AM REFLECTAT ASUPRA VANITĂŢII. CACI EA mi-a apărut întotdeauna ca o boală, nu ca un viciu. Cea pe care-am văzut-o emoţionându-se de părerea mulţimii, schimbându-şi vocea şi mersul când se ştia privită, găsind satisfacţii extraordinare în cuvintele ce se rosteau despre ea, aceea ai cărei obraji se înflăcărau atunci când era privită, în aceea eu vedeam altceva decât prostie: vedeam boală. Căci cum poţi primi satisfacţie de la altul, dacă nu prin dragoste faa de el? Şi, totuşi, satisfacţia pe care i-o dă vanitatea i se pare mai de preţ decât cea pe care i-o oferă bunurile, căci le-ar da pentru această plăcere pe toate celelalte.

      Slabă bucurie, şi nefericită, ca aceea a unei boli. Asemenea acelui care se scarpină, dacă-l mănâncă ceva, şi găseşte plăcere în asta. Mângâierea, dimpotrivă, este leagăn şi adăpost. Pe acest copil, dacă-l mângâi, o fac pentru a-l proteja. Iar el primeşte mângâierea pe obrazul catifelat…

      Dar tu – vanitoasă, caricatură!

      Despre vanitoşi eu spun că au încetat să trăiască. Căcţ cum se va mai înălţa înspre devenire cel care cere, înainte de toate, să i se dea? Acela nu va mai creşte, rămânând ofilit pentru veşnicie.

      Totuşi, pe acest războinic viteaz, dacă-l felicit, iată-l cum se emoţionează şi tremură aidoma copilului sub mângâierea mea. Şi nu e vorba, aici, de vanitate.

      Ce-l mişcă pe unul şi ce-l mişcă pe celălalt? Şi prin ce sunt deosebiţi?

      Vanitatea, dacă adoarme…

      Nu veţi cunoaşte mişcarea florii ce-şi scutură seminţele în vânt, seminţe care nu-i vor fi înapoiate niciodată.

      Nu veţi cunoaşte mişcarea copacului ce-şi dăruieşte fructele, fructe care nu-i vor fi înapoiate niciodată.

      Nu veţi cunoaşte bucuria omului care-şi dăruieşte opera, operă ce nu-i va fi înapoiată niciodată.

      Nu veţi cunoaşte bucuria dansatoarei care-şi dăruieşte dansul, dans ce nu-i va fi înapoiat niciodată.

      Iar pe războinicul care-şi dăruieşte viaţa îl felicit fiindcă şi-a clădit o punte. Renunţarea lui o va regăsi în toţi oamenii. Şi iată-l mulţumit, nu de el însuşi, ci de oameni.

      Dar vanitosul e caricatură. Nu cer modestie, căci iubesc mândria, care este existenţă şi permanenţă. Dacă eşti modest, te vei roti în vânt ca o giruetă. Fiindcă celălalt are mai multă greutate decât tine.

      Îţi cer să trăieşti nu din ceea ce primeşti, ci din ceea ce dăruieşti, căci doar aşa te vei împlini. Iar aceasta nu-ţi cere să dispreţuieşti ceea ce dai. Trebuie să-ţi formezi fructul. Şi orgoliul e cel care îi dă permanenţă. Dacă n-ar fi aşa, i-ai schimba, după voia vântului, culoarea, savoarea şi mirosul!

      Dar ce înseamnă pentru tine fructul? Fructul tău nu valorează decât dacă nu-ţi poate fi înapoiat.

      Cea care trăieşte din aclamaţiile mulţimii, pe patul ei de paradă: „Dăruiesc frumuseţea mea, şi graţia mea, şi măreţia mersului meu, şi oamenii îmi admiră trecerea, care este cupolă minunată a destinului. Şi nu trebuie decât să exist pentru a dărui”.

      Vanitatea este rezultat al darului fals. Căci nu poţi dărui decât ceea ce transformi, aşa cum copacul dăruieşte fructele pe care le-a transformat din pământ. Dansatoarea – dansul în care a transformat mersul ei. Iar soldatul – sângele lui, pe care-l transformă în templu sau imperiu.

      Dar căţeaua în călduri nu e nimic. În ciuda câinilor care o înconjură şi o solicită. Căci ceea ce dă nu e rodul vreunei transformări în nici un fel. Iar bucuria ei este furată bucuriei creaţiei. Ea se răspândeşte fără efort în dorinţele câinilor.

      Şi cel care trezeşte dorinţele şi le inspiră aroma… Fericit că e dorit. 143

      Caricatură a dăruirii! Se ridică pentru a lua cuvântul la banchete. Se înclină în faţa convivilor asemenea copacului greu de fructe. Convivii însă nu pot culege nimic.

      Dar există întotdeauna din aceia care cred că pot culege, căci sunt mai proşti decât primul şi se simt onoraţi de către el. Iar dacă vanitosul află, îşi închipuie că a dăruit, de vreme ce convivul a primit. Şi se leagănă unul în faţa celuilalt, asemenea unor arbori sterili.

      Vanitatea este absenţă a orgoliului, supunere în faţa mulţimii, umilinţă josnică. Dar alergi în căutarea mulţimii, căci ea te face să creezi în fructele tale.

      Sau pe cel pe care-l înnobilează surâsul regelui: „Mă cunoaşte, deci”, va spune. Dar dacă şi-ar iubi regele, s-ar înroşi de plăcere, fără a spune nimic. Căci acest surâs al regelui n-ar avea pentru el decât un înţeles: „Regele acceptă sacrificiul vieţii mele…”. Şi toată viaţa lui, dintr-odată, parcă ar fi dăruită şi schimbată contra măreţiei unui rege. „Am contribuit, va putea spune, la frumuseţea unui rege, care e frumos prin aceea că este mândria unui popor”.

      Dar vanitosul îl invidiază pe rege. Iar dacă regele i-a surâs, el se drapează în acest surâs ca o caricatură, pentru a fi invidiat la rându-i. Regele i-a împrumutat purpura. Dar nu e vorba decât de o maimuţăreală.

      LXI.

      ACEIA SlNT NĂSCUŢI DIN MORALA PE CARE-AI învăţat-o de la negustorii ce vor să-şi plaseze mărfurile. Creezi că bucuria îţi vine din a primi şi a cumpăra şi cum ţi-ai aduce aminte de contrariu, când s-au făcut atâtea eforturi ca să ţi se creeze legături cu obiectele?

      Desigur, obiectul e important, atunci când te dăruieşti lui. Când încerci să-ţi transformi munca în strălucire a pietrei. Găci ea poate fi religie. Am cunoscut pe curtezana care-şi dăruia carnea trecătoare în schimbul perlelor incoruptibile. Nu dispreţuiesc un asemenea cult. Dar obiectul e josnic atunci când ţi-l supui ca pe o ca~ 144 delniţă. Căci nu există în tine nimic de tămâiat.

      Totuşi, dăruiesc o jucărie unui copil, şi el fuge cu comoara lui, de teamă să nu i-o iau înapoi. Dar este vorba de un idol, pentru care va sângera de la cei dintâi mărăcini.

      LXII.

      M-AM GÂNDIT LA ABSOLUT ŞI LA CÂT DE GREU este ca piramida să nu coboare dinspre eternitate înspre oameni. Căci ia-l pe conducătorul imperiului: dacă e în mod absolut conducător, îl accepţi ca pe o necesitate naturală, la fel cum, dacă vrei să ajungi din sala de consiliu în sala de odihnă a palatului tatălui meu, vei urca aceste scări, şi nu altele, vei împinge această uşă, şi nu alta, şi de ce ţi-ar părea rău că nu alegi un alt drum, de vreme ce niciunul nu-ţi vine în minte? Şi aşa cum există docilitate, laşitate sau josnicie în faptul că păstrezi acest drum, pe care-l parcurgi în toată libertatea, aşa nu există docilitate, laşitate sau josnicie în faptul că te supui autorităţii conducătorului imperiului, autoritate care se găseşte în afara arbitrarului, absolută. Dar dacă se întâmplă ca tu să fi, după el, primul în imperiu, iar puterea lui asupra ta să nu fie cadru necesar, ci hazard al politicii, fruct al judecăţilor individuale, discutabile, sau reuşită abilă, atunci îl vei invidia. Căci nu eşti gelos decât pe acela căruia i-ai fi putut fi substituit. Care om este cu adevărat gelos pe pasăre, cu acea gelozie care formează ura, căci ea încearcă să distrugă pentru a înlocui? Desigur, nu critic ambiţia ta, atunci când poate să se manifeste, căci ea este semn al dorinţei tale de a crea. Dar critic gelozia. Căci vei ţese intrigi împotriva lui şi, prins în intrigile tale, vei neglija creaţia, care este colaborare minunată a unuia prin toţi ceilalţi. Iată că, judecându-l, îl vei dispreţui. Fiindcă admiţi fără dificultate că cineva ţi-o poate lua înainte prin putere, dar cum să admiţi să ţi-o ia înainte prin judecată, sau dreptate, sau nobleţe a inimii? Iar dacă-l vei dispreţui, cine-ţi va răsplăti munca prin expresia stimei lui? E insultă stima care vine de la cel pe care-l dispreţuieşti. Iar relaţiile dintre oameni ţi se vor părea de nesuportat.

      Iar înainte de toate, dacă-ţi va da un ordin, te va umili, şi el însuşi va dori să te umilească, pentru a-şi aşeza mai bine domnia. Însă cel care poate să se aşeze în deplină egalitate cu tine la masă, să-ţi pună întrebări, să-ţi preţuiască ştiinţa şi să se bucure de virtuţile tale este doar acela care e stăpân aşa cum zidul e zid, fără ca el să aibă nevoie să se bucure de aceasta, fiindcă pur şi simplu 8 sta este realitatea.

      Astfel, eu pot să mă aşez la masa celui mai umil dintre supuşii mei. Iar el va şterge masa, va pune lampa pe foc, iluminat de prezenţa mea. Ce piatră din edificiu ar putea reproşa cheii de boltă faptul că e cheie de boltă? Şi cum ar putea cheia de boltă să dispreţuiască vreuna dintre pietre? Iată-ne aşezaţi unul în faţa celuilalt, la egalitate. Singura egalitate care are vreo semnificaţie. Căci dacă-l întreb despre câmpul lui, nu înseamnă că mă degradez încercând să mi-l apropii, punându-i vanitatea în joc – nu am nevoie de sprijinul lui – o fac doar pentru a mă instrui. Căci dacă nu te interesează întrebarea pe care o pui, e semn că dispreţuieşti. Iar dacă celălalt îşi dă seama, îşi pipăie cuţitul pe şold. Dar eu voiam să cunosc greutatea măslinelor dintr-un măslin, şi am întrebat pentru a afla.

      Am făcut o vizită unui om. Şi m-am bucurat de primirea lui. Iar el, de asemenea, a primit de la mine şi va arăta strănepoţilor lui locul unde m-am aşezat.

      Mai mult decât atât, căci puterea mea nu este în discuţie, şi nu trebuie să-mi frânez sau să-mi iuţesc paşii pentru o cauză lipsită de măreţie, eu sunt capabil să simt recunoştinţa. Iar dacă el îmi surâde, şi mă cinsteşte, şi-şi frige berbecul pentru a mă primi, eu primesc ceva din partea omului, în deplină egalitate, aşa cum ar primi şi el de la mine. Darurile trimise ca nişte săgeţi nu pot atinge inima. Chipul Domnului primeşte cele mai umile gânduri ale tale şi faptele tale cele mai trecătoare, asemenea rugăciunii de amiază a cerşetorului în pustiu, în timp ce prinţul mărunt îţi va cere să inventezi un cadou enorm, căci după enormitatea darului tău îşi va măsura gloria.

      Dar celălalt, dacă va învârti roata fântânii pentru a 146 scoate căldarea din adânc, apoi o va clătina pe ghizd, râzând de neînsemnata victorie – apoi, aplecându-se, o va purta prin soare până la umbra zidului sub care aştept – şi-mi va umple paharul cu acest prinos de prospeţime, acela mă va scălda în dragostea lui.

      LXIII.

      MI-AM AMINTIT DE EXEMPLUL CURTEZANELOR şi al dragostei. Căci dacă tu creezi în bunurile materiale pentru de însele, te înşeli. Căci aşa cum nu există privelişte văzută din vârful muntelui decât dacă o vei fi construit tu însuţi prin efortul urcuşului tău, aşa este şi dragostea. Nimic nu are înţeles în sine, ci, în orice lucru, înţelesul adevărat este structura. Iar figura ta de marmură nu este sumă a unui nas, a unei urechi, a unei bărbii şi a celeilalte urechi, ci musculatura care le leagă. Pumn strâns care închide ceva. Iar imaginea poemului nu stă nici în stea, nici în cifra şapte, nici în fântână, ci în nodul pe care-l alcătuiesc, obligând cele şapte stele să se scalde în fântână. Desigur, e nevoie de obiecte legate, pentru ca legătura să iasă la iveală. Dar puterea ei nu se află în obiecte. Nici firul, nici suportul, nici vreuna din celelalte părţi nu reprezintă capcana de vulpi, ci o îmbinare care e creaţie, iar vulpea o auzi urlând, căci e prinsă. La fel, eu, cântăreţ, sculptor sau dansator, voi şti să te prind în capcana mea.

      Acelaşi lucru despre dragoste. Ce poţi aştepta de la curtezană? Poate odihnă a cărnii, după cucerirea oazelor. Căci nu te solicită cu nimic şi nu te obligă să fi.

      Iar recunoştinţa ta faţă de dragoste, atunci când vrei să zbori în ajutorul iubitei, stă în aceea că a trezit arhanghelul care dormea în tine.

      Deosebirea nu constă în facilitate, căci e de ajuns să deschizi braţele pentru ca aceea pe care o iubeşti, dacă şi ea te iubeşte, să alerge la tine. Deosebirea este în ceea ce ţi se dăruieşte. Şi nu poate fi vorba la curtezană de a dărui, fiindcă ea priveşte dinainte, ca pe un tribut, tot ceea ce-i aduci.

      Iar dacă tributul ţi se impune, vei comenta această sarcină. Căci este vorba aici de sensul dansului. Soldaţii care se împrăştie seara în cartierul deocheat al oraşului, 147 cu solda firavă în buzunar, care trebuie să ţină mai multă vreme, se tocmesc şi cumpără dragostea, ca pe o hrană. Şi, la fel cum hrana îi pregăteşte pentru un nou urcuş în pustiu, dragostea cumpărată le aduce odihna cărnii şi-i pregăteşte pentru singurătate. Dar devin cămătari şi nu mai simt pasiunea.

      Pentru a dărui curtezanei trebuie să fi mai bogat decât un rege, căci pentru ceea ce-i aduci, ea îşi mulţumeşte sieşi, şi se felicită pentru reuşită, şi se respectă pentru a fi atât de dibace şi de frumoasă, încât să-ţi smulgă acest bir. Şi, în această fântână fără fund, poţi turna încărcătura de aur a o mie de caravane, fără să fi început să dăruieşti. Căci e nevoie de cineva pentru a primi…

      Iată pentru ce războinicii mei mângâie vulpile din pustiu pe care le-au prins şi simt într-un fel nedefinit dragostea, având iluzia că dăruiesc ceva micuiui animal sălbatic, şi beţi de recunoştinţă dacă acesta li se cuibăreşte ia piept.

      Dar caută-mi o curtezană căreia să-i fie nevoie de tine şi să-şi lase capul pe umărul tău.

      Totuşi, unul dintre oamenii mei, nici mai bogat, nici mai sărac decât ceilalţi, îşi primeşte aurul ca pe acele seminţe pe care copacul le risipeşte în vânt, căci, fiind soldat, dispreţuieşte proviziile.

      Iar noaptea, se plimbă în jurul caselor de desfrâu, în splendoarea măreţiei sale. Asemenea celui care, mergând să semene orz, se îndreaptă cu paşi mari către pământul ruginiu, vrednic să primească.

      Şi soldatul meu îşi risipeşte bogăţiile, nevoind să le păstreze pentru el, şi e singurul care cunoaşte dragostea. Şi, poate, o deşteaptă şi în de, căci alt dans se dansează aici, şi în acest dans de primesc.

      Îţi spun, marea greşeală este să nu-ţi dai seama că a primi este cu totul altceva decât a accepta. A primi înseamnă în primul rând a dărui, a te dărui pe tine însuţi. Avar nu este cel care nu se ruinează făcând daruri, ci acela care nu-şi dăruieşte lumina obrazului în schimbul ofrandei tale. Avar este pământul care nu se înfrumuseţează acolo unde ţi-ai aruncat seminţele.

      Curtezanele şi războinicii beţi fac, câteodată, lumină.

      LXIV.