Şi le-am răspuns:
— Doresc să fie drept să-i eliberăm. Munciţi pentru a înţelege. Căci altfel, dacă vor forţa închisorile şi vor stăpâni, va fi nevoie să vă închidă şi să vă distrugă, şi nu cred ca imperiul să câştige din aceasta.
Atunci mi-a apărut cu toată evidenţa nebunia sângeroasă a ideilor, şi-am înălţat această rugăminte: „Ai fost nebun să-i faci să creadă în sărmana lor gângăveală? Cine-i va învăţa nu un limbaj, ci cum să se folosească de un limbaj? Căci din această groaznică promiscuitate a cuvintelor. Într-o zarvă de cuvinte, am înţeles urgenţa torturilor. Din cuvintele stângace, incoerente şi neputincioase, s-au născut puternice instrumente de tortură44.
Dar, în acelaşi timp, acestea mi se păreau naive şi pline de dorinţa de a se naşte.
XLIII.
TOATE ACESTE EVENIMENTE CARE NU MAI sunt trăite în substanţa lor sunt false. Gloria lor e falsă. Cum fals este şi entuziasmul nostru pentru acest învingător.
Aceste veşti sunt false, căci nimic din de nu mai dăinuie.
Căci învăţătura trebuie să iasă dintr-un cadru, dintr-o armătură. Nu dintr-un conţinut mereu fals.
Îţi voi arăta cum o privelişte iese puţin câte puţin la iveală din ceţuri, în asamblul ei, şi nu din aproape în aproape. Asemenea adevărului sculptorului. Unde ai văzut apărând nasul, apoi barba, apoi urechea? Creaţia este totdeauna imagine ce se impune dintr-odată, nu deducţie din aproape în aproape. Aceasta este trudă a mulţimii care mişună în preajma imaginii creatoare, comentează, acţionează şi clădeşte în jurul ei.
XLIV.
MI S-A PĂRUT, SEARA, CA DE PE VÂRFUL muntelui meu coboram pe versantul generaţiilor noi, din care nici un obraz nu-mi era cunoscut, obosit dinainte de cuvintele oamenilor şi nemaigăsind în zgomotul convoaielor şi nicovalelor cântul inimii lor – şi golit de ei ca şi cum nu le-aş fi cunoscut limba, apăsător în faţa unui viitor care nu mă mai privea – dus în pământ, mi se părea, desperând de mine însumi, zidit în dosul acestui perete gros de egoism (Doamne, spuneam, ţi-ai întors faţa de la mine, iată pentru ce îi părăsesc pe oameni), şi mă întrebam ce anume mă dezamăgise în comportarea lor.
Nici o uneltire din partea lor. Pentru ce să-mi încarc câmpiile cu turme noi? Pentru ce să zidesc turnuri noi palatului meu, când deja îmi târam veşmântul dintr-o încăpere în alta, ca o corabie în necuprinsul mării? Pentru ce să hrănesc alţi sclavi, când, deja, şapte sau opt în spatele fiecărei porţi stăteau ca stâlpii casei mele şi-i întâlneam de-a lungul coridoarelor, lipindu-se de ziduri la trecerea mea sau la simplul foşnet al veşmintelor mele? Pentru ce să capturez alte femei, când deja le ferecam în tăcerea mea, căci învăţaserăm să nu mai ascult, ca să pot auzi? Şi priveam la somnul lor, după ce le cădeau pleoapele, iar ochii le erau prinşi în catifeaua aceasta… Le părăseam atunci, plin de dorinţa de a urca în turnul cel mai înalt, ce împungea stelele, şi de a primi ca pe o revelaţie înţelesul somnului lor, în care dorm certurile, gândurile mărunte, manevrele degradante, vanităţile care li se întorc în inimă o dată cu ziua, atunci când nu mai poate fi vorba pentru de decât de a o lua înaintea alteia şi a o detrona în inima mea (Dar dacă uitam cuvintele lor, nu mai rămânea decât un joc de păsări şi dulceaţa lacrimilor…).
XLV.
În seara în care coboram de pe muntele meu pe versantul unde nu mai cunoşteam pe nimeni, ca un om deja condus în pământ de îngeri tăcuţi, m-am simţit împăcat cu bătrâneţea care se apropie! Şi că sunt un copac greu de ramuri, întărit de noduri şi riduri, îmbălsămat parcă de timp în pergamentul degetelor mele, şi atât de greu de rănit, ca şi cum aş fi devenit deja eu însumi. Şi-mi spuneam: „Pe cel care a îmbătrânit astfel, cum ar putea tiranul să-l înspăimânte cu mirosul supliciilor, care e miros de lapte acru, şi să schimbe ceva în el, de vreme ce toată viaţa îi stă în spate, ca un veşmânt desfăcut ce nu se mai ţine decât într-un cordon?
Eu am deja un loc în memoria oamenilor. Şi o renegare din partea mea n-ar mai avea sens”.
De asemenea, m-am simţit împăcat că sunt dezlegat de toate piedicile, ca şi cum toată această carne zbârcită o schimbaserăm în invizibil şi aripi. Ca şi cum m-aş fi plimbat, în sfârşit. Născut din mine însumi, în tovărăşia acelui arhanghel pe care-l căutaserăm atât. Ca şi cum, părăsind vechiul înveliş, mă regăseam extraordinar de tânăr. Această tinereţe era dintre cele care atacă veşnicia, nu tumultul vieţii, la fiecare început de zi. Era făcută din spaţiu şi timp. Mi se părea că devin veşnic, împlinindu-mi devenirea.
Mi se părea, deopotrivă, că sunt asemenea celui care întâlneşte în drumul său o fată înjunghiată. O poartă în braţele sale noduroase, palidă şi absentă, ca pe o povară de trandafiri, cufundată în somn de o fulgerare de oţel, sprijinindu-şi, aproape surâzătoare, fruntea albă pe umărul înaripat al morţii, şi o conduce înspre câmpia unde va fi vindecată.
„Frumoasă adormită pe care o voi umple de viaţa mea, căci nu mă mai interesez nici de vanităţile, nici de mâniile, nici de pretenţiile oamenilor, nici de bunurile care-mi pot reveni, nici de relele care mă pot lovi, ci doar de ceea ce voi fi schimbându-mă, şi iată că, purtându-mi povara înspre vindecătorii din câmpie, voi deveni lumină a ochilor, şuviţă de păr pe o frunte neîntinată, iar dacă, vindecată fiind, o învăţ să se roage, sufletul neprihănit o va face să stea dreaptă, ca tulpina unei flori bine sprijinită în rădăcini…”.
Eu nu sunt închis în trupul meu care trosneşte asemenea unei scoarţe îmbătrânite. În timpul coborârii încete pe versantul muntelui meu, târăsc parcă, după mine, asemenea unui veşmânt, toate dealurile şi toate câmpiile şi, ici şi colo presărate, luminile caselor mele aidoma unor 117 stele de aur. Mă înclin, greu de darurile mele, ca un copac.
Poporul meu adormit, te binecuvântez, dormi mai departe.
Soarele să nu vă scoată curând din noaptea blândă! Oraşul meu să aibă dreptul la mai multă odihnă, înainte de a-şi încerca, în zori, elitrele pentru muncă. Cei loviţi ieri de nenorocire şi pentru care noaptea e o amânare, să aştepte înainte de a-şi relua doliul, sau mizeria, sau condamnarea, sau lepra care s-a răspândit. Să rămână încă în sânul Domnului, iertaţi, adăpostiţi.
Eu vă voi lua în grijă.
Te veghez, poporul meu: dormi.
XLVI.
APASĂ ASUPRA INIMII MELE GREUTATEA LUMII, ca şi cum aş fi dus-o în spinare. În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii, i-am primit ca zălog pe cei ce aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă căreia i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos. Devenise pădure de liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort. „Ce voi face, spunea ea, cu lianele mele? Ce voi face cu laptele meu când va urca?”.
Şi cel atins de lepră ca de un foc încet, şi care se trezeşte rupt de comunitatea oamenilor, şi nu ştie la ce să-şi folosească elanurile inimii. Sau cel pe care-l cunoşti, ros de propriul său cancer, şi care începuse o mie de lucruri ce aveau nevoie ca el să trăiască mult, asemenea unui copac ce şi-a întins cu răbdare reţeaua de rădăcini, descoperindu-se deodată centru al unor prelungiri inutile, clătinându-se deasupra lumii. Sau cel al cărui grajd a ars, sau bijutierul ce-şi pierde mâna dreaptă. Sau orice om căruia i se închid ochii.
Apăsa asupra inimii mele greutatea tuturor acelora care nu pot să găsească un umăr de sprijin. Refuzaţi de ai lor sau despărţiţi de ei. Şi cel care, întins pe patul său de mizerie, nod de suferinţe, îşi suceşte şi răsuceşte trupul, mai nefolositor de-acum decât o căruţă zdrobită, chemând moartea, poate, dar respins de ea. Şi strigând: „La ce bun, Doamne?! La ce bun?!”.
Sunt soldaţi ai unei armate înfrânte. Dar eu îi voi aduna şi-i voi duce la victorie. Căci există victorii, deşi deosebite, pentru toate armatele. Căci iată că ei nu sunt, printre ceilalţi, decât un pas al vieţii. Floarea ce se ofileşte dă drumul seminţei, sămânţa ce putrezeşte naşte tulpina, şi din orice crisalidă ce se sparge ies aripi.
Ah! Voi sunteţi pământ, şi hrană, şi vehicul pentru superba ascensiune a Domnului!
XLVII
„NU VA E RUŞINE, LE-AM SPUS, DE URA voastră, de certurile voastre, de furiile voastre? Nu ridicaţi pummil din pricina sângelui vărsat ieri, căci dacă ieşiţi reînnoiţi din aventură, asemenea copilului din sânul sfâşiat sau animalului înaripat şi înfrumuseţat din resturile crisalidei sale, ce veţi dobândi în numele unor adevăruri ce s-au golit de substanţă? Căci pe cei ce se încaieră şi se sfâşie i-am confruntat întotdeauna, învăţat de experienţa mea, cu proba sângeroasă a dragostei. Şi fructul care se va naşte nu este nici al unuia, nici al altuia, ci al amândurora. Şi îi domină pe amândoi. Şi se vor împăca în el, până în ziua în care ei înşişi, la generaţia nouă, vor îndura proba sângeroasă a dragostei.
Suferă, desigur, la durerile naşterii. Dar durerea o dată trecută, vine ora sărbătorii. Şi se regăsesc în noul-născut. Şi, vedeţi, când noaptea vă cuprinde şi vă adoarme, sunteţi cu toţii asemănători unii altora. Şi am spus şi despre cei care în închisori poartă colierul de condamnaţi la moarte: nu se deosebesc de ceilalţi. Ceea ce e important este să se regăsească în dragostea lor. Îi vor ierta pe toţică au ucis, căci refuz să-i disting după artificiile limbajului. Acela a ucis din dragoste pentru ai săi, căci nu-ţi joci viaţa decât din dragoste. Şi celălalt a ucis din dragoste pentru ai săi. Învăţaţi să recunoaşteţi aceasta şi renunţaţi să numiţi greşeală contrariul adevărurilor voastre şi adevăr contrariul greşelii. Căci ceea ce vă pare ca evident şi vă face să urcaţi muntele vostru apare şi celuilalt şi-l face să urce muntele lui. Şi el e condus de aceeaşi evidenţă care va făcut să vă ridicaţi în noapte. Poate nu aceeaşi, dar la fel de puternică.
Dar nu ştiţi să vedeţi din acest om decât ceea ce neagă omul care sunteţi. Iar el, de asemenea, nu citeşte în voi decât ceea ce-l neagă. Şi fiecare ştie că e altceva în el însuşi decât negare glacială, sau plină de ură, e descoperire a unei imagini atât de evidente, simple şi pure, încât. Pentru ea acceptaţi moartea. Şi vă urâţi unul pe celălalt, inventând un adversar mincinos şi gol. Dar eu, care vă domin, vă spun că iubiţi aceeaşi imagine, prost descoperită şi prost recunoscută.
Spălaţi-vă, deci, de sângele vostru: nimic nu se clădeşte pe sclavie, decât răscoalele sclavilor. Rigoarea nu foloseşte la nimic dacă nu există panta înspre convertire. Dacă credinţa oferită nu valorează nimic şi nu există urcuşul înspre convertire, la ce e rigoarea de folos?
De ce, într-o zi, să vă folosiţi de arme? Ce veţi câştiga din aceste măceluri în care nu ştiţi pe cine ucideţi? Dispreţuiesc credinţa rudimentară care nu-i împacă decât pe temniceri”.
Nu-ţi recomand, deci, polemica. Căci ea nu duce la nimic. Iar dacă polemizezi cu cei ce se înşală, refuzând adevărurile tale în numele propriei lor evidenţe, refuzi adevărul lor.
Acceptă-i. Ia-i de mână şi condu-i. Spune-le: „Aveţi dreptate, să urcăm muntele” şi vei pune ordine în lume, iar ei respiră pe întinderea pe care au cucerit-o.
Căci nu e vorba de a spune: „Acest oraş are treizeci de mii de locuitori”, la care celălalt ţi-ar răspunde: „Nu are decât douăzeci şi cinci de mii”, căci, într-adevăr, toţi s-ar înţelege asupra unui număr. Şi există, deci, unul care se înşală. Ci: „Acest oraş este operă de arhitect şi e trainic. Corabie care poartă oamenii”. Iar celălalt; „Acest oraş este imn al oamenilor în truda lor comună…”.
E vorba de a spune: „Este roditoare libertatea care permite naşterea omului şi contradicţiile fertile”. Sau: „Libertatea e putreziciune, fertilă este constrângerea, care e necesitate interioară şi principiu al cedrului”. Şi iată-i vărsându-şi sângele unul împotriva celuilalt. Să nu regreţi, căci aceasta este durere a naşterii. Spune fiecăruia: „Ai dreptate”. Căci au dreptate. Dar du-i mai sus pe munte, căci efortul de a urca, pe care l-ar respinge, atât demult 120 cere dg ja muşchi şi de la inimă, le este impus de suferinţa lor şi vor avea curajul să-l facă. Căci fugi în înălţime dacă eretele te atacă. Şi cauţi în înălţime soarele dacă eşti copac. Iar duşmanii tăi te ajută, căci nu există duşmani în lume. Duşmanul te limitează, îţi dă forma şi te întemeiază. Şi le spui: „Libertatea şi constrângerea sunt două aspecte ale aceleiaşi necesităţi, de a fi tu însuţi, şi nu altul”. Eşti liber să fi tu însuţi, nu eşti liber să fi un altul. Eşti liber într-un limbaj. Dar nu eşti liber să-l amesteci cu altul. Eşti liber în regulile unui joc de zaruri. Dar nu eşti liber să le alterezi, rupându-le prin cele ale altui joc. Liber să clădeşti, dar nu să jefuieşti şi să distrugi, prin proasta lor folosire, rezerva bunurilor tale, asemenea celui care scrie prost şi scoate efecte din libertăţile sale, distrugând astfel propria putere de expresie, căci nimeni nu va mai simţi nimic citindu-l, după ce va fi ruinat orice sens al stilului. Asemenea măgarului pe care-l compar cu regele, ceea ce provoacă râsul atâta timp cât regele e respectabil şi respectat. Vine apoi ziua când cei doi se identifică. Iar eu nu mai fac decât să pronunţ o evidenţă.
Şi toţi o ştiu, căci cei care cer libertatea au şi existenţa moralei interioare, astfel încât omul să fie totuşi guvernat. Iar jandarmul, spun ei, e în interior. Iar cei care cer constrângerea afirmă că e libertate de spirit, căci eşti liber în casa ta să traversezi anticamera, să colinzi camerele, una după cealaltă, să împingi uşile, să urci sau să coborî scările. Iar libertatea ta creşte cu numărul zidurilor, şi al opreliştilor, şi al zăvoarelor. Şi ai cu atât mai multe acţiuni posibile şi între care poţi alege, cu cât tăria pietrelor ţi-a impus mai multe obligaţii. Iar în sala comună, unde te aşezi în dezordine, nu există libertate pentru tine, ci dezmăţ.
