Dar ce ar fi putut aştepta de la noi aceşti oameni care erau despărţiţi de noi în chip atât de absolut? Nu aşteptau nimic.
— Vezi, mi-a spus tatăl meu. Nu mai poate nici măcar să caşte. A renunţat până şi la plictiseală, care este aşteptare a oamenilor.
XXVII.
MI S-A PĂRUT, LA ÎNCEPUT, CA ERAU nefericiţi. Noaptea se făcu aidoma unei nave în care pasagerii rămân fără căpitan. Şi mi-a venit ideea să împart oamenii. Dorind să înţeleg, înainte de toate, fericirea.
Am făcut să sune clopotele. „Veniţi încoace, voi, cei pe care fericirea-i copleşeşte”. Căci fericirea o simţi în tine aidoma unui fruct plin de savoare. Şi cea pe care am văzut-o apăsându-şi pieptul cu amândouă mâinile, aplecată în faţă, plină parcă. Şi se aşezară, deci, la dreapta mea.
„Veniţi încoace, am spus, cei nefericiţi”. Şi am făcut să sune clopotele pentru ei. „Veniţi la stânga mea”, le-am spus. Şi după ce i-am separat, am încercat să înţeleg. Şi mă întrebam: „De unde vine răul?”.
Căci nu cred în aritmetică. Nici durerea, nici bucuria nu se înmulţesc. Şi dacă unul singur suferă, suferinţa, lui e mare ca aceea a unui popor. Şi, în acelaşi timp, e rău că acela nu se sacrifică pentru a fi de folos poporului.
La fel bucuria. Când se căsătoreşte fiica reginei, iată tot poporul dansând. Este copacul ce-şi plămădeşte floarea. Iar eu judec copacul după vârful său.
XXVIII.
MARE ÎMI PĂREA SINGURĂTATEA MEA. LINIŞTE şi încetineală ceream pentru poporul meu. Şi această rezervă din adâncul sufletului, şi acest plictis pe munte, 86 le beam până la amărăciune. Zăream, deci, dedesubt, luminile serii în oraşul meu. Acest imens apel, care este oraşul, până ce toţi se vor fi reunit, se vor fi închis şi atins unul de către celălalt. Şi îi vedeam, unul după altul, închizându-se, după fiecare fereastră ce se stingea, ştiindu-le dragostea. Apoi plictiseala. Doar dacă dragostea nu se schimbă în ceva mai necuprins decât dragostea.
Iar ultimele ferestre luminate îmi arătau bolnavii. Erau doi sau trei suferind de cancer ca nişte lumânări aprinse. Apoi acea stea, poate a celui care, prins în opera sa, nu poate dormi fără a-şi fi legat snopul. Şi câteva ferestre de aşteptare fără măsură şi fără speranţă. Căci somnul şi-a luat recolta zilnică şi nu se va mai întoarce niciodată.
Eram, deci, câţiva aidoma unor santinele, stând faţă cu noaptea cum ar fi stat faţă cu marea. „Iată-i, îmi spuneam, martori ai vieţii în faţa mării impenetrabile. În avangardă. Suntem câţiva care veghem asupra oamenilor şi cărora stelele le datorează un răspuns. Suntem câţiva, drepţi, cu opţiunea noastră asupra eternităţii. Purtând povara oraşului, suntem câţiva printre sedentari, iar vântul îngheţat ce cade din stele asemenea unui val rece ne flagelează aspru.
Căpitani, tovarăşii mei, iată că va fi grea noaptea ce vine. Căci cei ce dorm nu ştiu că viaţa este doar schimbare şi ruptură lăuntrică a cedrului şi transformare dureroasă. Suntem câţiva cei care purtăm pentru ei această povară, câţiva ce stăm la hotare, cei pe care răul îi arde şi care vâslesc încet către zi, cei care aşteaptă, ca la catargul de veghe, răspuns la întrebările lor, cei care aşteaptă reîntoarcerea soţiei…”.
Dar tot atunci mi-a apărut hotarul ce separă spaima de fervoare. Căci spaimă şi fervoare duc la acelaşi lucru. Amândouă sunt sentimente ale spaţiului şi întinderilor.
„Doar înspăimântaţii şi pasionaţii veghează cu mine, îmi spuneam. Să se odihnească ceilalţi. Cei care au creat în timpul zilei şi n-au vocaţia de a rămâne în avangardă…”.
Totuşi, în noaptea aceea, oraşul era suspendat în afara somnului din cauza unui om ce trebuia, în zori, să ispăşească o crimă. Se spunea că e nevinovat. Şi circulau patrule care aveau misiunea de a împiedica mulţimea să se adune, căci ceva atrăgea oamenii în afara caselor şi-i făcea să se reunească.
Iar eu îmi spuneam: „Suferinţa unuia singur aprinde acest incendiu. Acela, în celula lui, îi aţâţă pe toţi ca un tăciune”.
Am simţit nevoia să-l cunosc. Şi am plecat înspre închisoare. Am zărit-o, pătrată şi neagră, conturându-se între stele. Paznicii mi-au deschis porţile ce se răsuceau încet pe balamalele lor. Zidurile mi s-au părut de o grosime neobişnuită, iar zăbrelele apărau ochiurile de geam. Şi aici patrule negre circulau de-a lungul culoarelor sau în curţi, sau se ridicau la trecerea mea ca nişte animale nocturne… Şi peste tot, acest miros de mulţime şi aceste ecouri profunde de criptă când laşi să cadă o cheie sau păşeşti pe lespezi. Şi mă gândeam: „Omul trebuie să fie primejdios, dacă e necesar, el, atât de slab, cu o carne atât de plăpândă, pe care un cui o poate goli de viaţă, să fie strivit sub un munte!”.
Şi toţi paşii pe care-i auzeam îi treceau peste pântece. Şi toate aceste ziduri, aceste uşi, aceste contraforturi apăsau asupra lui. „Este sufletul închisorii, îmi spuneam, gândindu-mă la el. Este sensul, şi centrul, şi adevărul închisorii. Şi, totuşi, ce arată el, dacă nu o simplă grămadă de zdrenţe, culcat de-a curmezişul zăbrelelor, şi, poate, chiar adormit şi respirând greu. Şi, totuşi, ferment al oraşului. Şi pricinuind, mişcându-se între un perete şi celălalt, acest cutremur de pământ”.
Mi s-a deschis ferestruica şi l-am privit. Ştiind bine că este aici ceva de înţeles. Şi l-am văzut.
Şi m-am gândit: „N-are, poate, nimic să-şi reproşeze, decât dragostea de oameni. Dar cel ce clădeşte o casă îi dă o formă. Şi, desigur, orice formă poate fi de dorit/ Dar nu toate împreună. Altfel nu va mai fi casă.
O figură tăiată în piatră este alcătuită din toate figurile refuzate. Toate pot fi frumoase. Dar nu toate împreună. Fără îndoială, visul său este frumos.
Ne aflăm, el şi cu mine, pe creasta muntelui. El şi cu mine, singuri. Noi suntem această noapte pe creasta lumii. Ne găsim şi ne alăturăm unul altuia. Căci nimic la această înălţime nu ne desparte. El doreşte, ca şi mine, dreptatea. Şi, totuşi, va muri…
Inima mi se strângea.
Totuşi, pentru ca dorinţa să se schimbe în act, pentru ca forţa copacului să devină ramură, pentru ca femeia să devină mamă, e nevoie de o alegere. Din nedreptatea alegerii se naşte viaţa. Căci pe cea care era frumoasă, o mie o iubeau. Şi pentru că exista, ea i-a adus la deznădejde. Este totdeauna nedrept ceea ce este.
Înţelegeam că orice creaţie începe prin a fi crudă.
Am închis uşa şi am mers în lungul coridoarelor. Plin de stimă şi de dragoste: „Ce înseamnă să-i laşi viaţa în robie, când grandoarea lui stă în orgoliu?”. Am trecut pe lângă patrule, temniceri, măturători. Şi toată această mulţime îşi servea prizonierul. Şi aceste ziduri grele îşi păstrau prizonierul, ca acele ruine risipite ce-şi au sensul în comoara lor dispărută. Şi m-am întors încă o dată înspre închisoare. Cu turnul său în formă de coroană aruncată înspre aştri, vas purtându-şi încărcătura; şi mă întrebam: „Cine e învingător?”. Apoi, când eram departe în noapte, acea gură de arsenal…
Mă gândeam la cei din oraş. „Desigur, îl vor plânge. Dar e bine ca ei să plângă”.
Căci cugetam la cântecele, neliniştile şi meditaţiile poporului meu. „Îl vor îngropa. Dar nimic nu se îngroapă, mă gândeam. Ceea ce îngropi e sămânţă. Nu am nici o putere împotriva vieţii, şi el va triumfa într-o zi. Îl spânzur de o frânghie. Dar voi auzi cântându-i-se moartea. Şi această chemare va răsuna asupra celui ce vrea să împace ceea ce nu poate sta împreună ce voi împăca?
Trebuie să absorb într-o ierarhie, şi nu, în acelaşi timp, în alta. Nu trebuie să confund beatitudinea cu moartea. Merg înspre beatitudine, dar nu trebuie să refuz contradicţiile. Trebuie să le primesc. Asta e bine, asta e rău, am oroare de amestecul care nu e decât sirop pentru slabi, şi care-i sleieşte, dar trebuie să mă ridic prin faptul că-mi accept duşmanul”.
XXIX.
MEDITAM ÎN FAŢA ACELEI MĂŞTI DE dansatoare. Cu aerul ei îndârjit şi obosit. Şi-mi spuneam: Iată, pe timpul de măreţie al imperiului, era o mască. Acum nu mai e decât acoperământul unei cutii goale. Nu mai există patetic în om. Nu mai există nedreptate. Nimeni nu mai suferă pentru cauza sa. Şi ce cauză este cea care nu produce suferinţă?
A dorit să obţină şi a obţinut. Dar este fericit acum? Fericirea era străduinţa de a obţine. Priviţi planta ce-şi formează floarea. E fericită după ce floarea a apărut? Nu, e sfârşită. Şi nu mai are altceva să-şi dorească decât moartea. Căci eu cunosc dorinţa. Setea de muncă. Plăcerea de a reuşi. Apoi odihna. Dar nimeni nu trăieşte din odihna care nu e o hrană. Hrana şi scopul nu trebuie confundate. Acela a alergat mai repede. Şi a câştigat. Dar nu ar putea trăi din cursa câştigată. Nici cel ce iubea marea – din furtuna învinsă. Furtuna pe care o învinge este o mişcare în înotul său. Şi el cheamă o altă mişcare. Şi plăcerea de a forma floarea, de a învinge furtuna, de a clădi templul se deosebeşte de plăcerea de a poseda o floare deja crescută, o furtună învinsă, un templu gata ridicat. Este iluzorie speranţa de a te bucura slujind ceea ce, la început, ai condamnat, speranţa războinicului de a se bucura de bucuriile sedentarului. Şi, totuşi, în aparenţă, războinicul luptă pentru a dobândi ceea ce bucură pe sedentar, dar nu are dreptul să fie dezamăgit dacă se transformă apoi în sedentar, căci e falsă tristeţea celui care spune că satisfacţia fuge mereu din faţa dorinţei. Căci aceasta înseamnă să te-nşeli asupra obiectului dorinţei. Ceea ce urmăreşti mereu, vei spune, mereu se îndepărtează… Este ca şi cum copacul s-ar plânge: „Am dat naştere florii, şi iată că devine sămânţă, şi sămânţa devine copac, şi încă o dată copacul floare…”. Astfel ai învins furtuna, şi furtuna ta a devenit odihnă, dar odihna ta nu e decât pregătire pentru furtună. Îţi spun: nu există amnistie divină care să te scutească de a deveni. Ai dori să fi: nu vei fi decât în eternitate, după ce vei fi fost – plămădit şi vei fi devenit din actele tale, căci omul, vezi tu, se naşte greu.
Astfel, s-au golit crezând că posedă şi obţin şi oprindu-se în drum pentru a se bucura de proviziile lor. Căci nu există provizii. Şi ştiu, eu, care am căzut atât de des în capcana făpturilor venite din alte părţi ale lumii, mirosind aromitor, pe care ştiam că pot pune stăpânire. Şi această ameţeală o numeam dragoste. Şi mi se părea că aş muri de sete dacă n-aş obţine-o.
Logodna dădea prilej de serbări răsunătoare, colorate pentru poporul întreg de religia dragostei. Şi se vărsau coşuri de flori, se răspândeau parfumuri şi se ardeau diamante care costaseră sudoarea, suferinţa, sângele oamenilor, născuţi din mulţime ca şi picătura de parfum extrasă din mormane de flori, şi fiecare încerca, fără a înţelege prea bine, să se epuizeze în dragoste. Dar iat-o pe terasa mea, captivă delicată, prinsă în zborul ei. Şi eu, bărbat, eu, războinic învingător, ţinând în sfârşit răsplata luptei mele. Şi, deodată în faţa ei, nemaiştiind ce să fac… „Porumbiţa mea, îi spuneam, turturica mea, gazela mea cu picioare lungi…”, căci în cuvintele pe care le inventam încercam s-o cuprind, pe ea, de necuprins! Topindu-se aidoma zăpezii. Căci nu era nimic darul pe care-l aşteptam. Şi strigam: „Unde eşti?”. Căci nu o întâlneam nicăieri. „Unde e hotarul?”. Şi deveneam turn şi zid. Iar focurile de bucurie din oraş ardeau pentru a sărbători dragostea. Iar eu, singur în cumplitul meu pustiu, o priveam, dezbrăcată, dormind. „M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, o dată prinsă, nu mai exista…”. Mi-am înţeles greşeala. Fuseserăm nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii… „Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau tine. Şi inventez imnuri pentru aţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii. Şi te ţin, obosită, în braţele mele, c-a pe un oraş. Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a reţine… Şi iată, curând palatul plânge şi oraşul întreg se acoperă de cenuşă, căci am luat o mie de ostaşi şi am împins pragul oraşului în direcţia deşertului, nefiind mulţumit.
Durerea unuia singur, ţi-am spus, face cât durerea lumii. Şi dragostea pentru una singură clatină Calea Lactee şi stelele. Te strâng în braţe ca pe prova navei mele. Asemenea acestei plecări în largai mării, umăr de temut al dragostei…
Astfel am cunoscut limitele imperiului meu. Dar aceste limite îl exprimau deja, căci nu-mi place decât ceea ce rezistă. Iată de ce comparam cu capace de cufere goale aceste basoreliefuri de dansatoare îndârjite, care au fost măşti, atunci când acopereau îndârjirea, şi frământarea interioară, şi poezia, născută din conflicte. Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor şi dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui tum redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit…
Căci urăsc uşurinţa. Şi cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. Şi iată minunea ce mi-a apărut în închisoare. Mai tare decât tine, decât mine, decât temnicerii, podurile şi zidurile mele. Iată enigma care mă frământa, ca şi aceea a dragostei, când, goală, o ţineam în braţe, supusă. Măreţie a omului şi totuşi josnicie, căci îl ştiu măreţ în credinţa sa, şi nu în orgoliul revoltei sale.
XXX.
ASTFEL AM AFLAT CA OMUL NU ESTE DEMN de interes dacă, nu numai că nu e capabil de sacrificii, de rezistenţă la tentaţii şi de acceptare a morţii – căci atunci nu mai are formă – dar şi dacă, pierdut în mulţime, condus de mulţime, se supune legilor acesteia. Căci aşa se întâmplă cu mistreţul sau elefantul solitar, sau omul singur pe munte, iar mulţimea trebuie să permită tăcerea fiecăruia şi să nu-l tragă, prin ură, din ceea ce-l face să semene cedrului ce domină muntele.
