Ceea ce se creează şi ceea ce moare, mai impunător decât ei, desigur, căci e vorba de oameni, trece prin ei fără ca ei să-şi dea seama despre ce e vorba: dar desperarea lor e un semn a ceea ce se întâmplă. Dacă un imperiu moare, vei descoperi această moarte în faptul că unul sau altul îşi pierd credinţa în imperiu. Şi e fals dacă îi faci răspunzători de moartea imperiului: căci nu făceau decât să arate răul. Dar cum ai putea să deosebeşti cauzele de efecte? Dacă morala se degradează, vei avea semnele în corupţia miniştrilor. Dar poţi să le tai capul: ei nu erau decât fructele degradării. Nu lupţi împotriva morţii acoperind cadavrele.

      Dar trebuie acoperite, desigur, şi le acoperi. Pe cele alterate, le suprim. Dar interzic, din demnitate, polemica asupra oamenilor. Căci nu-mi plac orbii ce-şi batjocoresc infirmităţile. Şi cum aş putea să-mi pierd timpul ascultându-i? Armata mea ce se retrage îl acuză pe general, iar generalul o acuză. Şi împreună acuză armele proaste. Armata acuză pe negustori. Iar negustorii acuză armata. Şi cu toţii îi acuză pe alţii. Iar eu răspund: „Trebuie tăiate ramurile moarte din cauza semnului morţii”. Dar e absurd să le acuz de moartea copacului. Copacul e cel ce moare când îi mor ramurile. Iar ramura moartă nu era decât un semn.

      Deci, dacă văd oamenii degradându-se, îi înlătur fără să mă mai ocup de ei, dar îmi îndrept privirile în altă parte. Nu sunt oameni care se degradează, ci omul se degradează în ei. Iar eu mă aplec asupra bolii arhanghelului…

      Eu ştiu că nu există remediu decât în imn, şi în explicaţii. Au readus vreodată viaţa, explicaţiile medicilor? Căci ei spun: „Iată pentru ce a murit…”. Şi, desigur, acela a murit dintr-o cauză ce poate fi cunoscută – o dereglare a organelor lui. Dar viaţa este altceva decât o dispunere a organelor. Şi când ai pregătit totul în logica ta, este ca şi cum ai fi făurit şi montat o lampă cu ulei, care, însă, nu va da lumină dacă n-o aprinzi.

      Iubeşti fiindcă iubeşti. Nu există raţiune pentru a iubi. Remediul nu poate fi decât creator, căci le vei clădi unitatea în aceeaşi mişcare a inimilor lor. Şi raţiunea lor profundă de a fi este cântecul cu care-i vei înarma.

      Şi, desigur, mâine acesta va deveni raţiune, motiv, mobil şi dogmă. Căci logicienii se vor apleca asupra statuii tale pentru a enumera motivele pe care le are de a fi frumoasă. Şi cum s-ar putea înşela de vreme ce e frumoasă? Ceea ce ei ştiu pe alte căi decât logica.

      XLVIII.

      CACI EU VA ADUC MAREA CONSOLARE, ŞI anume că nu există nici un lucru pe care să-l regreţi. Şi nici un lucru pe care să-l respingi. Aşa spunea tatăl meu: „Te foloseşti de trecutul tău ca de o privelişte, mărginită aici de un munte, dincolo de un fluviu, şi dispui în libertate de oraşele viitoare, ţinând seama de ceea ce există. Iar dacă ceea ce există n-ar exista, ai inventa cu uşurinţă oraşe de vis, căci visului nimic nu-i rezistă, dar vor fi nu numai uşor de imaginat, ci şi pierdute şi risipite în arbitrar. Nu te plânge de temelia ta, care este aceasta şi nu alta, căci virtutea unei temelii este, în primul rând, de a exista. La fel palatul, uşile, pereţii mei.

      Şi ce cuceritor a regretat vreodată, punând stăpânire pe un teritoriu, că aici se ridică un munte, dincolo curge un fluviu? Am nevoie de o urzeală pentru a broda, de reguli – pentru a cânta şi desena, şi de un om întreg – pentru a acţiona.

      Dacă regreţi rana primită, poţi la fel de bine regreta că exişti sau că nu te-ai născut într-o altă epocă. Căci ziua de astăzi se naşte din întreg trecutul tău. Ia trecutul aşa cum este şi nu muta munţii. Ei sunt aşa cum sunt”.

      XLIX.

      DOAR ACŢIUNEA CONTEAZĂ. CACI EA ESTE CEA care dăinuie, şi nu scopul, care nu e decât iluzie a călătorului ce merge din creastă în creastă, ca şi cum scopul atins ar avea vreun sens. De asemenea, nu există progres fără acceptare a ceea ce există. Şi de la care pleci veşnic. Nu cred în odihnă. Căci cel pe care un conflict îl frământă nu trebuie să caute o pace precară şi de proastă calitate în acceptarea oarbă a unuia dintre cele două elemente ale conflictului. Creezi că cedrul ar câştiga evitând vântul? Vântul îl sfâşie, dar îl întăreşte. Înţelept ar fi cel care ar şti să despartă binele de rău. Cauţi un înţeles vieţii, când înţelesul este, în primul rând, propria devenire, şi nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea conflictelor. Dacă ceva ţi se opune şi te face să suferi, continuă-ţi creşterea, înseamnă că prinzi şi te transformi. Fericită acea suferinţă care face să te naşti din tine însuţi: căci nici un adevăr nu se demonstrează şi nu se atinge prin evidenţă. Iar cele ce ţi se propun nu sunt decât aranjament comod, asemenea drogurilor pentru somn.

      Căci îi dispreţuiesc pe aceia care se abrutizează pentru a uita sau care, simplificându-se, înăbuşă, pentru a trăi în pace, una din aspiraţiile inimii lor. Află că orice contradicţie fără rezolvare, orice conflict ireparabil te obligă să creşti pentru a le absorbi. Şi, în nodurile rădăcinilor tale, iei pământul fără înfăţişare, şi cremenea, şi luminişul lui, şi clădeşti un cedru pentru gloria Domnului. S-a ridicat la glorie doar acea coloană a templului care s-a născut, timp de douăzeci de generaţii, din contactul cu oamenii. Şi tu, dacă vrei să te înalţi, macină-te în luptă cu conflictele tale: de conduc spre eterni125 tate. E singurul drum care există. Şi pentru asta suferinţa te înalţă, atunci când o accepţi.

      Dar există copaci slabi, pe care vântul nu-i întăreşte. Există oameni slabi, care nu se pot depăşi. Dintr-o fericire mediocră, fac propria lor fericire, după ce-au ucis cea mai mare parte din ei. Se opresc într-un han pentru toată viaţa. S-au avortat pe ei înşişi. Şi puţin îmi pasă de aceştia, ce fac sau dacă trăiesc. Ei numesc fericire trândăveala lângă puţinătatea proviziilor lor. Resping duşmanii dinafara şi dinăuntrul lor. Renunţă să asculte vocea cerului, care e necesitate, căutare şi sete inexprimabile. Nu caută soarele aşa cum îl caută, în desimea pădurii, copacii, care nu-l vor avea niciodată ca provizie sau rezervă, căci umbra celorlalţi îi sufocă, ci îl urmăresc în ascensiunea lor, ca nişte coloane glorioase şi netede, ţâşnind din pământ şi devenind putere în urmărirea zeului lor. Divinitatea nu se atinge, ci se propune, iar omul se construieşte în spaţiu ca un rămuriş.

      Iată pentru ce trebuie să dispreţuieşti judecata lor. Căci ei te coboară la tine însuţi şi te împiedică să te înalţi. Ei numesc greşeală contrariul adevărului, şi conflictele tale li se par simple, şi refuză ca inacceptabili, fiind fruct al greşelii, fermenţii ascensiunii tale. Te vor, deci, închis în proviziile tale, parazit, jefuindu-te pe tine însuţi, terminat. Şi ce nevoie te-ar mai îndemna atunci să cauţi divinitatea, să-ţi compui imnul, să urci mai sus pentru a aranja sub picioarele tale priveliştea muntelui devenită dezordine sau să păstrezi în tine soarele, care nu se câştigă o dată pentru totdeauna, ci e căutare zilnică?

      Lasă-i să vorbească. Sfaturile lor ies dintr-o inimă binevoitoare care te vrea fericit. Vor să-ţi dea prea devreme această pace care nu se oferă decât în moarte, atunci când proviziile tale sunt, în sfârşit, de folos. Căci de nu sunt provizii pentru viaţă, ci miere pentru iarna eternităţii.

      Iar dacă mă întrebi: „Trebuie să-l trezesc pe acela sau să-l las să doarmă şi să fie fericit?”, îţi voi răspunde că nu ştiu nimic despre fericire. Dar în faţa unei aurore boreale, ţi-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaşte. Şi, desigur, acela îşi iubeşte somnul şi se înfăşoară în el: totuşi, smulge-l 126 şi aruncă-l afară, ca să se poată înălţa.

      L.

      FEMEIA TE JERTFEŞTE PENTRU CASA El. ŞI, desigur, e de dorit dragostea care face aroma casei, şi cântecul jetului de apă, şi muzica ceainicului tăcut, şi binecuvântarea copiilor când se întorc, cu ochii plini de liniştea serii.

      Dar nu încerca să desparţi şi să preferi, după formule, nici strălucirea războinicului în nisip, nici binefacerile dragostei sale. Căci limbajul singur înşală despărţind. Nu e dragoste decât a războinicului plin de întinderile pustiului, şi nu e ofrandă a vieţii, în ambuscada din jurul fântânii, decât a aceluia care a ştiut să iubească, căci altfel carnea oferită nu mai e sacrificiu, nici dar al dragostei. Căci dacă cel ce luptă nu e om, ci automat şi maşină de lovit, unde este măreţia războinicului? Nu mai este decât opera monstruoasă a unei insecte. Iar dacă cel ce mângâie femeia nu e decât animal liniştit în litiera sa, unde e măreţia dragostei?

      Nu cunosc nimic măreţ în afara războinicului care-şi lasă armele pentru a legăna copilul sau a soţului ce pleacă la război.

      Nu e vorba de o mişcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înţeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic şi faci război ca bărbat care iubeşte.

      Dar cea care te-a câştigat pentru nopţile ei, cunoscându-ţi dulceaţa aşternutului, se adresează ţie, minunea ei, şi-ţi spune: „Oare săruturile mele nu sunt dulci? Casa noastră nu e răcoroasă? Serile noastre nu sunt fericite?”. Şi tu aprobi printr-un surâs. „Atunci, spune ea, rămâi lângă mine, să mă sprijini. Când vei simţi dorinţa, nu vei avea decât să întinzi mâna, iar eu mă voi înclina înspre tine, sub apăsarea ta, ca un tânăr portocal greu de rod. Căci tu duci, departe, o viaţă săracă, din care nu înveţi mângâieri. Şi mişcările inimii tale, asemenea apei unei fântâni pe care o acoperă nisipul, nu au spaţiu unde să se împlinească14.

      Şi, într-adevăr, ai cunoscut în timpul nopţilor tale solitare aceste elanuri desperate înspre una sau alta, a cărei imagine îţi venea în minte, căci pe toate tăcerea le face mai frumoase.

      cărei imagine îţi venea în minte, căci pe toate tăcerea le face mai frumoase.

      Şi creezi că singurătatea războiului te-a făcut să pierzi minunatul prilej. Şi, totuşi, ucenicia dragostei nu o faci decât odihnindu-te de dragoste. Iar ucenicia priveliştii albastre a munţilor tăi nu o faci decât printre stâncile ce duc înspre creastă, iar ucenicia veşniciei n-o faci decât prin rugile fără răspuns. Căci vei fi satisfăcut fără teama de a te istovi doar de ceea ce-ţi va fi dat în afara scurgerii zilelor, când timpurile pentru tine se vor fi împlinit şi când îţi va fi permis să fi, terminându-ţi devenirea.

      Şi, desigur, poţi să te înşeli şi să-l plângi pe cel ce dă drumul chemării sale în noaptea goală şi crede că timpul curge în zadar, răpindu-i comorile. Poţi să te nelinişteşti de această sete de dragoste fără dragoste, uitând că dragostea nu e altceva decât sete de dragoste, după cum o ştiu dansatorii şi dansatoarele, ce-şi construiesc poemul din apropieri, când ar putea de la început să se unească.

      Iar eu îţi spun: prilejul pierdut e cel care contează. Tandreţea dincolo de zidurile închisorii, iată, poate, adevărata tandreţe. Ruga e fertilă atâta timp cât divinitatea nu-ţi răspunde. Cremenea şi mărăcinii sunt cei ce hrănesc dragostea.

      Nu confunda, deci, fervoarea cu consumul proviziilor. Fervoarea care cere pentru ea însăşi nu e fervoare. Fervoarea copacului se transmite în fructe, care nu-i aduc nimic în schimb. Asemenea mie, faţă de poporul meu. Fervoarea mea curge înspre grădini de la care n-am nimic de aşteptat.

      Nu te închide, deci, în femeie, pentru a căuta în ea ceea ce deja ai găsit. Nu poţi decât s-o regăseşti din când în când, după cum cel ce trăieşte în munte coboară câteodată până la mare.

      LI.

      NEDREPT CEL CE SPUNEA DESPRE MINUSCULA sa casă: „O construiesc ca să-i cuprindă pe toţi prietenii 128 mei adevăraţi…”.

      Dar ce-şi închipuie el despre oameni?! Eu, dacă aş vrea să-mi construiesc casa pentru adevăraţii prieteni, n-aş putea s-o clădesc destul de mare, căci nu cunosc pe nimeni în lume care să nu-mi fie, măcar în parte, prieten, fie partea aceasta cât de mică, de trecătoare, şi chiar din cel pe care-l condamn la moarte mi-aş putea alege un prieten, dacă oamenii ar putea fi împărţiţi. Chiar şi din cel care mă urăşte, şi care mi-ar tăia capul, dacă i-ar sta în putinţă. Să nu creezi că e vorba de înduioşare facilă, sau de indulgenţă, sau de dorinţă, sau de simpatie vulgară, căci eu rămân rigid, inflexibil şi tăcut.

      Dar e numeros, prietenul meu risipit, şi mi-ar umple casa dacă l-aş învăţa să meargă.

      Dar ce numeşte el prieten adevărat, dacă nu pe cel căruia îi poate încredinţa bani, fără ca banii să fie în primejdie de a fi furaţi – dar prietenia atunci nu e decât lealitate de slugă, ori îi poate cere un serviciu şi serviciul să-i fie făcut – iar prietenia nu e decât avantaj stors de la oameni, sau pe cel care i-ar lua apărarea – şi prietenia nu mai este decât un omagiu. Dar eu dispreţuiesc aritmetica şi-l numesc prieten pe acela pe care-l întrezăresc în el, dormind, poate, în învelişul lui, dar care, în faţa mea, începe să se desprindă, recunoscându-mă şi zâmbind, chiar dacă mă va trăda mai târziu.

      Celălalt îi numeşte prieteni pe cei care ar bea cucuta în locul lui – cum vrei tu ca toţi să se bucure de asta?

      Acela care spunea despre el că e bun nu înţelegea prietenia. Tatăl meu, care era crud, avea prieteni şi ştia să-i iubească, nefiind sensibil la decepţie, care nu e decât avariţie frustrată. Decepţia e josnicie, căci ceea ce ai iubit la început în om s-a distrus, oare, prin faptul că există în el şi altceva, care nu-ţi place? Dar tu, pe cel care te iubeşte sau pe care îl iubeşti îl transformi imediat în sclav şi, dacă nu se achită de sarcinile acestei sclavii, îl condamni.

      Acela, fiindcă un prieten îi oferea în dar dragostea lui, a schimbat acest dar în datorie. Şi darul dragostei devenea datorie de a bea cucuta şi sclavie. Celălalt se simte decepţionat, ceea ce e josnic. Nu există decepţie decât faţă de un sclav care şi-a făcut prost serviciul. 129

      LII.

      DAR EU ÎŢI VOI VORBI DESPRE FERVOARE. Căci va trebui să treci peste multe reproşuri. Femeia, de pildă, îţi va reproşa mereu ceea ce dai în altă parte decât ei. Căci omul crede că tot ceea ce e dat undeva e furat din altă parte. Aşa ne-au crescut uitarea Domnului şi consumul mărfurilor. Căci ceea ce dai în realitate nu micşorează, dimpotrivă, sporeşte bogăţiile pe care le poţi împărţi. Astfel, cel care iubeşte toţi oamenii iubeşte infinit mai mult pe fiecare dintre ei decât cel care nu iubeşte decât unul singur şi întinde asupra complicelui său câmpul mizerabil al persoanei lui. De asemenea, cel care înfruntă, departe, pericolele războiului dăruieşte mai mult iubitei, fără ca ea să o ştie, căci îi dăruieşte pe cineva care există, într-adevăr, decât cel care o leagănă zi şi noapte, dar a cărui existenţă nu înseamnă nimic.

      Să nu faci economii aici. Căci nu există marfă de economisit când e vorba de mişcările inimii. A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătăţii tale.

      Iar atunci când dai, nu te nelinişti să afli cui ai dat. Căci ţi se va spune: „Cutare nu merită acest dar!”. Ca şi cum ar fi vorba de o marfă pe care o consumi. Cel care nu ţi-ar folosi la nimic, prin darurile pe care i le-ai putea cere, îţi poate fi de folos prin darurile pe care i le faci, căci prin el vei servi eternitatea. O ştiu bine cei care nu simt mila josnică pentru bolile plebei, dar îşi expun cu uşurinţă viaţa şi îşi impun, fără a amâna, o sută de zile de marş printre stânci, cu singurul scop de a vindeca ulceraţia slugii slugilor lor. Şi doar cei care aşteaptă recunoştinţa milogului se prind în jocul lui, căci acesta nu are destulă carne să-şi smulgă pentru a putea plăti o privire a ta, dar, prin cel căruia i-ai dăruit, ai dăruit veşniciei, şi tu eşti cel care trebuie să se prosterneze, fiindcă el a binevoit să primească.

      LIII.

      AM AŞTEPTAT EU ÎNSUMI, ÎN TINEREŢEA MEA, sosirea acelei iubite pe care mi-o aducea ca soţie o caravană plecată de la hotare atât de îndepărtate, încât cei 130 care-o formau îmbătrâniseră pe drum. Ai văzut vreodată o caravană îmbătrânind? Cei care s-au prezentat paznicilor imperiului meu nu-şi cunoscuseră propria patrie. Căci muriseră în timpul călătoriei cei care şi-ar fi putut aminti de ea. Şi fuseseră îngropaţi de-a lungul drumului, unul după altul. Şi cei care-au ajuns la noi nu mai aveau ca moştenire decât amintiri după amintiri. Şi cântece’le pe care le învăţaseră de la cei mai bătrâni nu erau decât legende ale legendelor. Ai cunoscut ceva mai miraculos decât apropierea unei corăbii care a fost construită în largul mării? Şi tânăra pe care au coborât-o dintr-o raclă de aur şi argint şi care, ştiind să vorbească, spunea cuvântul „fântână”, ştia că despre o fântână fusese vorba o dată, în zilele fericite, şi rostea acest cuvânt ca pe o rugăciune la care nu se poate răspunde, căci te rogi astfel fiindcă îţi aminteşti de oameni. Şi mai uimitor era că ştia să danseze, iar acest dans îl învăţase printre mărăcini şi cremene, şi ştia bine că dansul este o rugăciune care poate seduce regii, dar căreia, în viaţa din pustiu, nu i se poate da răspuns. La fel este ruga ta, până la moarte, un dans pentru a atinge un deu. Dar cel mai uimitor era că aducea tot ceea ce ar fi trebuit să-i folosească. Sânii calzi ca nişte hulubi pentru a alăpta. Pântecele neted pentru a da fi imperiului. Venise pregătită, ca o sămânţă zburând pe deasupra mării, atât de bine plămădită, atât de bine formată, atât de pur fermecată de lucruri care nu-i folosiseră niciodată la nimic, asemenea ţie, cu meritele tale succesive, şi faptele tale, şi lecţiile care nu-ţi vor folosi decât în ceasul morţii, când îţi vei fi încheiat devenirea, folosise atât de puţin, nu numai pântecele şi sânii, care erau virgini, dar şi dansurile pregătite a seduce regii, fântânile în care să-şi umezească buzele, ştiinţa florilor, ea, care nu văzuse flori, încât, ajungând la mine în totala sa perfecţiune, nu mai avea altceva de făcut decât să moară.

      LIV.

      ŢI-AM SPUS DESPRE RUGĂCIUNE CA ESTE exerciţiu al dragostei, graţie tăcerii Domnului. Dacă ai fi aflat divinitatea, te-ai fi contopit cu ea aflându-ţi împlinirea. Şi de ce te-ai înălţa pentru a deveni? Când acela se apleca asupra ei, zidită în orgoliu ca într-un perete 131 solid şi cu neputinţă de a fi salvată, plângea cu deznădejde soarta oamenilor: „Doamne, spunea el, înţeleg şi aştept lacrimile. De sunt ploaie în care se topeşte primejdia furtunii, destindere a orgoliului şi iertare îngăduită. Să plângă, şi o voi ierta. Dar, ca un animal sălbatic, care se apără cu ghearele şi cu dintâi împotriva creaţiei, ea nu ştie să nu mintă”.

      Şi o plângea că-i era atât de teamă. Şi spunea Domnului, vorbind despre oameni: „I-ai înspăimântat o dată pentru totdeauna cu dintâi, spinii, ghearele, veninul, solzii ascuţiţi, mărăcinii creaţiei tale. Le trebuie mult timp să se liniştească şi să-şi revină. Şi ştiu bine că cea care minţea era atât de departe, atât de pierdută şi i-ar trebui atât demult timp ca să se întoarcă!

      Şi-i plângea pe oameni pentru distanţele considerabile din ei, pe care nimeni nu ştia să le recunoască.

      Unii se mirau de indulgenţa lui aparentă faţă de desfrâu. Dar el ştia bine că nu era vorba de indulgenţă. Spunea: „Doamne, eu nu sunt judecător. Există epoci şi oameni pentru a judeca, chiar şi eu pot fi chemat să joc rolul acesta faţă de alţii. Dar pe ea am adunat-o fiindcă-i era frică, şi nu pentru a o pedepsi. Ai văzut vreodată pe salvator aruncându-l în apă pe cel salvat, socotindu-l nedemn? îl salvezi înainte de toate, căci nu pe el, ci pe Domnul îl salvezi prin el. Doar apoi îl poţi pedepsi. Astfel, pe cel condamnat la moarte îl vindeci mai întâi, dacă e bolnav, căci îţi este permis să pedepseşti un om în trupul său, dar nu să dispreţuieşti trupul unui om”.

      Şi celor care vor spune: „Pentru ce faci asta, când atât de mică e nădejdea de a o salva?” le voi răspunde că o civilizaţie nu se clădeşte pe folosirea invenţiilor, ci numai pe pasiunea de a inventa. Şi că nu ceri unui medic să-şi justifice intervenţia prin calitatea bolnavului. Fapta contează în primul rând, căci scopurile nu sunt decât aparente, etape arbitrare, şi nu ştii încotro te îndrepţi. Şi dincolo de creasta acestui munte se află o altă creastă. Şi prin acest individ, altceva salvezi, chiar dacă n-ar fi decât religia salvării. Şi dacă te gândeşti la un scop care să te recompenseze şi ceri înainte, ca prin contract, să ţi se plătească, eşti negustor, şi nu om.