Acelaşi lucru despre mănăstirea în care te închid pentru a te transforma. Dacă-mi vei cere, prins în vanităţile şi problemele tale vulgare, să-ţi demonstrez această mănăstire, nu voi binevoi să-ţi răspund, căci cel ce ar putea înţelege este altul decât tine însuţi şi, înainte de toate, trebuie să-i dau viaţă. Eu nu pot decât să te constrâng la împlinire.

      Nu te nelinişti, deci, de protestele ce vor urma constrângerilor tale. Căci cei care strigă ar avea dreptate 174 dacă i-ai atinge în esenţa lor şi i-ai frustra de măreţia lor. Dar respectul faţă de om este respectul faţă de nobleţea sa. Ei numesc dreptate libertatea de a continua să existe, putrezi chiar, căci aşa au venit pe lume. Şi vindecându-i, nu voi leza nimic din ceea ce e divin.

      LXXVII.

      IATĂ PENTRU CE POT SA SPUN CA REFUZ SA mă alătur lor, dar refuz, în acelaşi timp, să-i exclud. Nu sunt nici intransigent, nici moale, nici uşor de împăcat. Accept omul cu defectele lui, exercitându-şi, totuşi, vigoarea. Nu fac din adversarul meu un martor, simplu cal de bătaie al nefericirilor noastre, pe care ar fi bine să-l arzi de viu în piaţa publică. Îl accept în întregime pe adversarul meu, şi totuşi îl resping. Căci apa e proaspătă şi bună. Bun e şi vinul limpede. Dar oamenilor întregi nu le voi da să bea amestec de apă şi vin.

      Nu există nimeni în lume care să nu aibă deloc dreptate. Decât cei care raţionează, argumentează, demonstrează şi, folosindu-se de un limbaj logic fără conţinut, nu pot nici să greşească, nici să aibă dreptate. Ei fac doar zgomot, dar un zgomot ce poate face ca sângele oamenilor să curgă mult timp, căci sunt foarte mândri de ei înşişi. Pe aceştia îi refuz, pur şi simplu, aşa cum retez copacii.

      Dar oricine acceptă distrugerea urnei sale de carne, pentru a salva comoara ce se află închisă în ea, are dreptate. Am mai spus-o. A-i proteja pe cei slabi sau a-i sprijini pe cei puternici, iată dilema ce te frământă. Şi e posibil ca duşmanul tău să-i protejeze pe cei slabi, în timp ce tu îi sprijini pe cei puternici. Şi iată că sunteţi constrânşi să luptaţi pentru a salva teritoriul unuia, teritoriu al putreziciunii demagogilor ce slăvesc răul pentru rău, sau teritoriul altuia, al cruzimii stăpânilor de sclavi care, folosindu-se de bici pentru a constrânge, împiedică devenirea omului. Iar viaţa te pune în faţa acestor conflicte cu o tărie ce-ţi cere să foloseşti armele. Căci doar gândul (dacă el creşte aidoma unei ierburi) că nici un duşman nu este echilibru devine minciună şi devorează lumea.

      Aceasta se datorează câmpului minuscul al conştiinţei tale. Şi, aşa cum nu poţi, atunci când eşti atacat, să te gândeşti în acelaşi timp la tactica luptei şi să simţi loviturile, aşa cum nu poţi în acelaşi timp să simţi frica de naufragiu şi mişcările hulei, iar cel căruia îi e frică nu simte răul de mare, iar cel căruia îi e rău nu mai simte frica, aşa îţi va fi imposibil, dacă nu vei fi ajutat de limpezimea unui limbaj nou, să gândeşti şi să trăieşti în acelaşi timp două adevăruri contrarii.

      LXXVIII.

      AU VENIT PENTRU A-MI FACE OBSERVAŢII NU geometrii imperiului meu, al căror număr se reducea, de altfel, la unul şi care, de fapt, era mort, ci o delegaţie a comentatorilor geometrilor, care erau zece mii.

      Atunci când creezi o corabie, nu te îngrijeşti de cuie, de catarge sau de scândurile punţii, ci închizi într-un arsenal zece mii de sclavi şi câţiva vătafi înarmaţi cu bice. Şi gloria corăbiei se răspândeşte. Dar n-am văzut niciodată un sclav lăudându-se că a învins marea.

      Dar cel ce creează o geometrie fără a se îngriji să o deducă până la capăt din consecinţă în consecinţă, căci această muncă depăşeşte atât timpul, cât şi puterile sale „va da naştere armatei de zece mii de comentatori ce şlefuiesc teoremele, explorează căile fertile şi culeg fructele arborelui. Dar pentru că ei nu sunt sclavi şi nu există bici pentru a-i împinge din spate, nu există unul dintre ei care să nu se închipuie egal în valoare singurului geometru adevărat, căci, în primul rând, îl înţelege, iar apoi îi îmbogăţeşte opera.

      Dar eu, ştiind cât de preţioasă este munca lor – căci recoltele spiritului trebuie şi de strânse – ştiind însă, de asemenea, că e derizoriu să confunzi această muncă cu creaţia, care este gest gratuit, liber şi imprevizibil al omului, îi ţin la distanţă de teamă să nu se pătrundă de orgoliul lor şi să nu mi se adreseze ca unui egal. Şi îi auzeam murmurând şi plângându-se de aceasta.

      Mi-au vorbit: „Protestăm în numele dreptăţii. Noi suntem preoţii adevărului. Legile tale sunt legile unui zeu mai puţin sigur decât al nostru. Tu ai de partea ta războinicii, ai căror muşchi ne pot zdrobi. Dar noi vom avea dreptatea 176 împotriva ta, chiar ferecaţi fiind în temniţele tale”.

      Vorbeau, ghicind că nu riscau să-mi deştepte minia.

      Şi s-au privit unul pe celălalt, satisfăcuţi de propriul lor curaj.

      Dar eu mă gândeam. Pe singurul geometru adevărat îl primiserăm în fiecare zi la masa mea. Noaptea, câteodată, când nu mă ajungea somnul, merseserăm în cortul lui, descălţându-mă cu pioşenie la intrare. Îi băuserăm ceaiul şi gustaserăm mierea înţelepciunii lui.

      — Tu, geometru… îi spuneam eu.

      — Eu nu sunt în primul rând geometru, sunt om. Un om care visează câteodată la geometrie atunci când nu-i ocupat cu ceva mai bun ca somnul, foamea sau dragostea. Acum, când am îmbătrânit, ai, desigur, dreptate: nu mai sunt decât un geometru.

      — Tu eşti cel căruia i se arată adevărul…

      — Nu sunt decât cel care pipăie şi caută un limbaj asemenea unui copil. Adevărul nu mi s-a arătat. Dar limbajul meu e uşor de înţeles pentru oameni, asemenea muntelui tău, iar în acest limbaj oamenii îşi creează, ei înşişi, adevărul.

      — Eşti trist, geometrule.

      — Mi-ar fi plăcut să descopăr în univers urma unui veşmânt divin şi, simţind în afara făpturii mele un adevăr, asemenea unui zeu ce s-a ascuns timp îndelungat de oameni, mi-ar fi plăcut să-i smulg vălul de pe faţă pentru a-l arăta celorlalţi. Dar nu mi-a fost dat să mă descopăr decât pe mine însumi…

      Astfel vorbea. Ei însă îmi fluturau flamura idolului lor deasupra capului.

      „Vorbiţi mai încet, le-am spus; chiar dacă înţeleg greu, aud foarte bine”.

      Şi, mai încet, într-adevăr, au început să murmure.

      În sfârşit, unul dintre ei a luat cuvântul în numele tuturor, după ce ei l-au împins încet în faţă, căci începeau să regrete că arătaseră atât demult curaj.

      „Ţi s-a părut vreodată, mi-a spus el, că există creaţie arbitrară sau poezie în momentul adevărurilor pe care te rugăm să le recunoşti? Afirmaţiile noastre decurg una din cealaltă, păstrând o logică strictă, şi nu există nimic omenesc care să fi dirijat această operă”.

      Astfel, pe de o parte, revendicau proprietatea unui adevăr absolut – asemenea acelor triburi ce se închină unui oarecare idol din lemn vopsit care, spun ei, lansează trăsnete – şi, pe de altă parte, se aşezau pe acelaşi plan cu singurul geometru adevărat, fiindcă toţi, cu mai multă sau mai puţină reuşită, descoperiseră, probabil, ceva, fără a fi creat însă nimic.

      „Vom stabili în faţa ta relaţiile ce există între liniile unei figuri. Iar dacă noi putem să încălcăm legile tale, ţie nu-ţi va fi niciodată posibil să le încâlci pe ale noastre. Trebuie să ne faci miniştri pe noi, care cunoaştem44.

      Tăceam, reflectând la prostia lor. Nu mi-au înţeles tăcerea şi au ezitat: „Căci vrem să-ţi fim de folos44, mi-au spus.

      Le-am răspuns: „Susţineţi că nu creaţi nimic, şi asta e foarte bine. Căci un smintit va crea alţi smintiţi. Un burduf plin cu aer nu creează decât vânt, iar dacă aţi crea regate, respectul faţă de o logică ce nu se aplică decât istoriei deja trecute, statuii deja plămădită şi organului mort le-ar crea supuse de la început săbiei barbare.

      Au fost descoperite o dată urmele unui om care, părăsindu-şi în zori cortul şi mergând în direcţia mării până la faleza înaltă, s-a lăsat să cadă de la înălţimea ei. Au existat logicieni care s-au aplecat asupra urmelor şi au aflat adevărul. Căci nici o verigă nu lipsea din lanţul evenimentelor. Paşii urmau unul altuia şi nu exista niciunul care să nu fi decurs din cel precedent. Urmărind paşii de la efect la cauză, mortul era readus înspre cortul său. Urmărind paşii de la cauză la efect, era purtat înapoi spre moarte44.

      „Am înţeles tot14, au strigat logicienii, felicitându-se unul pe celălalt.

      Dar mie mi se părea că a înţelege ar fi însemnat a cunoaşte, cum din întâmplare eu cunoşteam un anumit surâs, mai fragil decât o apă liniştită, căci un simplu gând ar fi fost de ajuns pentru a-l tulbura şi care, poate, în acest moment, nici nu exista, căci aparţinea unui chip adormit şi care nu se afla aici, ci în cortul unui străin, la o sută de zile de mers.

      Căci creaţia este de o altă esenţă decât obiectul creat, se desprinde de urmele pe care le lasă în mersul ei şi nu se citeşte în nici un semn. Aceste urme şi aceste semne le vei descoperi mereu decurgând unele din cele178 lalte. Căci umbra oricărei creaţii, pe zidul realităţilor, este logică pură. Dar această descoperire evidentă nu te va împiedica să rămâi neştiutor.

      Fiindcă nu erau convinşi, am perseverat în bunătatea mea, pentru a-i face să înţeleagă: „Era o dată un alchimist care studia misterele vieţii. Într-o zi, din retortele, alambicurile şi amestecurile sale a reuşit să scoată un minuscul fragment de substanţă vie. Logicienii au dat năvală. Au luat experienţa de la capăt, au amestecat substanţele, au aţâţat focul sub retorte şi au obţinut o altă celulă de carne. Şi au alergat peste tot, proclamând că nu mai exista mister al vieţii. Viaţa nu era decât o consecinţă naturală, de la cauză la efect şi de la efect la cauză, a acţiunii focului asupra substanţelor şi a substanţelor unele asupra celorlalte, fără ca acestea să fie vii de la început. Ca întotdeauna, logicienii înţeleseseră perfect. Căci creaţia este de altă esenţă decât obiectul creat pe care îl domină şi nu lasă urme în semne. Iar creatorul se desprinde întotdeauna de creaţia sa. Iar urma pe care o lasă este o logică pură. Dar eu, umil, pentru a înţelege, l-am întrebat pe prietenul meu geometru: „Ce vezi nou în asta, mi-a spus el, decât că viaţa dă naştere vieţii?”. Viaţa nu ar fi apărut fără conştiinţa alchimistului, care, după câte ştiam, trăia. Este uitat, căci, aşa cum se întâmplă întotdeauna, el s-a retras din creaţia sa. La fel, când tu îl conduci pe un altul pe vârful muntelui tău, de la înălţimea căruia problemele se ordonează şi se rezolvă, acest munte devine adevăr în afara ta, şi îl laşi singur. Şi nimeni nu se întreabă cum s-a întâmplat ca tu să alegi acest munte, fiindcă pur şi simplu celălalt se află în vârful lui şi, oricum, trebuie să te afli undeva44.

      Şi fiindcă murmurau, căci logicienii nu sunt deloc logici: „Pretenţioşi ce sunteţi, le-am spus, voi, care urmăriţi dansul umbrelor pe ziduri cu iluzia de a cunoaşte, care citiţi pas cu pas enunţurile geometrice, fără a concepe că a existat cineva care a făcut aceşti paşi pentru a le stabili, care citiţi urmele în nisip, fără a descoperi că a existat cineva, undeva, care a respins dragostea, care citiţi ascensiunea vieţii, pornind de la substanţe, fără a cunoaşte că a existat cineva care s-a zbătut şi a ales, nu vă apropiaţi de mine, voi, sclavii, înarmaţi cu cio17” canele voastre, prefăcându-vă că aţi creat şi lansat corabia în larg.

      Pe cel care era singur în geniul lui şi care a murit, l-aş fi aşezat, desigur, alături de mine dacă ar fi dorit aceasta, pentru a guverna oamenii, căci inspiraţia lui era divină. Iar limbajul său ştia să mi-o descopere pe acea iubită îndepărtată care, nefiind de esenţa nisipului, nu se putea clintr-o dată citi în nisip.

      Din amestecurile posibile în număr infinit el ştia să aleagă pe acela pe care nici o reuşită nu-l distingea încă şi care, totuşi, era singurul ce ducea undeva. Atunci când, în lipsa firului conducător în labirintul munţilor, nimeni nu poate înainta prin deducţie, căci îţi dai seama că drumul tău eşuează doar în clipa în care ţi se arată prăpastia, şi astfel versantul opus este încă neştiut de oameni, atunci câteodată apare acest ghid care îţi arată drumul ca şi cum s-ar fi întors de acolo. O dată parcurs, acest drum rămâne trasat şi ţi se pare evident. Iar tu uiţi miracolul unui mers înainte ce se aseamănă unei reîntoarceri14.

      LXXIX.

      A VENIT ÎNTR-O ZI CEL CARE-L COMBĂTEA PE tatăl meu:

      — Fericirea oamenilor… – spunea el.

      Tatăl meu i-a tăiat vorba.

      — Să nu pronunţi acest cuvânt în faţa mea. Îmi plac cuvintele ce poartă în de greutatea conţinutului, dar cojile inutile le arunc.

      — Totuşi, spunea celălalt, dacă tu, conducător al unui imperiu, nu eşti primul care să te îngrijeşti de fericirea oamenilor…

      — Nu mă îngrijesc, i-a spus tatăl meu, să alerg după vânt pentru a-mi face provizii din el, căci, dacă-l păstrez nemişcat, vântul nu mai există.

      — Eu, spunea celălalt, dacă aş fi conducătorul unui imperiu, aş vrea ca oamenii să fie fericiţi…

      — Ah! i-a răspuns tatăl meu, aici te înţeleg mai bine. Acest cuvânt nu e lipsit de sens. Am cunoscut, într-adevăr oameni nefericiţi şi oameni fericiţi. Am cunoscut, de asemenea, oameni graşi sau slabi, bolnavi sau sănătoşi, vii sau morţi. Şi eu aş vrea ca oamenii să fie fericiţi, aşa cum îi vreau vii, nu morţi. Deşi trebuie, totuşi, ca generaţiile să urmeze una alteia.

      — Suntem, deci, de acord, a exclamat celălalt.

      — Nu, i-a răspuns tatăl meu.