ATUNCI S-AU INSTALAT ÎN IMPERIUL MEU jefuitorii. Căci nimeni în el nu mai crea omul. Iar obrazul patetic nu mai era mască, ci capac al unei cutii goale.

      Şi au făcut operă de distrugere a Fiinţei. Şi nu mai văd nimic în ei, de-acum, pentru care să merite să mori.

      Şi, deci, pentru care să merite să trăieşti. Căci accepţi să mori doar pentru ceea ce te face să trăieşti. Consumau vechile construcţii, bucurându-se de zgomotul căderii templelor. Şi totuşi, aceste temple, prăbuşindu-se, nu lăsau nimic în urma lor. Îşi distrugeau, deci, propria putere de expresie. Şi distrugeau omul.

      Sau vreunul se înşela asupra bucuriei. Căci el spusese la început: „Satul”. Cu împotrivirile, şi obiceiurile, şi riturile sale obligatorii. Şi se născuse din aceasta un sat harnic. După care l-a confundat. Şi a vrut să-şi găsească bucuria nu într-o structură împlinită şi îndelung plămădită, ci instalându-se în ceva care să-i fie provizie, asemenea poemului. Şi speranţa e zadarnică.

      La fel, cei care priveau omul şi-l vedeau măreţ – doreau să-l ştie liber. Căci văzuseră omul puternic chinuit de constrângere. Şi, desigur, duşmanul te întăreşte, însă în acelaşi timp te limitează. Dar suprimă duşmanul, şi nu te vei putea naşte.

      Acela a crezut că bucuria este dată de proviziile adunate. Să savurezi, pur şi simplu, primăvara. Dar slab e gustul primăverii dacă te transformi în plantă pentru a-l simţi. Asemenea gustului dragostei, dacă aştepţi să te umple o asemenea imagine. Căci opera care-ţi aduce ceva este, în primul rând, suferinţă, şi cum ar putea ea să păstreze în tine cântecul ocnaşilor, al absenţei, dacă nu ai clădit, înainte, absenţa în tine prin o mie de torturi, şi galerele prin implacabilul destinului tău?

      Cel care a vâslit îndelung, fără speranţă, simte cântecul galerelor, iar cel căruia i-a fost sete în deşert simte cântecul absenţei. Dar nu există nimic care să-ţi fie dat dacă n-ai suferit, căci nimeni nu există în tine.

      Iar satul nu e acel poem în care te poţi instala, pur şi simplu, în căldura supei de seară, şi fraternitatea oamenilor, şi mirosul sănătos al vitelor ce se întorc, bucurându-te de focul aprins în piaţă în cinstea sărbă149 torii – căci ce ar putea reţine sărbătoarea în tine, dacă ea nu face să răsune nimic în sufletul tău? Dacă nu e amintire a eliberării după robie, a dragostei după ură sau a miracolului în deznădejde… Nu ai fi nici mai fericit, nici mai nefericit decât oricare dintre boii tăi. Dar satul s-a construit îndelung în tine pentru a ajunge ceea ce este, tu ai urcat îndelung un munte. Căci te-am cioplit cu riturile şi datinile mele, şi prin renunţările şi datoriile tale, şi mâinile tale obligatorii, şi iertările tale, şi tradiţiile tale împotriva altora, şi nu fantoma satului e aceea care-ţi face, seara, inima să cânte – ar fi prea uşor să fi om – este o muzică îndelung învăţată şi împotriva căreia ai luptat la început.

      Dar tu, tu mergi în acest sat şi, ca să te bucuri de aceste datini, le prazi, căci de nu sunt distracţii şi jocuri, iar dacă tu te amuzi, nimeni nu va mai crede în de. Şi nu va mai rămâne nimic. Nici pentru ei, nici pentru tine…

      LXV

      „ORDINEA O CREEZ, SPUNEA TATĂL MEU. DAR nu în simplitate şi economie. Căci nu am nevoie s-o iau timpului înainte. Nu mă interesează să ştiu dacă oamenii vor deveni mai graşi construind hambare în loc de temple şi apeducte în loc de instrumenţe de muzică, căci, dispreţuind omenirea meschină şi vanitoasă, chiar opulentă fiind, ceea ce doresc este să ştiu despre ce fel de om va fi vorba. Mă interesează acela care se va fi scăldat îndelung în timpul pierdut al templului, contemplând Calea Lactee, care-i dă amploare şi-şi va fi obişnuit inima cu dragostea prin rugă fără răspuns (căci răspunsul la rugă ar face omul şi mai meschin), şi în care poemul îşi va fi găsit, adeseori, răsunet.

      Căci timpul economisit la construcţia templului, care este corabie îndreptându-se spre larg, sau la înfrumuseţarea poemului, care face inimile oamenilor să răsune, va trebui să-l folosesc pentru a înnobila mai degrabă decât pentru a îngrăşa specia umană. Voi inventa, deci, poeme şi temple.

      Şi ştiind cât timp se pierde cu funeraliile, căci oamenii sapă în pământ pentru a depune rămăşiţele mortului, când acest timp l-ar fi putut folosi muncind şi adunând recolta, voi interzice acele ruguri în care se ard cadavrele, căci nu mă interesează timpul câştigat, când, astfel, voi pierde dragostea faţă de morţi. N-am găsit imagine mai frumoasă decât mormântul, unde cei apropiaţi merg, cu paşi reculeşi, să găsească piatra celui drag printre celelalte pietre, ştiindu-l întors în pământ ca o recoltă şi redevenit natură. Ştiind, totuşi, că rămâne în urma lui ceva, o relicvă în osuarul său, forma unei mâini care a mângâiat, osul craniului, această cutie cu comori, goală, desigur, dar care a fost plină cu atâtea lucruri minunate.

      Şi am dat ordin să se construiască, atunci când era penibil, inutilă şi costisitoare, o casă pentru fiecare mort, astfel încât oamenii să se poată strânge în ea în zilele de sărbătoare şi să înţeleagă nu numai cu judecata lor, ci cu toate mişcările sufletului şi trupului, că morţii şi vii se alătură unul altuia şi formează acelaşi arbore, care creşte. Obişnuiţi fiind să vedem acelaşi poem, aceeaşi arcuire a carenei, aceeaşi coloană trecând prin generaţii, înfrumuseţându-se şi epurându-se, căci omul, desigur, e trecător dacă-l privim din faţă, asemenea unor miopi care stau prea aproape, şi nu în umbra pe care o aruncă, în reflectarea sa. Iar dacă economisesc timpul pierdut pentru a descoperi morţii şi a le clădi un adăpost, iar acest timp pierdut vreau să-l folosesc pentru a crea o legătură între generaţii, ca prin aceasta creaţia să urce drept înspre soare, ca un copac, şi dacă voi stabili că această ascensiune este mai vrednică de om decât creşterea pântecului, atunci timpul câştigat de care dispun îl voi folosi, cumpănind bine, la acoperirea morţilor.

      Ordinea pe care o creez, spunea tatăl meu, este ordinea vieţii. Căci spun despre un copac că este în ordine, deşi e în acelaşi timp rădăcini, şi trunchi, şi ramuri, şi frunze, şi fructe, şi spun despre un om că este în ordine, deşi are un spirit şi o inimă, şi nu e redus la o singură funcţie, de a munci sau de a perpetua specia, ci este în acelaşi timp cel care ară şi care se roagă, care iubeşte şi care se împotriveşte dragostei, munceşte şi se odihneşte, şi ascultă cântecele serii.

      Dar unii au arătat că imperiile glorioase erau în ordine.

      Şi stupiditatea logicienilor, a istoricilor şi a criticilor i-a făcut să creadă că ordinea imperiilor era cauza gloriei lor, când eu spun că ordinea, ca şi gloria lor, era fruct 151 al fervorii. Pentru a crea ordinea, creez o imagine care să fie iubită. Dar ei îşi propun ordinea ca un scop în sine, şi o asemenea ordine, atunci când discut asupra ei şi o perfecţionez, devine în primul rând economie şi simplitate. Şi se ocoleşte ceea ce este dificil de enunţat, când nimic din ceea ce e cu adevărat important nu se poate enunţa, şi când n-am cunoscut vreun profesor care să ştie să-mi răspundă pentru ce iubesc vântul în pustiu, noaptea. Şi se înţeleg asupra uzualului, căci e uşor limbajul ce exprimă uzualul. Şi poţi să spui, fără teamă de a fi contrazis, că e mai bine să ai trei saci de orz decât unul singur. Deşi eu cred că dăruiesc mai mult oamenilor dacă-i oblig, pentru ca eu să beau acea licoare care te face să creşti, să străbată, câteodată, deşertul sub lumina stelelor.

      Ordinea e semnul existenţei, şi nu cauza ei. Aşa cum planul poemului e semn al perfecţiunii sale. Nu munceşti pentru un plan, munceşti pentru a-l obţine. Dar ei spun elevilor lor: „Vedeţi această operă şi ordinea pe care o vădeşte. Alcătuiţi mai întâi ordinea, şi astfel opera voastră va fi mare”, iar opera nu va fi, atunci, decât schelet fără viaţă şi rămăşiţă de muzeu.

      Întemeiez dragostea faţă de domeniu şi iată că totul se ordonează, apare ierarhia lucrătorilor, a păstorilor, a secerătorilor, în frunte fiind tatăl. Aşa cum se ordonează pietrele în jurul templului, atunci când le impui să servească gloriei divinităţii. Ordinea se va naşte din pasiunea arhitecţilor.

      Nu te poticni în limbajul tău. Dacă impui viaţa, creezi ordinea, iar dacă impui ordinea, impui moartea. Ordinea pentru ordine este caricatură a vieţii”.

      LXVI.

      M-AM GlNDIT LA SAVOAREA LUCRURILOR. CEI din această aşezare fabricau o ceramică frumoasă. În cealaltă aşezare, fabricau ceramică urâtă. Înţelegeam, deci, că nu există lege formulabilă pentru a înfrumuseţa ceramica. Nici cheltuind bani pentru ucenicie, nici prin concurs sau onoruri. Şi remarcam că aceia care munceau în numele altei ambiţii decât calitatea obiectului, chiar dacă-şi consacrau nopţile muncii lor, scoteau obiecte pretenţioase, vulgare şi complicate. Căci nopţile de veghe ei ie acordau lăcomiei şi vanităţii lor, adică lor înşile, şi nu se mai regăseau într-un obiect devenit izvor de sacrificii şi imagine a divinităţii, şi în care ridurile, şi suspinele, şi pleoapele grele, şi mâinile tremurând de atâta frământat, şi bucuria serii după muncă, şi pasiunea să se confunde. Căci nu cunosc decât un singur act fertil, ruga, dar ştiu, de asemenea, că orice act e rugă, dacă e dar de sine pentru împlinire. Eşti asemenea păsării careşi clădeşte cuibul, iar cuibul e cald, asemenea albinei care-şi face mierea, iar mierea e dulce, asemenea omului care-şi plămădeşte urna din dragoste pentru ea, deci din dragoste, deci prin rugă. Creezi în poemul care a fost scris pentru a fi vândut? Dacă poemul este obiect de negoţ, nu mai este poem. Dacă urna este obiect de concurs, nu mai e urnă şi chip sfânt. Ci imagine a vanităţii şi a poftelor tale vulgare.

      LXVII.

      AU VENIT ACEIA, ÎNCĂ ŞI MAI PROŞTI, cu raţionamentele, mobilurile şi argumentaţiile lor frumoase. Dar eu, care ştiu că limbajul desemnează, dar nu cuprinde, şi că discursurile arată mersul gândirii, dar nu contrazic, nici nu o susţin, râdeam de ei.

      — Generalul acesta, îmi explica unul, nu a ascultat sfaturile mele. I-am spus, totuşi, ce se va întâmpla…

      Desigur, s-a întâmplat că, în acea zi, zarva cuvintelor i-a creat imagini cărora viitorul a binevoit să le semene, aşa cum, în altă zi, tot lui, zarva cuvintelor i-a adus imagini contrare. Dar pe un general care şi-a aranjat armata, şi-a cântărit şansele, a mirosit vântul, a ascultat duşmanul dormind, a cugetat la trezirea oamenilor dacă celălalt îşi va fi schimbat planurile, iar apoi îşi mută căpitanii, răstoarnă mersul armatei şi improvizează bătă pentru că un trecător i-a aruncat timp de cinci minute cuvinte ridicole care se grupează în silogisme, pe acel general îl destitui, îl închid într-o celulă şi nu-mi dau osteneala inutilă de a-l hrăni.

      Căci îmi place acela ce vine la mine cu gesturi de om care a frământat pâine şi îmi spune;

      — Îi simt gata să cedeze dacă le-o ceri. Dar gata să se îndârjească dacă vei da drumul la o fanfară de cuvinte. Căci sunt susceptibili. I-am auzit dormind şi somnul lor nu mi-a plăcut. I-am văzut trezindu-se ca să mănânce…

      Îmi place acela care cunoaşte dansul şi dansează. Căci doar în aceasta se găseşte adevărul. Pentru a seduce trebuie să îmbrăţişezi. Şi trebuie să îmbrăţişezi pentru a reuşi să ucizi. Îţi sprijini spada de spadă, iar oţelul dansează pe oţel. Dar l-ai văzut pe cel care luptă, raţionând? De unde timp pentru a raţiona? Iar sculptorul? Priveşte-i degetele dansând în lut, apăsând cu degetul mare pentru a corecta urma arătătorului. Pentru a contrazice, în aparenţă, dar numai în aparenţă, căci doar cuvântul înseamnă ceva, şi nu există contradicţie în afara cuvintelor. Viaţa nu e nici simplă, nici complexă, nici limpede, nici obscură, nici contradictorie, nici coerentă. Ea este. Şi numai limbajul o ordonează sau o complică, o clasifică sau o întunecă, o diversifică sau o grupează. Iar dacă ai făcut o mişcare la dreapta şi una la stânga, nu trebuie să deduci din aceasta două adevăruri contrare, ci un singur adevăr, al întâlnirii. Şi numai dansul îmbrăţişează adevărul.

      Cei care se oferă pentru motive coerente şi nu cu bogăţia inimii lor, şi care discută pentru a acţiona conform raţiunii, nu vor acţiona niciodată, căci silogismelor lor, altul mai abil le va opune argumente mai bune, la care, reflectând la rândul lor, vor opune argumente şi mai bune. Şi astfel, din avocat abil în avocat abil, pentru veşnicie. Căci nu există adevăruri care să poată fi demonstrate, în afara celor ale trecutului, iar acelea sunt de la început evidente. Şi dacă vrei să explici, conform raţiunii, pentru ce o anumită operă e mare, vei reuşi. Căci cunoşti dinainte ceea ce vrei să demonstrezi. Dar creaţia n-o vei întâlni aici. Dă-i contabilului tău pietre, şi nu va construi un templu.

      Şi iată că tehnicienii tăi inteligenţi discută despre loviturile lor ca la jocul de şah. Iar eu admit, în cele din urmă, că vor da lovitura sigură (deşi nu am încredere, căci joci şah cu elemente simple, dar dilemele vieţii nu le poţi cântări. Când omul e meschin şi vanitos, poţi oare să-i spui prin calcul, dacă dintr-un motiv oarecare defectele sale intră în conflict, care dintre de, meschinăria sau vanitatea, va câştiga?). Aşadar, poate va da lovitura cea mai sigură. Dar a uitat viaţa. Căci la jocul de şah, adversarul aşteaptă, pentru a muta piesa, ca tu să binevoieşti s-o muţi pe a ta. Şi totul se petrece, astfel, în afara timpului, care nu mai hrăneşte copacul, pentru ca acesta să crească. Jocul de şah este aruncat în afara timpului. Dar viaţa este un organism care evoluează. Un organism, şi nu o succesiune de cauze şi efecte – chiar dacă le descoperi, apoi, pentru aţi uimi elevii. Căci cauză şi efect sunt doar reflectare a unei alte puteri: creaţia ce trebuie stăpânită. Şi, în viaţă, adversarul tău nu aşteaptă. A mutat douăzeci de piese înainte ca tu s-o mişti pe a ta. Iar lovitura ta, acum, e absurdă. Şi de ce ar aştepta? Ai văzut dansatorul aşteptând? El este legat de adversarul său şi domneşte, astfel, asupra lui. Cei care se mişcă aşa cum le dictează inteligenţa vor veni, întotdeauna, prea târziu. Iată de ce încredinţez conducerea imperiului meu celui care, atunci când intră la mine, îmi arată prin mişcările lui, care se corectează una pe cealaltă, că plămădeşte un aluat ce prinde formă în mâinile lui.

      Căci pe acesta îl descopăr neclintit, în timp ce pe celălalt viaţa îl obligă să-şi reclădească o logică în fiecare moment.

      LXVIII.

      AM AFLAT UN ALT ADEVĂR DESPRE OM, anume că fericirea nu înseamnă nimic pentru el, şi nici interesul nu înseamnă nimic. Căci singurul interes care-l mişcă este acela de a fi permanent şi de a dăinui. Iar pentru cel bogat – de a se îmbogăţi, pentru marinar

      — De a naviga şi pentru hoţ – de a sta, noaptea, la pândă. Dar fericirea am văzut-o dispreţuită de toţi, atunci când nu era decât lipsă de griji şi siguranţă. În acel oraş cenuşiu, acel canal ce se scurgea înspre mare, tatăl meu s-a înduioşat de soarta prostituatelor. Putrezeau ca o grăsime alburie şi infestau călătorii. Tatăl meu i-a trimis pe câţiva dintre soldaţii săi să captureze câteva dintre de, aşa cum prinzi insecte pentru a le studia obiceiurile. Iar patrula s-a plimbat printre pereţii slinoşi ai oraşului putred. Din când în când, în vreo magherniţă sordidă din care se scurgeau, ca un clei, miasme de mâncare râncedă, oamenii o zăreau, aşezată pe un scaun sub lampa care o lumina, palidă şi tristă ea însăşi, ca un felinar sub ploaie, cu masca greoaie marcată de un surâs ca o rană, pe fata care aştepta. Era obiceiul lor de a cânta un cântec monoton, pentru a atrage atenţia trecătorilor, asemenea meduzelor care întind mâzga capcanelor lor. Se ridicau de-a lungul străzii aceste litanii desperate. Şi când bărbatul se lăsa prins, uşa se închidea în urma lui pentru câteva clipe, iar dragostea se consuma în mizeria cea mai amară, litania se întrerupea pentru un moment, înlocuită de răsuflarea scurtă a monstrului palid şi tăcerea aspră a soldatului, care cumpăra de la această fantomă dreptul de a nu se mai gândi la dragoste. Venea să stingă vise crude, căci era, poate, dintr-o ţară cu palmieri şi fete surâzătoare. Şi, puţin câte puţin, în timpul lungilor expediţii, imaginile palmierilor făcuseră să-i crească în inimă un hăţiş de nesuportat. Râul se transformase într-o muzică chinuitoare, iar surâsul fetelor, şi sânii lor calzi, şi umbra ghicită a trupului lor, şi graţia mişcărilor lor, totul devenise foc mistuitor al inimii. Iată pentru ce venea să-şi risipească solda, cerând cartierului deocheat să-l golească de un gând. Şi când uşa se deschidea din nou, se regăsea pe pământ, închis în sine, aspru şi dispreţuitor, umbrindu-şi pentru câteva ore singura comoară, a cărei strălucire n-o mai suporta.

      Soldaţii s-au întors cu insectele lor, orbite de lumina crudă a postului de gardă. Iar tatăl meu mi le-a arătat:

      — Îţi voi arăta, mi-a spus el, ce ne conduce în primul rând.

      Le-a îmbrăcat în haine noi, le-a instalat pe fiecare într-o casă răcoroasă, împodobită cu o fântână ţâşnitoare, şi le-a dat să brodeze dantele subţiri. Le-a plătit astfel încât să câştige de două ori mai mult decât înainte. Apoi a interzis să fie supravegheate.

      — Aceste mucegaiuri triste, de smârc, iată-le fericite, mi-a spus. Şi curate, liniştite, împăcate…

      Şi totuşi, una după alta, au dispărut, şi s-au întors în cloacă.

      „Căci, mi-a spus tatăl meu, au plâns după mizeria lor. Nu din gust stupid pentru mizerie împotriva fericirii, ci fiindcă omul e condus de propria lui consistenţă. Iar casa bogată, şi dantela, şi fructele proaspete sunt odihnă, distracţie şi joc. Dar de nu-şi puteau alcătui existenţa din aceasta, şi se plictiseau. Căci e lungă ucenicia luminii, a curăţeniei şi a dantelei, ca să înceteze de a mai fi spectacol odihnitor şi să se transforme în reţea de legături, în obligaţie şi exigenţă. De primeau, dar nu dăruiau nimic. Şi iată că au regretat, nu fiindcă erau amare, deşi aşa erau, orele grele de aşteptare, şi privirea aţintită asupra ramei negre a uşii în care, din oră în oră, apare un dar al nopţii, încăpăţânat şi plin de ură. Au regretat uşoara ameţeală care le umplea cu o otravă nedefinită, atunci când soldatul, împingând uşa, le privea aşa cum priveşti un animal însemnat, cu ochii ţintă la beregată… Căci se întâmpla ca vreunul să înjunghie ca pe un burduf pe una dintre de, ca să dezgroape, sub câteva cărămizi sau ţigle, monedele puţinului lor capital.

      Iată că regretau coliba sordidă unde se adunau, la ora când cartierul se închide, în sfârşit, şi unde, luându-şi ceaiul ori socotindu-şi câştigul, se înjurau una pe cealaltă sau îşi citeau viitorul în palmele obscenc. Şi poate li se prezicea aceeaşi casă cu flori agăţătoare, locuită atunci de altele mai vrednice decât de. Şi ceea ce are minunat o asemenea casă construită în vis, este că te adăposeşte nu pe tine, ci pe tine transfigurat. Ca şi călătoria care trebuie să te schimbe. Dar dacă te închid în acest palat, tu eşti cel care-ţi târăşti vechile dorinţe, vechile pizme şi dezgusturi, tu eşti cel care şchiopătezi, dacă şchiopătai înainte, căci nu există formulă magică pentru a te transfigura. Eu nu pot decât, încet, prin constrângeri şi cazne, să te oblig să creşti pentru a te împlini. Dar aceea care se trezeşte în acest cadru simplu şi pur, se plictiseşte în el, şi, nemaifiind ameninţată de lovituri, îşi trage fără motiv capul între umeri când cineva bate la uşă, iar dacă bate din nou, speră tot fără motiv, căci nu mai există dar al nopţii, aceea nu a crescut. Nemaifiind obosite de nopţile lor fetide, nu mai gustă eliberarea pe care le-o aduc zorile. Soarta lor poate fi de invidiat acum, dar au pierdut stăpânirea, după voia prezicerilor schimbătoare, a câte unui destin pentru fiecare seară, trăind, astfel, în viitor o viaţă mai minunată decât a existat vreodată. Şi iată că nu mai au ce să facă cu mâniile lor neaşteptate, fruct al unei vieţi sordide, dar care revin în ciuda lor, ase menea acelor animale luate de pe mai, care se contractă încă multă vreme la ora mareelor. Când vin aceste furii, nu mai există nedreptate împotriva căreia să strige şi iată-le asemenea acelor mame care-au născut un copil mort şi cărora le urcă în sâni laptele ce nu va folosi niciodată.

      Căci omul, ascultă-mă, îşi caută propria consistentă, şi nu fericirea”.

      LXIX.

      MI-A APĂRUT DIN NOU IMAGINEA TIMPULUI câştigat, căci eu întreb: „în numele cui?”. Şi iată că celălalt îmi răspunde: „în numele culturii sale”. Ca şi cum ea ar putea fi exerciţiu gol. Pe aceea care-şi alăptează copiii, mătură casa şi-şi ţese hainele o eliberez de aceste corvezi şi, de-acum, fără ca ea să mai facă ceva, copiii sunt alăptaţi, casa măturată şi hainele ţesute. Iată că timpul acesta câştigat trebuie umplut cu ceva. Şi îi cânt cântecul alăptatului, şi alăptatul devine imn, şi poemul casei, care-o va face să simtă casa în adâncul inimii. Dar iată că ea cască auzindu-le, căci n-a colaborat cu nimic la de. Şi aşa cum muntele este pentru tine experienţa ta despre mărăcini, despre pietrele care se rostogolesc şi despre vântul de pe creastă, iar eu nu aduc nimic în tine rostind cuvântul „munte”, dacă nu ţi-ai părăsit niciodată litiera, nici ei nu-i spun nimic vorbindu-i despre casă, căci casa nu e clădită din timpul şi din munca ei. Nu a gustat învolburarea pulberii, atunci când deschizi uşa în soare ca să scuturi, dimineaţa, praful de pe lucruri, nu şi-a purtat privirea, seara, asupra dezordinii făcută peste zi – urma trecerii celor dragi, oalele adunate pe sobă, jeraticul stins în vatră şi scutecele murdare ale copilului adormit – căci viaţa e umilă şi minunată. Nu s-a trezit o dată cu soarele, să-şi reclădească o casă nouă în fiecare zi, asemenea păsărilor pe care le vezi în copac lustruindu-şi penele cu ciocul, nu a aşezat din nou lucrurile în perfecţiunea lor fragilă, pentru ca, iarăşi, viaţa de peste zi, şi mesele, şi alăptatul, şi jocul copiilor, şi întoarcerea bărbatului, să o tulbure. Nu ştie că o casă este lut în zori, pentru a deveni, seara, carte de amintiri. Nu şi-a pregătit niciodată pagina albă. Şi ce-i vei putea spune vorbindu-i despre casă, astfel încât să capete pentru ea un înţeles?

      Dacă vrei să-i dai viaţă, o vei pune să lustruiască un ceainic de aramă pătat, astfel încât ceva din ea să lucească, în permanenţă, de-a lungul zilei, şi, pentru a face din femeie un imn, vei inventa pentru ea, puţin câte puţin, o casă de reclădit dimineaţa.

      Astfel, timpul pe care-l vei câştiga nu va avea sens.

      Nebun acela care încearcă să deosebească munca de cultură. Căci omul se va dezgusta de o muncă ce va fi parte moartă a vieţii sale, apoi de o cultură care nu va fi decât joc fără acoperire, asemenea neroziei zarurilor pe care le arunci, dacă de nu vor însemna pentru tine avere sau nu-ţi vor rostogoli speranţele. Căci nu există joc de zaruri, ci joc al turmelor tale, al păşunilor tale, al aurului tău. Asemenea copilului care-şi. Clădeşte grămăjoara de nisip, care nu e pentru el doar un pumn de pământ, ci munte, citadelă sau corabie.

      Desigur, am văzut omul lenevind cu plăcere. Am văzut poetul dormind sub palmier. Am văzut războinicul bându-şi ceaiul în mijlocul curtezanelor. Am văzut tâmplarul bucurându-se, în pridvor, de blândeţea serii. Şi, desigur, păreau plini de bucurie. Dar, ţi-am spus-o: fiindcă erau sătui de oameni. Era un războinic care asculta cântecele şi privea dansurile. Un poet care visa întins pe iarbă. Un tâmplar care respira parfumul serii. Altundeva se împliniseră. Partea importanţă din viaţa fiecăruia rămânea aceea a muncii. Căci ceea ce este adevărat despre arhitect, care este un om, şi care se exaltă, şi-şi află întreaga semnificaţie atunci când stăpâneşte ascensiunea templului, şi nu atunci când se relaxează jucând zaruri, este adevărat pentru toţi. Timpul câştigat asupra muncii, dacă nu e simplu răgaz, destindere a muşchilor după efort, sau somn al minţii după invenţie, nu e decât timp mort. Şi viaţa ţi-o tai în două părţi inacceptabile: o muncă ce nu este decât corvoadă în care refuzi să te dăruieşti şi o odihnă care nu e decât absenţă.

      Nebuni aceia care încearcă să-i smulgă pe aurari religiei meseriei lor şi, oferindu-le o alta, care nu mai e hrană a inimii lor, încearcă să se înalţe la demnitatea de a fi om, dându-le aurării fabricate în altă parte, ca 159 şi cum te-ai putea îmbrăca într-o cultură ca într-o haină. Ca şi cum ar exista aurari şi fabricanţi de cultură.