ANTOINE DE SAINT-EXUPERY

CITADELA

      DE PREA MULTE ORI AM VĂZUT MILA rătăcindu-se. Noi însă, cei ce guvernăm oamenii, am învăţat să privim în inimile lor şi să nu acordăm grija noastră decât celor demni de atenţie. Refuz să am milă faţă de rănile ostentative ce frământă inimile femeilor, aşa cum o refuz morţilor şi muribunzilor – şi ştiu pentru ce.

      A fost o vreme, în tinereţea mea, când îmi era milă de cerşetori şi de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori şi cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înţeles că ţineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se şi mânjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngraşă pământul pentru a-i extrage seva întreagă. Îşi arătau cu mândrie unul altuia putreziciunea, fălindu-se cu ofrandele primite, fiindcă cel ce câştiga cel mai mult egala în proprii-i ochi pe marele preot care slujeşte celui mai frumos idol. Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decât în speranţa că şancrul lor îl va surprinde prin pestilenţa şi dimensiunile lui şi-şi agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Şi primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-şi membrele abluţiunilor care-i flatau; de îndată însă ce răul era vindecat, se regăseau lipsiţi de importanţă, nemaihrănind nimic din ei înşişi, inutili, şi încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.

      Împodobiţi din nou cu putreziciunea lor, mândri şi găunoşi, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mână, cerşind în numele dumnezeului lor murdar.

      A fost o vreme, de asemenea, când îmi era milă de morţi, credeam că acela pe care-l sacrificam în deşert se cufunda într-o singurătate deznădăjduită, fără a-mi da 5

      Încă seama că nu există singurătate pentru cei ce mor. Am văzut însă egoistul sau avarul, cel care striga atât de tare împotriva oricărei spolieri, trăindu-şi ultimele clipe şi rugind să fie strânşi în jurul lui obişnuiţii casei, împărţindu-le bunurile sale cu o echitate dispreţuitoare, aşa cum împărţi unor copii jucării inutile.

      Am văzut rănitul bicisnic, cel care ar fi urlat după ajutor în preajma unui pericol fără importanţă, pentru ca apoi, într-adevăr lovit fără speranţă, să respingă din partea celorlalţi orice asistenţă, dacă i se părea că aceasta i-ar fi pus pe tovarăşii săi în pericol. Preamărim o asemenea abnegaţie. Eu însă n-am găsit în ea decât un semn discret de dispreţ. L-am văzut pe cel ce-şi împarte plosca, atunci când deja se usucă la soare, sau merindele, atunci când, după o foamete îndelungată, de nu-i mai sunt de folos. Şi face aceasta în primul rând pentru că nu le mai simte nevoia şi, plin de o regală ignoranţă, lasă celorlalţi acest os de ros.

      Am văzut femei plângându-i pe războinicii căzuţi. Dar noi suntem cei care le-am înşelat! I-ai văzut vreodată pe supravieţuitori întorcându-se acasă mândri şi zgomotoşi, şi aducând moartea celorlalţi ca pe o cauţiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu ca înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla şi lor? Chiar şi eu, în tinereţea mea, iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de alţii. Mă făleam cu tovarăşii mei morţi şi cu teribila lor desperare. Cel ales de moarte însă, vomându-şi sângele şi ţinându-şi măruntaiele în mână, este singurul care descoperă adevărul – şi anume, că nu există o oroare a morţii. Propriul său trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat de a-l mai servi şi pe care-l aruncă. Un trup ciopârţit, care apare în toată slăbiciunea sa. Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decât un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui să fie izbăvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrăni, a cinsti această carne pe jumătate străină, care nu mai e decât proprietate domestică, asemenea măgarului legat de ţăruşul său.

      Atunci începe agonia, care nu este decât clătinare a unei conştiinţe, golită şi umplută mereu de valurile memoriei. De vin şi pleacă, întocmai ca fluxul şi refluxul, ducând şi aducând imagini, cioburi de amintiri, frânturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scăldând din nou algele inimii şi reînviind duioşii. Echinocţiul însă pregăteşte refuzul său hotărâtor, inima se goleşte, mareea şi amintirile sale se întorc la dumnezeu. Desigur, am văzut oameni fugind de moarte, temându-se de confruntarea cu ea. Dar pe cel ce moare nu l-am văzut niciodată înspăimântat.

      Pentru ce, deci, i-aş compătimi? De ce mi-aş pierde timpul, plângându-le sfârşitul? Am cunoscut prea bine perfecţiunea morţilor. N-am întâlnit nimic mai uşor decât moartea acelei prizoniere care, atunci când am văzut-o, începuse deja să moară, respirând încet şi ascunzându-şi tuşea în cearşaf, asemenea unei gazele la capătul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorând aceasta pentru că-i plăcea să zâmbească. Iar surâsul ei era adiere deasupra unui râu, amintire a unui vis, urmă lăsată de o lebădă, din ce în ce mai pură, mai preţioasă, mai greu de reţinut, ajungând în cele din urmă o linie simplă şi neprihănită, atunci când lebăda şi-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit şi preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci când pumnalul, în loc să golească un trup trecător, l-a umplut cu asemenea măreţie. Ucigaşul, ascuns în camera regală, faţă în faţă nu cu victima sa, ci cu granitul uriaş al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însuşi, a fost găsit în zori prosternându-se în faţa nemişcării mortului.

      Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis dintr-odată în eternitate, a oprit în loc, atunci când şi-a dat ultima suflare, şi suflarea celorlalţi, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decât după ce l-au dus în pământ.

      Ni s-a făcut atât de impunător, el, care nu guvernase doar, ci întemeiase şi întărise o efigie, încât, coborându-l în groapă, la capătul corzilor care trosneau, nu înmormântam un cadavru, ci depozitam un tezaur.

      Atârna suspendat, asemenea primei trepte a unui templu, iar noi nu l-am îngropat, ci l-am pecetluit în mormânt, devenit, în sfârşit, ceea ce este – o temelie.

      El m-a învăţat ce e moartea şi m-a obligat, când eram tânăr, s-o privesc în faţă, fiindcă el nu şi-a plecat niciodată ochii. Tatăl meu avea sânge de vultur.

      S-a întâmplat în acel an blestemat, care a fost numit „Ospăţul Soarelui11, fiindcă soarele, în acel an, făcuse deşertul să se întindă, împrăştiindu-şi razele asupra nisipurilor printre oseminte, printre mărăcini uscaţi, printre pieile transparente ale şopârlelor moarte şi iarba prefăcută în câlţi. El, care face să crească tulpinile florilor, îşi devorase creaturile şi trona asupra cadavrelor risipite, ca un copil printre jucăriile pe care le-a distrus.

      A sorbit până şi rezervele subterane şi a băut din puţinele fântâni. A distrus până şi aurul nisipurilor care ajunseseră atât de sărace, de albe, încât acele locuri au primit numele de Oglinda. Căci oglinda nu conţine nimic, iar imaginile cu care se umple nu au nici greutate, nici durată. Şi câteodată, asemenea unui lac de sare, oglinda arde ochii.

      Conducătorii de cămile, atunci când se rătăcesc şi sunt prinşi în această capcană, nu o recunosc de la început, fiindcă nimic nu o distinge, şi târăsc, asemenea unei umbre la soare, fantoma prezenţei lor. Prinşi în acest lipici de lumină, îşi închipuie că merg, înghiţiţi deja de eternitate, îşi închipuie că trăiesc. Îşi împing caravana, acolo unde orice fel de efort împotriva inerţiei întinderilor e zadarnic. Mergând spre o fântână care nu există, se bucură de răcoarea crepusculului, deşi ea nu mai e decât un răgaz inutil. Se plâng, poate, naivi, de lungimea nopţilor, deşi curând nopţile vor trece, pentru ei, ca nişte bătăi de pleoape. Certându-se cu vocile lor guturale, din cauza unei mici nedreptăţi, nu ştiu că deja, pentru ei, dreptatea e făcută.

      Creezi că aici o caravană se grăbeşte? Lasă să se scurgă douăzeci de secole, şi revino să vezi!

      Topiţi în timp şi schimbaţi în nisip, fantome înghiţite de oglindă, aşa i-am descoperit eu însumi atunci când tatăl meu, ca să mă înveţe ce e moartea, m-a luat în şa şi m-a purtat până acolo

      — Acolo, îmi spuse, a fost o fântână.

      În adâncul unuia dintre acele hornuri verticale, care nu reflectă, într-atât sunt de adinei, decât o singură stea, noroiul se întărise, iar steaua se stinsese. Şi absenţa unei singure stele este de-ajuns pentru a răsturna o caravană în drumul ei, la fel de sigur ca şi o ambuscadă.

      În jurul orificiului îngust, oameni şi animale se îngrămădiseră în zadar, încercând să scoată din măruntaiele pământului apa sângelui lor. Dar lucrătorii cei mai siguri, târâţi până în adâncul acestui abis, scormoniseră în van crusta tare. Asemenea unei insecte împunse, încă vie, care în tremurul morţii răspândeşte în jur mătase, polenul şi aurul aripilor sale, caravana, ţintuită în loc de o fântână goală, începea deja să albească în nemişcarea atelajelor rupte, a cuferelor sparte, a diamantelor risipite şi a lingourilor grele de aur, care se acopereau de nisip.

      În timp ce priveam, tatăl meu mi-a vorbit:

      — Ai văzut un ospăţ de nuntă, după ce nuntaşii şi mirii au plecat. Zorile luminează dezordinea pe care au lăsat-o ulcioarele sparte, mesele răsturnate, focul stins, totul păstrează pecetea unei petreceri tot mai tumultuoase. Dar văzând aceste urme, îmi spuse tatăl meu, nu vei învăţa nimic despre dragoste. Cântărind şi întorcând în mâini cartea Profetului, îmi mai spuse el, zăbovind asupra desenului caracterelor sau asupra aurului miniaturilor, ignorantul pierde esenţialul, care este nu obiectul van, ci înţelepciunea divină. Astfel, esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.

      Totuşi, văzându-mă că tremur de teama de a fi înfruntat în largul unui platou pustiu, asemenea meselor vechilor sacrificii, aceste resturi ale mesei Domnului, tatăl meu îmi mai spuse:

      — Ceea ce are însemnătate nu apare niciodată în cenuşă. Nu mai privi aceste cadavre, nu există nimic aici decât căruţe înglodate pentru eternitate, în lipsa oamenilor care să le conducă.

      — Atunci, i-am strigat, cine mă va învăţa?

      Tatăl meu mi-a răspuns:

      — Esenţa unei caravane o descoperi în mişcarea ei. Uită zgomotul sec al cuvintelor şi al vocilor: dacă prăpastia se opune mersului ei, ea va ocoli prăpastia, dacă se ridică un munte, ea îl evită, dacă nisipul este prea fin, caută în altă parte un nisip tare, dar reia mereu aceeaşi direcţie. Dacă sarea unei saline se surpă sub greutatea poverilor, o vezi agitându-se, scoţându-şi din glod animalele, pipăind pentru a găsi un pământ solid, dar curând intră în ordine, reluându-şi mersul în direcţia în care pornise. Dacă un animal cade, ea se opreşte, îşi strânge lăzile sparte, încărcându-le pe un alt animal, şi reia acelaşi drum. Câteodată, moare cel care conduce caravana. Ceilalţi îl înconjoară, îl îngroapă în nisip, se ceartă. Apoi un altul este ridicat la rang de conducător şi caravana îşi reia drumul, încă o dată înspre acelaşi astru. Ea se mişcă, astfel, într-o direcţie care o domină, este o piatră care se rostogoleşte pe o pantă invizibilă.

      Judecătorii oraşului au condamnat o dată pe o tânără femeie, care comisese un delict oarecare, să se dezbrace şi au legat-o, pur şi simplu, de un ţăruş în deşert.

      — Îţi voi arăta, mi-a spus tatăl meu, spre ce se îndreaptă oamenii.

      Şi din nou m-a luat cu el.

      În timp ce călătoream, ziua întreagă s-a scurs, iar soarele i-a băut sângele cald, saliva şi sudoarea. I-a băut din ochi apa luminii. Noaptea cădea cu scurta ei mângâiere atunci când am ajuns, tatăl meu şi cu mine, la marginea platoului interzis unde, ivindu-se, albă şi goală, din temelia stâncii, mai fragilă decât o tulpină hrănită de umezeală şi despărţită apoi de proviziile grele de apă care zac în pământ în liniştea lor adâncă, răsucindu-şi braţele ca un curmei care sfârâie deja în foc, ea implora mila Domnului.

      — Ascult-o, mi-a spus tata. Ea descoperă esenţialul…

      Dar eu eram copil şi fricos:

      — Poate că suferă, i-am răspuns, şi poate că-i e frică…

      — A depăşit suferinţa şi teama, care sunt boli ale staulului, făcute pentru turmă. Acum descoperă adevărul.

      O auzeam văitându-se. Prinsă în această noapte fără margini, evoca amintirea lămpii de seară, a camerei care ar fi adăpostit-o şi a uşii care s-ar fi închis în urma ei. Oferită universului întreg, care nu avea nici un chip, chema la ea copilul pe care-l îmbrăţişezi înainte de a adormi şi care e o întrupare a lumii. Supusă, pe acest platou pustiu, trecerii necunoscutului, cânta pasul bărbatului care răsună seara pe prag, pe care-l recunoşti şi te linişteşte. În mijlocul necuprinsului, neavând nimic de ce să se agaţe, implora să i se redea obstacolele care, doar de, permit existenţa, acel caier de lână de tors, acea albie de spălat, şi doar aceea, acel copil de legănat, şi nu altul. Invoca eternitatea casei, ce poartă în ea tot satul, în aceeaşi rugă de seară.

      Tata m-a luat din nou în şa, după ce capul condamnatei i s-a prăbuşit pe umăr.

      — Vei auzi, mi-a spus, murmurul vocilor lor sub corturi şi acuzaţiile lor de cruzime. Îi voi face însă să-şi înghită tentativele de rebeliune: eu făuresc omul.

      Ghiceam totuşi bunătatea tatălui meu:

      — Vreau ca ei să iubească apele vii ale fântânilor. Şi întinderea netedă a lanurilor verzi de orz. Vreau să se bucure de reîntoarcerea anotimpurilor. Vreau să se hrănească, aidoma fructelor care se coc, din tăcere şi răbdare. Vreau să-şi plângă şi să-şi onoreze morţii, fiindcă moştenirea trece încet de la o generaţie la cealaltă şi nu vreau să-şi piardă bogăţiile pe drum. Vreau să se asemene ramurii de măslin ce aşteaptă în linişte. Atunci va începe să se simtă în ei harul divin, ca o adiere asupra copacului. Acesta îi poartă din zori până în noapte, din vară până în iarnă, de la grânele care cresc până la recoltele ce se adună, de la tinereţe la bătrâneţe, iar apoi de la bătrâneţe la copiii nounăscuţi. Ca şi despre copac, nu afli nimic despre om, cercetându-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieţii. Copacul nu e sămânţă, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să-l împărţi pentru a-l cunoaşte. Copacul este acea putere care se uneşte încet cu cerul. Ca şi tine, copilul meu. Domnul îţi dă viaţă, te face să creşti, te umple de dorinţe, de regrete, de bucurii şi suferinţe, de mânie şi îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuşi, tu nu eşti nici acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest bătrân. Eşti cel ce se desăvârşeşte. Şi dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului, vei gusta eternitatea în mişcările tale. Şi totul în jurul tău va deveni veşnic. Veşnică fântâna care cântă şi care a potolit setea părinţilor tăi, veşnică lumina ochilor când îţi va surâde fata pe care o iubeşti, veşnică răcoarea nopţilor. Timpul nu mai e o clepsidră ce-şi scurge nisipul, ci un secerător ce-şi leagă snopul.

      Îl.

      ASTFEL, DIN VÂRFUL TURNULUI CEL MAI ÎNALT al cetăţii, am descoperit că nici suferinţa, nici moartea, nici chiar doliul nu sunt de plâns. Căci cel dispărut, dacă memoria sa este venerată, e mai prezent şi mai puternic decât cel viu. Am înţeles teama oamenilor şi i-am plâns.

      M-am hotărât să-i vindec.

      Mi-e milă de singuraticul ce se trezeşte în miezul nopţii patriarhale, crezându-se adăpostit sub stelele domnului, simţind dintr-odată nesiguranţa călătoriei.

      Am interzis interogatoriul, ştiind că nu există răspuns care să liniştească. Ceea ce caută în primul rând anchetatorul este abisul.

      Condamn neliniştea care împinge hoţii la furt, fiindcă am învăţat să citesc în sufletul lor şi ştiu că nu-i salvez, scăpându-i de mizerie. Căci ei se înşală crezând că râvnesc aurul altuia. Aurul străluceşte ca o stea. Această dragoste, care se ignoră ie ea însăşi, nu se adresează decât unei lumini pe care nu o vor dobândi niciodată. Ei merg din sclipire în sclipire, furând lucruri inutile, asemenea nebunului care, pentru a pune stăpânire asupra lunii, ar soarbe apa fântânii în care ea se oglindeşte. Ei aruncă în focul orgiilor cenuşa iluzorie pe care au prădat-o. Îşi reiau apoi veghea nocturnă, livizi ca în preajma unei întâlniri, stând nemişcaţi din teama de a nu înspăimânta, închipuindu-şi că vor găsi ceea ce îi va îmbogăţi cândva.

      Hoţul, dacă-l eliberez, va rămâne credincios cultului său, iar gardienii mei, strivind ramurile, îl vor surprinde chiar mâine în grădina altuia, plin de bătăile inimii sale şi crezând că în acea noapte norocul îl va ajunge.