumirile, şi toate mişcările vulgare. Dacă mori pentru prietenul tău, îţi interzic să te înduioşezi…
Aş minţi dacă aş spune că aveam în el un prieten. Şi, totuşi, ne întâlneam cu o bucurie adâncă, dar aici cuvintele o iau razna din cauza vulgarităţii oamenilor. Bucuria nu era pentru el, ci pentru Domnul. Era un drum către eternitate. Întâlnirile noastre erau chei de boltă. Şi n-aveam nimic să ne spunem.
Mă ierte dumnezeu, c-am plâns când a murit.
Cunoşteam bine imperfecţiunea mizeriei mele. „Dacă plâng, îmi spuneam, înseamnă că nu sunt încă destul de pur44. Şi mi-l închipuiam, dacă ar fi aflat de moartea mea, ca la întoarcerea în noaptea unui teritoriu. Şi contemplând această clătinare a lumii aşa cum ar fi privit asfinţitul. Sau cel care se îneacă atunci când lumea se schimbă sub oglinda nemişcată a apelor. „Doamne, ar fi spus el, se face noapte şi zi, după voinţa ta. Dar ce s-a pierdut din acest snop strâns, din această epocă trecută? Am fost”. Şi iată că m-ar fi închis în calmul său inefabil. Dar eu nu eram încă destul de pur şi nu aveam destul gustul veşniciei. Şi, asemenea femeilor, simţeam acea melancolie de suprafaţă, atunci când vântul serii ofileşte trandafirii grădinilor mele. Căci pe mine mă ofileşte în trandafirii mei. Şi în ei mă simt murind.
De-a lungul vieţii îmi îngropaserăm căpitanii, îmi destituiserăm miniştrii, îmi pierduserăm femeile. Lăsaserăm în spatele meu o sută de imagini ale mele, aşa cum şarpele îşi lasă pielea. Şi, totuşi, aşa cum revine soarele, care este măsură şi pendulă a zilei, sau vara, care măsoară balansul anului, din întâlnire în întâlnire, din tratat în tratat, ostaşii mei ridicau cortul gol în pustiu. Şi ne întâlneam cu el. Şi, la fel, obiceiul solemn, şi acel surâs de pergament, şi calmul din preajma morţii. Şi liniştea care nu este a omului, ci a eternităţii.
Iată că rămâneam singur, singur răspunzător de tot trecutul meu şi fără martor care să mă fi văzut trăind. Toate actele pe care nu socotiserăm necesar să le expun poporului meu, dar pe care el, vecinul meu de la est, le înţelesese, toate răscolirile lăuntrice din care nu făcuserăm un spectacol, dar pe care el, în liniştea lui, le ghicise. Toate răspunderile care mă striviseră şi pe care toţi le ignorau, căci era bine să creadă în despotismul meu, dar pe care el, vecinul meu din est, le cântărise, niciodată compătimitor, deasupra şi dincolo de de, gândind altfel decât mine; iată că adormise în purpura nisipului, trăgând nisipul deasupra lui ca pe un giulgiu demn de el, iată că tăcuse, că schiţase acel surâs melancolic, e mulţumit că a legat snopul, cu ochii închişi asupra a ceea ce a adunat. Cât egoism în desperarea mea! Eu, atât de slab, dând importanţă traiectoriei destinului meu, care nu are traiectorie, măsurând imperiul după mine însumi, în loc să mă contopesc în imperiu şi descoperind că viaţa mea ajunsese la această culme, ca o călătorie.
Am cunoscut în viaţa mea, în acea noapte, linia de împărţire a apelor, coborând un versant după ce-l urcaseră încet pe celălalt, nemairecunoscând pe nimeni, pentru prima oară bătrân, fără figuri familiare, şi indiferent faţă de toţi, căci deveneam indiferent faţă de mine însumi, lăsându-mi pe celălalt versant toţi căpitanii, toate femeile, toţi duşmanii şi, poate, singurul meu prieten – de-acum solitar într-o lume populată de seminţii necunoscute.
Dar mi-am revenit. „Am sfărâmat, mă gândeam, ultima mea scoarţă şi, poate, voi deveni pur. Nu eram mare, căci mă priveam. Şi această încercare mi-a fost trimisă fiindcă mă înmuiam. Căci mă umpleam de mişcările josnice ale inimii mele. Pe prietenul meu mort, voi şti să-l văd în măreţia sa şi nu voi plânge. Pur şi simplu, el a fost. Iar nisipul îmi va apărea mai bogat, căci, deseori, în largul pustiului, l-am văzut surâzând. Şi surâsul tuturor oamenilor, pentru mine, se va îmbogăţi cu acest surâs deosebit. Căci voi vedea în om linia pe care nici un tăietor de piatră nu a desprins-o din învelişul ei, dar prin acest înveliş voi cunoaşte mai bine obrazul omului, fiindcă îl voi fi privit pe unul drept în ochi.
Cobor, deci, de pe muntele meu, nu-ţi fie frică, poporul meu, am legat din nou firul. Era rău că aveam nevoie de un om. Mâna care m-a vindecat şi care m-a cusut la loc s-a şters, dar nu şi cusătura. Cobor de pe muntele meu şi întâlnesc oi şi miei. Îi mângâi. Sunt singur pe lume în faţa providenţei, dar, mângâind aceşti miei care deschid izvoarele inimii, nu un miel anume, ci prin el slăbiciunea oamenilor, vă regăsesc14.
Cât despre celălalt, l-am fixat şi niciodată n-a domnit mai bine. L-am fixat în moarte. Şi în fiecare an se ridică un cort în pustiu, în timp ce poporul meu se roagă. Oştile mele se sprijină în arme, puştile sunt încărcate, călăreţii circulă păzind pustiul şi i se taie capul celui ce se hazardează în acele locuri. Şi înaintez singur. Ridic pânza cortului, intru şi mă aşez. Şi linişte se face pe pământ.
IAR ACUM, CÂND MA FRĂMÂNTA ACEASTA DURERE surdă pe care medicii mei nu ştiu s-o vindece, acum, când sunt asemenea copacului din pădure sub securea tăietorului, iar Domnul mă va doborî şi pe mine ca pe un turn învechit, acum, când deşteptările mele nu mai sunt deşteptările de la douăzeci de ani, destindere a muşchilor şi zbor al spiritului, mi-am găsit în durere consolarea de a nu suferi în urma acestor anunţuri ce mi se răspândesc în tot trupul şi de a nu fi străpuns de suferinţe meschine, şi personale, şi închise în mine, cărora istoricii imperiului nu le vor acorda nici trei rânduri în cronicile lor. Căci puţin contează că dintele mi se clatină sau îmi este smuls, şi ar fi nedemn din partea mea să aştept milă. Dimpotrivă, mânia mă cuprinde când mă gândesc la de. Căci aceste fisuri ale scoarţei aparţin vasului, nu conţinutului. Şi mi se spune că vecinul meu de la est, când a fost lovit de paralizie şi o parte a lui a devenit rece şi moartă, iar el purta cu sine pe acest frate siamez ce nu mai râdea, nu a pierdut nimic din demnitate, dimpotrivă, a reuşit în această ucenicie. Iar celor care-l felicitau pentru forţa sa sufletească le răspundea cu dispreţ că se înşelau în privinţa lui, iar aceste omagii să le păstreze pentru neguţătorii din târg. Căci cel ce domneşte, dacă nu-şi domină în primul rând propriul corp, nu este decât uzurpator ridicol. Nu există, pentru mine, decădere, ci bucurie minunată de a mă elibera, astăzi, de mai bine!
Ah, bătrâneţe a omului! Fără îndoială, nu recunosc nimic pe versantul celălalt al muntelui meu. Inima mi-6 plină de prietenul meu mort. Şi privesc satele cu ochi, la început, secaţi de doliu, aşteptând, ca pe o maree, ca dragostea să-i cuprindă din nou.
XXXIV.
PRIVEAM DIN NOU ORAŞUL CE SE APRINDEA pentru seară. Un obraz alb, câteodată albăstrui’, cu cuibul său de lumini, aprinzând pe dinăuntru casele. Şi structura străzilor. Şi liniştea ce începea, căci se făcea în el o linişte de stânci submarine. Şi cum admiram desenul străzilor şi al pieţeMO lor şi, ici şi colo, al templelor ca nişte grânare spirituale, şi peste tot în jur veşmântul întunecat al colinelor, mi-a apărut, totuşi, în ciuda cărnii de care era plină, imaginea unei plante uscate, desprinsă de rădăcinile ei. Mi-a apărut imaginea hambarelor goale. Nu mai era o făptură vie, a cărei fiecare parte să între în rezonanţă cu alta, nu mai exista o inimă care să strângă sângele pentru a-l vărsa în toată substanţa, nu mai exista o carne unică, în stare să se bucure în zilele de sărbătoare, capabilă să dea naştere unui mic cântec. Nu mai existau decât paraziţi instalaţi în cochiliile altora, ocupându-şi fiecare închisoarea şi fără a se ajuta unul pe celălalt. Nu mai exista un oraş ci o coajă de oraş plină de morţi ce se credeau vii. Îmi spuneam: „Iată un copac care se va usca. Iată un fruct care va putrezi. Iată cadavrul unei broaşte ţestoase sub carapacea ei”. Şi am aflat că trebuia să umplu din nou oraşul meu de sevă. Toate aceste ramuri trebuiau legate din nou de trunchiul hrănitor. Hambarele şi rezervoarele trebuiau umplute din nou cu proviziile lor de linişte.
Şi trebuia să exist eu: altfel cine ar iubi oamenii?
XXXV.
MUZICA PE CARE O ASCULTAM ŞI PE CARE El N-O puteau înţelege m-a făcut să-mi’ dau seama de această contradicţie. Căci, sau îi faci să asculte cântece pe care le înţeleg – şi astfel nu progresează deloc, sau îi înveţi o ştiinţă pe care-o înţeleg – iar ei nu vor folosi nimic. Sau îi închizi în obiceiuri ce sunt ale lor de milenii şi nu va exista în ei copacul ce creşte născându-şi fructele şi florile noi, ci calm în rugăciune, înţelepciune şi somn liniştit, sau, dimpotrivă, mergând spre viitor, îi agiţi, şi-i zdruncini, şi-i obligi să se mute din datinile lor, şi curând nu vei mai conduce decât o turmă de emigranţi care s-a golit de patrimoniu. O armată ce-şi aşază mereu tabăra fără a-i pune vreodată temelii.
Dar orice ascensiune e dureroasă. Orice transformare e suferinţă. Şi nu voi pătrunde niciodată această muzică dacă nu mă va fi făcut, la început, să sufăr. Căci ea nu este, fără îndoială, decât fructul însuşi al suferinţei mele, iar eu nu cred în cei care se bucură de proviziile strânse de alţii. Nu cred că e suficient să cufunzi copiii în concert, poem sau discurs, pentru a-i face să simtă 101 beatitudinea şi marea beţie a dragostei. Căci omul, desigur, e capabil de dragoste, dar şi de suferinţă. Şi de plictiseală. Şi de o stare de suflet neagră ca un an de ploaie. Şi chiar şi aceia ce ştiu să guste poemul nu fac decât să se bucure de el, căci altfel n-ar părea niciodată trişti. S-ar închide în poem şi ar jubila. Şi omenirea s-ar închide în poem şi ar jubila fără să mai aibă nimic de creat. Dar omul e astfel făcut, încât nu se bucură decât de lucrurile cărora le dă formă. Şi i-a trebuit, pentru a-l gusta, să facă ascensiunea poemului. Dar poemul ce nu s-a născut din efortul tău e asemenea priveliştii privită din vârful muntelui – se iroseşte repede şi nu are sens decât dacă e construcţie a oboselii, şi curând, o dată odihnit şi dornic de mers, aceeaşi privelişte te face să căşti şi nu-ţi mai oferă nimic. Căci poemul, chiar al altuia, nu e decât fruct al efortului tău, al ascensiunii tale interioare, iar hambarul nu formează decât sedentari fără calitatea de a fi oameni. Nu dispun de dragoste ca de o rezervă: ea este, înainte de toate, exerciţiu al inimii mele. Şi nu mă mai mir că există atâţia care nu înţeleg domeniul, templul, poemul sau muzica, şi care spun: „Ce există aici, în afară de o dezordine mai mult sau mai puţin bogată? Nimic care să mă poată conduce”. Aceştia, aşa cum spun, sunt rezonabili, sceptici şi plini de ironia care nu aparţine omului, ci neghiobului. Căci dragostea nu-ţi e dată ca un cadou al acestui obraz, la fel cum liniştea şi calmul nu sunt produs al priveliştii, ci al ascensiunii reuşite, al muntelui dominat, al instalării tale în cer.
La fel – dragostea. Iluzia este că o întâlneşti, când, de fapt, se învaţă. Şi se înşală cel care rătăceşte prin viaţă”, pentru a fi cucerit, cunoscând prin scurte fioruri gustul tumultului inimii şi visând să întâlnească marea febră ce-l va încinge pentru totdeauna, deşi ea nu este, în slăbiciunea inimii şi nimicnicia colinei pe care-a învins-o, decât o deşartă victorie a inimii sale.
De asemenea, nu te odihneşti în dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi, ca în maternitate. Dar tu vrei să te aşezi în gondola ta şi să devii cântec de gondolier pentru totdeauna. Şi te înşeli. Căci nu are semnificaţie ceea nu e ascensiune sau trecere. Iar dacă te opreşti, nu vei găsi decât plictiseala, căci priveliştea nu mai are nimic să-ţi spună. Şi vei repudia femeia, când l°2 ar fi trebuit ca tu să fi repudiat.
Iată pentru ce niciodată nu m-a impresionat argumentul necredinciosului sau al logicianului, care spun: „Arată-mi domeniul, imperiul sau divinitatea, căci eu văd şi ating pietrele şi materialele, şi cred în pietrele şi materialele pe care le ating”. Dar niciodată n-am încercat să-l instruiesc prin împărtăşirea unui secret prea sărac pentru a putea fi folosit. La fel cum nu pot să-l transport pe vârful muntelui ca să-i descopăr adevărul unei privelişti care nu va fi, pentru el, victorie, nici nu pot să-l fac să iubească această muzică pe care n-o va fi învins înainte. Mi se adresează pentru a fi învăţat fără efort, asemenea celui ce caută femeia care va aşeza în el dragostea. Dar asta nu stă în puterile mele.
