Eu îl închid şi-l torturez prin studiu, ştiind bine că ceea ce e uşor e steril tocmai din acest motiv. Şi măsurând întinderea trudei după suferinţă şi sudoare. Iată pentru ce am chemat dascălii şcolilor mele şi le-am spus: „Nu înţelegeţi greşit. V-am încredinţat copiii oamenilor mei nu pentru a cântări mai târziu cantitatea cunoştinţelor lor, ci pentru a mă bucura de calitatea înălţării lor. Şi nu mă interesează acel elan al vostru care va fi cunoscut, purtat în litieră, o mie de vârfuri de munte şi va fi văzut, astfel, o mie de privelişti, căci, în primul rând, nu o va fi cunoscut cu adevărat pe niciuna, şi apoi o mie de privelişti nu sunt decât un grăunte de praf în imensitatea lumii. Mă interesează acela, doar, care-şi va fi ostenit muşchii în urcuşul unui munte, fie el unic, şi este, astfel, deschis spre a înţelege toate priveliştile viitoare, mai bine decât celălalt, falsul savant, cele o mie de privelişti prost învăţate.
Iar pe acela, dacă vreau să-l convertesc la dragoste, îl voi pătrunde de dragoste prin obişnuinţa rugii”.
Greşeala lor vine din faptul că au văzut că cel pătruns de dragoste descoperă figura ce-l înflăcărează. Iar ei cred în virtuţile figurii. Iar cel care a dominat poemul este înflăcărat de poem, şi ei cred în virtuţile poemului.
Dar eu îţi repet: când spun munte, ţi-o spun ţie, care te-ai zgâriat în mărăcinii lui, care te-ai prăvălit în prăpăstiile lui, care ai asudat urcându-i pietrele, i-ai cules florile şi ai respirat vântul crestelor. Semnific, dar nu cuprind nimic. Iar când spun munte unui negustor gras, nimic nu-i voi lăsa în inimă.
Şi nu fiindcă moare puterea poemului nu va mai exista poem. Nu fiindcă moare puterea chipului nu va mai fi dragoste. Sau fiindcă moare puterea infinitului nu va mai fi, în inima omului, întinderea pământurilor arabile, privite în noaptea lor, cărora căruţa le răpeşte cedri şi flori.
Căci am ascultat, într-adevăr, cu atenţie, legăturile între oameni şi am descoperit pericolele inteligenţei: cea care crede că limbajul cuprinde. Şi răspunsurile în dispute. Căci nu pe calea limbajului voi transmite ceea ce este în mine. Nu există cuvânt să poată spune ceea ce este în mine. Nu pot decât să semnific în măsura în care înţelegi şi altfel decât prin vorbe. Prin miracolul dragostei sau fiindcă, născut din acelaşi zeu, îmi semeni. Altminteri, lumea cuprinsă în mine o voi trage de păr. Şi, în hazardul stângăciei mele, voi arăta acest aspect sau celălalt, asemenea muntelui despre care exprim bine, semnificându-l, că e înalt. În vreme ce el e cu totul altceva, iar eu vorbesc de măreţia nopţii atunci când îţi e frig între stele.
XXXVI.
ClND SCRII OMULUI, ÎNCARCI UN VAS. DAR puţine vase ajung la destinaţie. Se scufundă în mare. Puţine fraze continuă să răsune, străbătând istoria. Căci am semnificat mult, poate, dar am cuprins puţin.
Şi, din nou, aceeaşi problemă: trebuie să înveţi să cuprinzi, mai degrabă decât să semnifici. Trebuie să-i înveţi pe ceilalţi să-şi organizeze operaţiile de captură. Cel pe care mi-l arăţi, ce însemnătate are câte ştie? E asemenea unui dicţionar. Important e ceea ce este. Acela şi-a scris poemul şi l-a umplut de pasiunea lui, dar a ratat pescuitul în larg. Nu a scos nimic din adâncuri. Mi-a semnificat primăvara, dar nu a creat-o în mine aşa cum ar fi putut s-o facă.
Şi îi ascultam pe logicieni, istorici şi critici remarcând că opera, atunci când e puternică, se exprimă prin planul ei, căci devine plan ceea ce e puternic. Iar dacă oraşul apare după un plan, înseamnă că oraşul s-a exprimat şi 101 realizat. Dar nu planul e cel care a întemeiat oraşul.
LE PRIVEAM PE DANSATOARELE ŞI cântăreţele mele, pe curtezanele din oraş. Îşi comandau litiere de argint şi, atunci când porneau în vreo plimbare, drumul le era deschis de crainici care aveau misiunea de a le anunţa trecerea, pentru ca mulţimea să se adune. Când aplauzele le istoveau îndeajuns şi le trezeau dintrun somn uşor, îndepărtau vălul de mătase de pe obraz şi binevoiau să cedeze dorinţei mulţimii, înclinându-şi capul în faţa iubirii acesteia. Surâdeau cu modestie, în timp ce crainicii îşi făceau zeloşi datoria, căci erau biciuiţi seara dacă mulţimea nu forţa prin dragostea ei modestia dansatoarei.
Se îmbăiau în căzi de aur masiv şi mulţimea era adunată să vadă pregătirea laptelui pentru baie. Se mulgeau o sută de măgăriţe. Se adăugau ierburi mirositoare şi lapte de flori, care era foarte scump, dar atât de discret, încât nu mai avea parfum.
Şi nu mă scandalizau, căci teritoriul meu era prea puţin absorbit de extragerea acestui lapte de flori, iar preţul lui era iluzoriu. De altfel, era de dorit ca undeva să se celebreze obiectul preţios. Căci nu folosirea contează, ci fervoarea. Şi, de vreme ce exista, puţin mă interesa dacă le parfuma sau nu pe curtezanele mele.
Căci am avut mereu grijă, în disputele mele cu logicienii, să consider teritoriul meu în fervoarea sa, gata să reacţionez doar dacă se ocupa prea mult de podoabe şi neglija pâinea, neavând nimic împotriva unei podoabe care făcea singură nobleţea muncii celui ce o confecţionase, şi preocupându-mă mai puţin de soarta aceleia fără folosinţă obişnuită, gândindu-mă că-şi va găsi un loc mai bun în părul unei femei, decât ornând un monument stupid. Căci, desigur, poţi spune despre un monument că e proprietate a mulţimii, dar o femeie, dacă e frumoasă2 poate fi, de asemenea, privită, iar mizeria monumentului, dacă nu este un templu, e că, umplând ochii oamenilor cu podoabele lui, nu poate primi nimic de la ei. Dar femeia, dacă e frumoasă, cheamă la ea darurile şi sacrificiile şi te îmbată cu ceea ce îi dai. Nu cu ceea ce îţi dă.
Îşi făceau, deci, baia, în lapte de flori. Şi, cel puţin, deveneau imagini ale frumuseţii. Apoi se hrăneau cu feluri rare şi complicate şi un os de peşte le făcea să r moară. Şi aveau perle pe care le pierdeau. Şi nu mă uimea pierderea perlelor, căci e bine ca perlele să fie efemere. Apoi ascultau povestitorii şi leşinau şi, leşinând, nu uitau să aleagă pentru cădere o pernă care să se armonizeze cu culorile eşarfelor pe care le purtau.
Din când în când, îşi ofereau luxul dragostei. Şi-şi vindeau perlele pentru vreun soldat tânăr pe care-l plimbau prin oraş, şi pe care l-ar fi dorit cel mai frumos dintre toţi, cel mai strălucitor, cel mai agil, cel mai viril…
Şi soldatul naiv, de cele mai multe ori, era beat de recunoştinţă, crezând că primeşte ceva, când, de fapt, el slujea vanităţii şi zgomotului din jurul lor.
xxx vin.
A VENIT ACEEA CE SE PLÂNGEA CU VIOLENŢA:
— E un tâlhar, striga ea, un om corupt, putred, acoperit de ruşine. E râia pământului. Mârşav şi mincinos.
— Mergi şi te spală, i-am răspuns. Te-ai murdărit.
A venit alta, strigând împotriva nedreptăţii şi calomniei.
Să nu încerci ca actele tale să fie înţelese. Nu vor fi niciodată şi nu este nici o nedreptate în asta. Căci dreptatea urmăreşte o himeră care este contrariul ei. Pe căpitanii mei, în deşert, i-ai văzut cât sunt de nobili, nobili şi săraci, şi arşi de sete. Dorm, rostogoliţi în nisip în marea noapte a imperiului. Sprinteni şi gata să-şi ia armele la cel mai mic zgomot. Ei au răspuns dorinţei tatălui meu: „Să se ridice aceia care sunt gata în faţa morţii, care-şi poartă toată averea într-o boccea pe umăr. Şi sunt leali în luptă şi generoşi cu făptura lor. Ridicaţi-vă, vă voi da cheile imperiului. Iar ei stau la marginea imperiului, vigilenţi ca nişte arhangheli. În altfel nobili decât valeţii miniştrilor mei sau chiar miniştrii mei. Dar iată-i, rechemaţi în capitală, cum trec neobservaţi la banchete, nu-şi găsesc locul în anticamere şi se plâng, ei, care într-adevăr sunt mari, de a fi astfel aduşi la servitudine şi umilinţă. „Amară soartă, spun ei, a aceluia ce nu este judecat…”.
Iar eu le răspund: „Amară soartă a aceluia care este înţeles, şi purtat în triumf, venerat ca binefăcător, onorat „or. ji îmbogăţit. Se va umfla curând de pretenţii vulgare şi-şi va schimba nopţile înstelate pe marfă. Or, el era mai bogat decât ceilalţi, mai nobil şi mai de admirat. Şi pentru ce acela care domnea în singurătatea sa se supune părerii sedentarilor? Bătrânul dulgher găseşte în strălucirea scândurii răsplata muncii sale. Celălalt – în profunzimea liniştii din pustiu. E făcut pentru a fi uitat atunci când se întoarce. Iar dacă aceasta-l face să sufere, înseamnă că nu era destul de pur”. Căci îţi spun: imperiul se întemeiază pe valoarea oamenilor. Iar acela e o parte din imperiu. Parte din trunchiul arborelui. Dacă visezi pentru el avantaje de negustor şi trimiţi negustorul în pustiu, aşteaptă câţiva ani pentru a te bucura de fructele muncii tale. Negustorul va fi mare senior, celălalt – negustor vulgar.
Pe cei care sunt nobili, îi ocrotesc. Protecţia lor este nedreptate. Să nu te indigneze cuvintele. Acei peşti albaştri cu văluri lungi, dacă-i întinzi pe mai, e nedrept să fie urâţi. Dar greşeala e a ta: ei erau făcuţi pentru strălucirea submarină. Erau frumoşi acolo unde malul se opreşte. Iar căpitanii nisipurilor, asemenea lor, sunt frumoşi acolo unde mor zgomotele oraşului, strigătele negustorilor şi vanitatea. Căci nu există vanitate în pustiul lor.
Să se consoleze. Vor redeveni regi dacă doresc, căci nu le voi răpi regatul, nici nu le voi cruţa suferinţele.
A venit alta:
— Sunt soţie credincioasă, cuminte şi frumoasă. Nu respir decât pentru el. Îi cos hainele şi-i îngrijesc rănile, împart cu el clipele grele. Şi iată că-şi petrece timpul cu cea care-l batjocoreşte şi-l jefuieşte.
I-am răspuns:
— Nu te înşela astfel asupra omului. Cine se cunoaşte pe sine însuşi? înspre aceasta te îndrepţi, dar spiritul omului e asemenea ascensiunii munţilor. Vezi creasta, ţi se pare c-ai atins-o, şi descoperi alte creste, alte văgăuni şi alte pante. Cine-şi cunoaşte setea? Există dintre acei cărora le e sete de zgomotul râurilor şi care acceptă moartea pentru a-l auzi. Sunt alţii cărora le e sete de o vulpe atârnată de umăr şi care se aşază la pândă în ciuda duşmanului. Cea de care vorbeşti era, poate, născută din el. Şi poate de asta e răspunzător de ea. Eşti dator faţă de ceea ce-ai creat. O va căuta ca să-l jefuiască. O va căuta pentru ca ea să se adape. Nu va fi plătit printr-un cuvânt duios, dar nici nu va fi frustrat printr-o injurie. Nu e vorba aici de o operaţie contabilă, în care un cuvânt bun adaugă, iar o injurie retrage ceva anume. El va fi plătit prin sacrificiul său. Şi prin acel cuvânt pe care ea-l va spune şi pe care-l va fi învăţat de la el. Asemenea celui ce s-a întors din pustiu şi pe care decoraţiile nu-l pot plăti pentru acelaşi motiv pentru care ingratitudinile nu-l pot frustra. Căci nu e vorba de a dobândi şi de a poseda, ci de a deveni, de a fi şi de a muri în plenitudinea substanţei tale. Sj3une-ţi că recompensa care eliberează, în sfârşit, nava şi-i dă drumul în larg este în primul rând moartea. Fericit cel împovărat de comori!
Iar tu, de ce te plângi? Nu ştii, deci, cum să-l regăseşti?
Atunci am înţeles ce înseamnă alianţa şi cât demult se deosebeşte de comunitate. „Se adresează unul altuia, îmi spuneam, au un limbaj rudimentar, care are pretenţia de a cuprinde, când abia reuşeşte să semnifice. Şi iată-i pe toţi ocupaţi să-şi manevreze balanţele şi instrumentele de măsură. Au cu toţii prea multă dreptate. Şi, deci, se înşală. Şi-şi construiesc, unul despre altul, imagini pentru exerciţiile de tir”.
Alianţa ne poate uni chiar şi în clipa în care te ucid.
XXXIX
— SA NU-ŢI FIE NICIODATĂ TEAMA DE ŞANTAJ. Căci dacă vei plăti pentru un anumit lucru, vei plăti curând pentru altul şi, deci, prima oară va fi fost fără rost.
La fel şi imperiul.
Trebuie să devii pentru a înţelege. Aceasta explică orgoliul celui care crede. I se pare că îndoiala celuilalt nu înseamnă nimic, căci celălalt nu „poate” înţelege.
Învaţă să deosebeşti constrângerea de dragoste. Cel care jură pe cuvintele mele şi aşteaptă să vorbesc pentru a putea vorbi, acela nu mă interesează. Căci eu îmi caut lumina printre oameni. A cânta în cor înseamnă ceva. Dar altceva înseamnă a cânta cântecul. Şi cine colaborează în creaţie?
Iată din nou această dilemă: nu există creaţie decât dacă toţi colaborează şi caută. Nu există creaţie decât dacă trunchiul arborelui e legat prin dragoste. Dar nu e vorba de supunerea unuia în faţa tuturor, ci, dimpotrivă, de direcţia curentului de sevă, care fixează rămurişul ca pe un templu în cer. E aici aceeaşi greşeală ca aceea a logicienilor, care remarcă planul în obiectul creat şi văd creaţia născându-se din el, când ea nu face decât să se exprime prin plan. Planul este o imagine prezentată. Nu e vorba de supunerea fiecăruia în faţa operei, şi fiecare-i obligă pe ceilalţi să crească, chiar şi prin opoziţie. Iar eu îndemn la creaţie, căci dacă voi aştepta să primească doar de la mine, vor deveni săraci şi goi. Dar eu sunt cel care primeşte de la ei toţi şi iată-i crescând din posesia, ca expresie, a acestui eu pe care l-au dezvoltat atât demult înainte. Şi aşa cum eu iau în braţe mieii lor, caprele, grânele şi până şi zidurile caselor lor, pentru a le face ale mele şi a le înapoia, devenite daruri ale dragostei mele, aşa întemeiază şi ei biserici…
Dar aşa cum libertatea nu este absenţă a regulilor, ordinea nu este absenţă a libertăţii (Voi reveni asupra libertăţii).
