În cele din urmă, toţi visează un oraş care este acelaşi. Dar unul reclamă pentru om, aşa cum este el, dreptul de a acţiona. Celălalt reclamă dreptul de a plămădi omul, astfel încât el să existe şi să poată acţiona.
Şi amândoi venerează acelaşi om.
Dar amândoi se înşală. Primul îl crede veşnic şi existând prin sine. Fără să ştie că douăzeci de ani de învăţătură, de constrângeri şi de exerciţii l-au format într-un anume fel şi nu în altul. Şi că disponibilităţile tale de dragoste vin din obişnuinţa rugii, în primul rând, şi nu din libertatea ta interioară. Acelaşi lucru despre instru121 mentul muzical, dacă n-ai învăţat să cânţi la el, saudespre poem, dacă nu cunoşti nici un limbaj. Iar al doilea se înşală, de asemenea, crezând în ziduri şi nu în oameni. În templu, nu în rugăciune. Căci din pietrele templului, doar tăcerea care le domină contează. Şi liniştea din sufletul oamenilor. Şi sufletul oamenilor în care încape această linişte. Iată templul în faţa căruia mă prosternez. Dar celălalt îşi face idol din rugăciune şi se prosternează în faţa pietrei ca piatră…
Acelaşi lucru despre imperiu. N-am făcut un zeu din imperiu, ca astfel să aservesc oamenii. Nu sacrific oamenii imperiului. Dar întemeiez imperiul pentru a umple şi a însufleţi cu el oamenii, şi omul are mai multă importanţă pentru mine decât imperiul. Pentru a pune temelii oamenilor, i-am supus imperiului şi nu pentru a întemeia imperiul am aservit oamenii.
Părăseşte acest limbaj care nu duce la nimic şi deosebeşte cauza de efect şi stăpânul de slugă. Căci nu există decât legătură, şi structură, şi dependenţă internă. Eu, care domnesc, sunt mai supus poporului meu, decât oricare dintre supuşii mei, mie. Eu, care urc pe terasă şi primesc vaietele lor nocturne, şi strigătele lor de suferinţă, şi tumultul bucuriilor lor pentru a face din de imn Domnului, eu sunt servitorul lor. Eu sunt mesagerul care-i adună şi-i poartă. Eu sunt sclavul împovărat cu litiera lor. Eu sunt traducătorul lor.
Astfel, eu, cheia lor de boltă, sunt nodul care-i adună şi-i leagă în formă de templu. Şi cum m-ar putea duşmăni? Pietrele duşmănesc cheia de boltă pe care o susţin?
Nu accepta discuţii pe asemenea teme, căci sunt zadarnice.
Nici discuţii asupra oamenilor. Căci confunzi mereu cauzele cu efectele. Cum vrei ca ei să ştie ce se petrece cu ei, când nu există limbaj pentru a o exprima? Cum ar putea picătura de apă să se simtă fluviu? Şi, totuşi, fluviul curge. Cum ar putea fiecare celulă a copacului să se simtă copac? Şi, totuşi, copacul creşte. Cum ar putea fiecare piatră să aibă conştiinţa templului? Şi, totuşi, templul închide în el liniştea ca un grânar.
Cum ar putea oamenii să-şi cunoască faptele, dacă n-am urcat cu greu, în singurătate, muntele, pentru a încerca să se împlinească în tăcere? Şi doar Domnul poate cunoaşte forma copacului. Dar ei ştiu că unul trage la stânga şi altul la dreapta. Şi fiecare vrea să-l masacreze pe celălalt, care-l stânjeneşte, deşi niciunul, nici celălalt, nu ştiu încotro merg. La fel sunt duşmani arborii la tropice. Se ciocnesc unul de celălalt şi-şi fură partea de soare. Şi, totuşi, pădurea creşte şi acoperă muntele cu o blană deasă, care dă drumul în zori păsărilor sale. Creezi tu că limbajul fiecăruia surprinde viaţa?
Nasc în fiecare an prooroci care-ţi spun că războaiele sunt cu neputinţă, căci nimeni nu vrea să sufere, să-şi părăsească femeia şi copiii, să câştige un teritoriu pe care nu-l va folosi pentru el, ca să moară apoi de o mână duşmană, cu pietre cusute în pântec. Şi, desigur, ceri părerea fiecăruia. Şi fiecare refuză. Totuşi, un an mai târziu, imperiul ia armele din nou, şi toţi cei ce respingeau războiul, care era inacceptabil în limbajul lor sărac, se unesc într-o morală inexprimabilă, în numele unui lucru ce n-avea sens pentru niciunul din ei. Un copac creşte fără s-o ştie. Şi doar cel ce se va face profet pe vârful muntelui va cunoaşte.
Ceea ce se creează şi ceea ce moare, mai impunător decât ei, desigur, căci e vorba de oameni, trece prin ei fără ca ei să-şi dea seama despre ce e vorba: dar desperarea lor e un semn a ceea ce se întâmplă. Dacă un imperiu moare, vei descoperi această moarte în faptul că unul sau altul îşi pierd credinţa în imperiu. Şi e fals dacă îi faci răspunzători de moartea imperiului: căci nu făceau decât să arate răul. Dar cum ai putea să deosebeşti cauzele de efecte? Dacă morala se degradează, vei avea semnele în corupţia miniştrilor. Dar poţi să le tai capul: ei nu erau decât fructele degradării. Nu lupţi împotriva morţii acoperind cadavrele.
Dar trebuie acoperite, desigur, şi le acoperi. Pe cele alterate, le suprim. Dar interzic, din demnitate, polemica asupra oamenilor. Căci nu-mi plac orbii ce-şi batjocoresc infirmităţile. Şi cum aş putea să-mi pierd timpul ascultându-i? Armata mea ce se retrage îl acuză pe general, iar generalul o acuză. Şi împreună acuză armele proaste. Armata acuză pe negustori. Iar negustorii acuză armata. Şi cu toţii îi acuză pe alţii. Iar eu răspund: „Trebuie tăiate ramurile moarte din cauza semnului morţii”. Dar e absurd să le acuz de moartea copacului. Copacul e cel ce moare când îi mor ramurile. Iar ramura moartă nu era decât un semn.
Deci, dacă văd oamenii degradându-se, îi înlătur fără să mă mai ocup de ei, dar îmi îndrept privirile în altă parte. Nu sunt oameni care se degradează, ci omul se degradează în ei. Iar eu mă aplec asupra bolii arhanghelului…
Eu ştiu că nu există remediu decât în imn, şi în explicaţii. Au readus vreodată viaţa, explicaţiile medicilor? Căci ei spun: „Iată pentru ce a murit…”. Şi, desigur, acela a murit dintr-o cauză ce poate fi cunoscută – o dereglare a organelor lui. Dar viaţa este altceva decât o dispunere a organelor. Şi când ai pregătit totul în logica ta, este ca şi cum ai fi făurit şi montat o lampă cu ulei, care, însă, nu va da lumină dacă n-o aprinzi.
Iubeşti fiindcă iubeşti. Nu există raţiune pentru a iubi. Remediul nu poate fi decât creator, căci le vei clădi unitatea în aceeaşi mişcare a inimilor lor. Şi raţiunea lor profundă de a fi este cântecul cu care-i vei înarma.
Şi, desigur, mâine acesta va deveni raţiune, motiv, mobil şi dogmă. Căci logicienii se vor apleca asupra statuii tale pentru a enumera motivele pe care le are de a fi frumoasă. Şi cum s-ar putea înşela de vreme ce e frumoasă? Ceea ce ei ştiu pe alte căi decât logica.
XLVIII.
CACI EU VA ADUC MAREA CONSOLARE, ŞI anume că nu există nici un lucru pe care să-l regreţi. Şi nici un lucru pe care să-l respingi. Aşa spunea tatăl meu: „Te foloseşti de trecutul tău ca de o privelişte, mărginită aici de un munte, dincolo de un fluviu, şi dispui în libertate de oraşele viitoare, ţinând seama de ceea ce există. Iar dacă ceea ce există n-ar exista, ai inventa cu uşurinţă oraşe de vis, căci visului nimic nu-i rezistă, dar vor fi nu numai uşor de imaginat, ci şi pierdute şi risipite în arbitrar. Nu te plânge de temelia ta, care este aceasta şi nu alta, căci virtutea unei temelii este, în primul rând, de a exista. La fel palatul, uşile, pereţii mei.
Şi ce cuceritor a regretat vreodată, punând stăpânire pe un teritoriu, că aici se ridică un munte, dincolo curge un fluviu? Am nevoie de o urzeală pentru a broda, de reguli – pentru a cânta şi desena, şi de un om întreg – pentru a acţiona.
Dacă regreţi rana primită, poţi la fel de bine regreta că exişti sau că nu te-ai născut într-o altă epocă. Căci ziua de astăzi se naşte din întreg trecutul tău. Ia trecutul aşa cum este şi nu muta munţii. Ei sunt aşa cum sunt”.
XLIX.
DOAR ACŢIUNEA CONTEAZĂ. CACI EA ESTE CEA care dăinuie, şi nu scopul, care nu e decât iluzie a călătorului ce merge din creastă în creastă, ca şi cum scopul atins ar avea vreun sens. De asemenea, nu există progres fără acceptare a ceea ce există. Şi de la care pleci veşnic. Nu cred în odihnă. Căci cel pe care un conflict îl frământă nu trebuie să caute o pace precară şi de proastă calitate în acceptarea oarbă a unuia dintre cele două elemente ale conflictului. Creezi că cedrul ar câştiga evitând vântul? Vântul îl sfâşie, dar îl întăreşte. Înţelept ar fi cel care ar şti să despartă binele de rău. Cauţi un înţeles vieţii, când înţelesul este, în primul rând, propria devenire, şi nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea conflictelor. Dacă ceva ţi se opune şi te face să suferi, continuă-ţi creşterea, înseamnă că prinzi şi te transformi. Fericită acea suferinţă care face să te naşti din tine însuţi: căci nici un adevăr nu se demonstrează şi nu se atinge prin evidenţă. Iar cele ce ţi se propun nu sunt decât aranjament comod, asemenea drogurilor pentru somn.
Căci îi dispreţuiesc pe aceia care se abrutizează pentru a uita sau care, simplificându-se, înăbuşă, pentru a trăi în pace, una din aspiraţiile inimii lor. Află că orice contradicţie fără rezolvare, orice conflict ireparabil te obligă să creşti pentru a le absorbi. Şi, în nodurile rădăcinilor tale, iei pământul fără înfăţişare, şi cremenea, şi luminişul lui, şi clădeşti un cedru pentru gloria Domnului. S-a ridicat la glorie doar acea coloană a templului care s-a născut, timp de douăzeci de generaţii, din contactul cu oamenii. Şi tu, dacă vrei să te înalţi, macină-te în luptă cu conflictele tale: de conduc spre eterni125 tate. E singurul drum care există. Şi pentru asta suferinţa te înalţă, atunci când o accepţi.
Dar există copaci slabi, pe care vântul nu-i întăreşte. Există oameni slabi, care nu se pot depăşi. Dintr-o fericire mediocră, fac propria lor fericire, după ce-au ucis cea mai mare parte din ei. Se opresc într-un han pentru toată viaţa. S-au avortat pe ei înşişi. Şi puţin îmi pasă de aceştia, ce fac sau dacă trăiesc. Ei numesc fericire trândăveala lângă puţinătatea proviziilor lor. Resping duşmanii dinafara şi dinăuntrul lor. Renunţă să asculte vocea cerului, care e necesitate, căutare şi sete inexprimabile. Nu caută soarele aşa cum îl caută, în desimea pădurii, copacii, care nu-l vor avea niciodată ca provizie sau rezervă, căci umbra celorlalţi îi sufocă, ci îl urmăresc în ascensiunea lor, ca nişte coloane glorioase şi netede, ţâşnind din pământ şi devenind putere în urmărirea zeului lor. Divinitatea nu se atinge, ci se propune, iar omul se construieşte în spaţiu ca un rămuriş.
Iată pentru ce trebuie să dispreţuieşti judecata lor. Căci ei te coboară la tine însuţi şi te împiedică să te înalţi. Ei numesc greşeală contrariul adevărului, şi conflictele tale li se par simple, şi refuză ca inacceptabili, fiind fruct al greşelii, fermenţii ascensiunii tale. Te vor, deci, închis în proviziile tale, parazit, jefuindu-te pe tine însuţi, terminat. Şi ce nevoie te-ar mai îndemna atunci să cauţi divinitatea, să-ţi compui imnul, să urci mai sus pentru a aranja sub picioarele tale priveliştea muntelui devenită dezordine sau să păstrezi în tine soarele, care nu se câştigă o dată pentru totdeauna, ci e căutare zilnică?
Lasă-i să vorbească. Sfaturile lor ies dintr-o inimă binevoitoare care te vrea fericit. Vor să-ţi dea prea devreme această pace care nu se oferă decât în moarte, atunci când proviziile tale sunt, în sfârşit, de folos. Căci de nu sunt provizii pentru viaţă, ci miere pentru iarna eternităţii.
Iar dacă mă întrebi: „Trebuie să-l trezesc pe acela sau să-l las să doarmă şi să fie fericit?”, îţi voi răspunde că nu ştiu nimic despre fericire. Dar în faţa unei aurore boreale, ţi-ai lăsa prietenul să doarmă? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaşte. Şi, desigur, acela îşi iubeşte somnul şi se înfăşoară în el: totuşi, smulge-l 126 şi aruncă-l afară, ca să se poată înălţa.
L.
FEMEIA TE JERTFEŞTE PENTRU CASA El. ŞI, desigur, e de dorit dragostea care face aroma casei, şi cântecul jetului de apă, şi muzica ceainicului tăcut, şi binecuvântarea copiilor când se întorc, cu ochii plini de liniştea serii.
Dar nu încerca să desparţi şi să preferi, după formule, nici strălucirea războinicului în nisip, nici binefacerile dragostei sale. Căci limbajul singur înşală despărţind. Nu e dragoste decât a războinicului plin de întinderile pustiului, şi nu e ofrandă a vieţii, în ambuscada din jurul fântânii, decât a aceluia care a ştiut să iubească, căci altfel carnea oferită nu mai e sacrificiu, nici dar al dragostei. Căci dacă cel ce luptă nu e om, ci automat şi maşină de lovit, unde este măreţia războinicului? Nu mai este decât opera monstruoasă a unei insecte. Iar dacă cel ce mângâie femeia nu e decât animal liniştit în litiera sa, unde e măreţia dragostei?
Nu cunosc nimic măreţ în afara războinicului care-şi lasă armele pentru a legăna copilul sau a soţului ce pleacă la război.
Nu e vorba de o mişcare de la un adevăr la altul, ci de două adevăruri care n-au înţeles decât împreună. Faci dragoste ca războinic şi faci război ca bărbat care iubeşte.
Dar cea care te-a câştigat pentru nopţile ei, cunoscându-ţi dulceaţa aşternutului, se adresează ţie, minunea ei, şi-ţi spune: „Oare săruturile mele nu sunt dulci? Casa noastră nu e răcoroasă? Serile noastre nu sunt fericite?”. Şi tu aprobi printr-un surâs. „Atunci, spune ea, rămâi lângă mine, să mă sprijini. Când vei simţi dorinţa, nu vei avea decât să întinzi mâna, iar eu mă voi înclina înspre tine, sub apăsarea ta, ca un tânăr portocal greu de rod. Căci tu duci, departe, o viaţă săracă, din care nu înveţi mângâieri. Şi mişcările inimii tale, asemenea apei unei fântâni pe care o acoperă nisipul, nu au spaţiu unde să se împlinească14.
Şi, într-adevăr, ai cunoscut în timpul nopţilor tale solitare aceste elanuri desperate înspre una sau alta, a cărei imagine îţi venea în minte, căci pe toate tăcerea le face mai frumoase.
cărei imagine îţi venea în minte, căci pe toate tăcerea le face mai frumoase.
Şi creezi că singurătatea războiului te-a făcut să pierzi minunatul prilej. Şi, totuşi, ucenicia dragostei nu o faci decât odihnindu-te de dragoste. Iar ucenicia priveliştii albastre a munţilor tăi nu o faci decât printre stâncile ce duc înspre creastă, iar ucenicia veşniciei n-o faci decât prin rugile fără răspuns. Căci vei fi satisfăcut fără teama de a te istovi doar de ceea ce-ţi va fi dat în afara scurgerii zilelor, când timpurile pentru tine se vor fi împlinit şi când îţi va fi permis să fi, terminându-ţi devenirea.
Şi, desigur, poţi să te înşeli şi să-l plângi pe cel ce dă drumul chemării sale în noaptea goală şi crede că timpul curge în zadar, răpindu-i comorile. Poţi să te nelinişteşti de această sete de dragoste fără dragoste, uitând că dragostea nu e altceva decât sete de dragoste, după cum o ştiu dansatorii şi dansatoarele, ce-şi construiesc poemul din apropieri, când ar putea de la început să se unească.
Iar eu îţi spun: prilejul pierdut e cel care contează. Tandreţea dincolo de zidurile închisorii, iată, poate, adevărata tandreţe. Ruga e fertilă atâta timp cât divinitatea nu-ţi răspunde. Cremenea şi mărăcinii sunt cei ce hrănesc dragostea.
Nu confunda, deci, fervoarea cu consumul proviziilor. Fervoarea care cere pentru ea însăşi nu e fervoare. Fervoarea copacului se transmite în fructe, care nu-i aduc nimic în schimb. Asemenea mie, faţă de poporul meu. Fervoarea mea curge înspre grădini de la care n-am nimic de aşteptat.
Nu te închide, deci, în femeie, pentru a căuta în ea ceea ce deja ai găsit. Nu poţi decât s-o regăseşti din când în când, după cum cel ce trăieşte în munte coboară câteodată până la mare.
