Dar pacea este un arbore care are nevoie demult timp pentru a creşte. Îi trebuie mai multă lumină decât am eu şi nimic nu e încă evident. Aleg şi refuz. Ar fi prea uşor să faci pace dacă toţi s-ar asemăna.
Astfel a eşuat abilitatea generalilor mei, căci, cu solidă stupiditate, mi-au prezentat raţionamentele lor. Îmi aminteam de cuvintele tatălui meu: „Arta raţionamentului permite omului să se înşele…”.
— Dacă oamenii noştri neglijează sarcinile imperiului, înseamnă că se moleşesc. Să le pregătim, deci, ambuscade, ei se vor întări, iar imperiul va fi salvat.
Astfel vorbesc profesorii care merg din efect în efect. Dar viaţa este pur şi simplu, aşa cum este copacul. Iar tulpina nu este mijlocul găsit de sămânţă pentru a deveni ramură. Tulpină, sămânţă şi ramură nu sunt decât aceeaşi înflorire.
I-am corectat, deci:
— Dacă oamenii noştri se înmoaie, înseamnă că imperiul care le alimenta vitalitatea a murit în ei. Întocmai cedrului, când i-a dispărut darul vieţii. Nu mai transformă pământul în cedru şi începe să se împrăştie în pustiu. Pentru a-i însufleţi, trebuie deci să-i convertim…
Totuşi, în indulgenţa mea, generalii neputând să mă înţeleagă, i-am lăsat să-şi joace jocul; ei au expediat oamenii să-şi caute moartea în jurul unui puţ pe care nimeni nu-l dorea, fiindcă era secat, dar unde, din întâmplare, făcuse tabără inamicul. 63
Desigur, e frumos schimbul de focuri în jurul fântânii, acest dans în jurul florii, căci cel ce obţine fântână se uneşte cu pământul şi regăseşte gustul victoriei. Iar inamicul se întoarce într-o mişcare aidoma celei a corbilor stârniţi de apropierea ta şi zburând în cercuri până acolo unde nu-i mai poţi ajunge. Atunci nisipul care i-a înghiţit în urma ta se încarcă de pulbere, iar tu îţi joci viaţa şi moartea cu bărbăţie. Şi dansezi în jurul unui centru, şi de îndepărtezi, şi te apropii de ceva.
Dar dacă fântână e secată, jocul nu mai e acelaşi. Ştii că e nefolositoare, fântână aceasta, şi lipsită de sens ca un zar pe care nu-ţi angajezi averea. Generalii mei, văzând oamenii jucând zaruri şi omorându-se pentru o înşelăciune, au crezut în zaruri. Şi au jucat pe fântână ca pe un zar fără miză. Dar nimeni nu omoară pentru înşelăciune la un joc de zaruri fără miză.
Generalii mei n-au înţeles niciodată foarte bine dragostea.
Căci ei văd îndrăgostitul exaltat de zorii care-i readuc, deşteptându-l, dragostea. Şi văd războinicul exaltat de zorii care-i aduc, deşteptându-l, victoria, cea care se rostogoleşte deja în el şi-l face să râdă. Şi cred că zorile sunt atotputernice, nu dragostea.
Eu, însă, spun că nimic nu se poate face fără dragoste. Căci zarul care nu e încărcat de un sens dorit te plictiseşte. Şi zorile te plictisesc dacă nu fac decât să te întoarcă în mizerie. Şi moartea pentru fântână inutilă te plictiseşte.
Desigur, cu cât munca pe care o consumi în numele dragostei este mai grea, cu atât mai mult te exaltă. Cu’ cât dai mai mult, cu atât creşti mai mult. Dar trebuie să existe cineva care să primească. A pierde nu înseamnă niciodată a dărui.
Generalii mei, văzându-i pe oameni dând cu bucurie, nu au dedus că exista cineva care să primească. Şi nu înţelegeau că, pentru a exalta omul, nu este suficient să-l despoi.
Acel rănit, pe care l-am surprins în amărăciunea lui, îmi spuse:
— Am să mor. Şi mi-am dat sângele fără să primesc nimic în schimb. Pe inamicul căruia i-am trimis un glonte în pântece, înainte ca altul să-l răzbune, l-am urmărit în timp ce murea. Şi îmi părea că se desăvârşeşte prin moarte, dăruit în întregime credinţelor sale. Moartea i-a fost o răsplată. Cât despre mine, respectând ordinul primit de la caporalul meu şi nu de la altcineva care l-ar fi îmbogăţit şi înnobilat, mor cu demnitate, dar şi cu supărare.
Cât despre ceilalţi, fugiseră.
XVIII.
IATĂ PENTRU CE, ÎN SEARA ACEEA, DIN înălţimea stâncii pe care mă căţăraserăm, am privit petele negre pe care le făcea tabăra mea, ca de obicei de formă triunghiulară, ca de obicei împodobită cu santinele în cele trei vârfuri, înzestrată cu puşti şi pulbere, şi totuşi aproape de a fi risipită, răspândită aidoma copacului mort, şi i-am iertat pe oameni.
Fiindcă am înţeles. Omida moare atunci când formează crisalida. Planta moare când ajunge sămânţă. Cel ce se transformă cunoaşte tristeţea şi teama. Totul în el devine inutil. Cel ce se transformă nu este decât cimitir şi regrete. Şi această mulţime aştepta transformarea, istovindu-şi vechiul imperiu căruia nimeni n-ar şti să-i redea tinereţea. Nu vindeci nici omida, nici planta, nici copilul care-şi schimbă vocea şi care, pentru a fi fericit, cere să i se redea copilăria, să simtă din nou plăcerea jocurilor care-l plictisesc, dulceaţa braţelor mamei şi gustul laptelui – dar nu mai există nici plăcere a jocurilor, nici refugiu în braţele mamei, nici gust al laptelui, iar el pleacă, trist. Istovindu-şi vechiul imperiu, oamenii, fără să ştie, reclamau imperiul cel nou. Copilul care a crescut şi s-a despărţit de mama sa nu va cunoaşte odihnă până ce nu va fi găsit femeia. Doar ea îl va întregi din nou. Dar cine poate arăta oamenilor imperiul lor? Cine poate, în diversitatea lumii, doar prin puterea geniului său, să creeze o imagine nouă, să-i forţeze să-şi întoarcă ochii în direcţia ei şi s-o cunoască? Şi, cunoscând-o, s-o iubească? Aceasta nu este o operă de logician, ci de creator şi sculptor. Căci nu făureşte în marmură decât acela care n-are nimic de justificat şi imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea.
AM CHEMAT, DECI, ARHITECŢII ŞI LE-AM SPUS:
— De voi depinde cetatea viitoare, nu în semnificaţia ei spirituală, ci în imaginea pe care o va prezenta şi care va fi expresia ei. Mă gândesc, ca şi voi, ca oamenii să fie fericit instalaţi, ca ei să dispună de comodităţile oraşului şi să nu-şi irosească eforturile în complicaţii zadarnice şi cheltuieli sterile. Dar eu am învăţat să deosebesc ceea ce este important de ceea ce este urgent. Căci este urgent, desigur, ca omul să mănânce, fiindcă, dacă nu e hrănit, nu există şi nu mai ridică probleme. Dar dragostea şi sensul vieţii sunt mai importante. Nu mă interesează o specie care să îngraşe pământul. Întrebarea pe care mi-o pun nu este de a şti dacă omul va fi sau nu fericit, prosper şi comod adăpostit. Mă întreb în primul rând ce om va fi prosper, la adăpost şi fericit. Negustorilor îmbogăţiţi pe care siguranţa îi umflă le prefer nomadul, veşnic în urmărirea vântului, căci slujba la un asemenea stăpân îl înfrumuseţează în fiecare zi mai mult. Dacă aş fi constrâns să aleg şi aş afla că grandoarea ar fi refuzată primului şi acordată doar celui de-al doilea, mi-aş trimite tot poporul în deşert. Fiindcă îmi place ca omul să împrăştie lumină. Şi puţin îmi pasă de lumânarea groasă. Doar după flacără îi măsor calitatea.
Dar n-am văzut ca prinţul să fie inferior hamalului, nici generalul sergentului, nici şeful muncitorilor, deşi se bucură de mai multe bunuri. Pe cei ce construiesc ziduri de bronz nu i-am găsit inferiori celor ce înşiruie ziduri de pământ. Nu refuz nimănui seara cuceririlor, care permite omului să urce mai sus. Dar n-am confundat niciodată mijlocul şi scopul, seara şi templul. Este urgent ca o seară să permită accesul la templu, altfel acesta ar rămâne pustiu. Dar templul este singurul important. Este urgent ca omul să trăiască şi să găsească în jurul său mijloacele de a se dezvolta. Dar aici nu e vorba decât de seara care duce la om. Sufletul pe care i-l voi clădi va fi bazilica, şi doar ea este importanţă.
Vă condamn nu pentru că favorizaţi obişnuitul, ci pentru că-l luaţi drept scop. Căci, desigur, sunt urgente bucătăriile palatului, dar, în cele din urmă, palatul, căruia G6 bucătăriile îi vor folosi, este singurul care contează. Şi vă convoc pentru a vă întreba: „Arătaţi-mi ceea ce este important din munca voastră11. Şi rămâneţi muţi în faţa mea.
Îmi spuneţi: „Noi răspundem nevoilor oamenilor. Îi adăpostim”. Da. Aşa cum răspunzi nevoilor vitelor pe care le aşezi în staul pe aşternutul lor de paie. Omul, desigur, are nevoie de ziduri între care să se îngroape şi să se împlinească aidoma seminţei. Dar are nevoie şi de marea Cale Lactee şi de întinderea mării, deşi nici constelaţiile, nici oceanul nu-i folosesc la nimic. Şi ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele timp îndelungat şi cu trudă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor, ca să ajungă pe creastă înaintea zorilor şi să se adape din profunzimea câmpiei albastre încă, aşa cum cauţi apa unui lac să-ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, o dată ajunşi, şi respiră. Iar inima lor bate cu bucurie şi ei găsesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.
Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de mare. Şi care, ajungând pe promontoriu şi dominând această întindere plină de linişte şi de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul sărat şi se minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, căci nu poţi pune stăpânire pe mare. Dar şi-au spălat inimile de robia lucrurilor mărunte. Poate priveau cu dezgust, ca din dosul zăbrelelor unei închisori, la uneltele de menaj, la reproşurile nevestelor lor, la nimicurile zilnice, care pot fi imagine întoarsă şi sens al lucrurilor, dar câteodată pot deveni mormânt care te închide şi te apasă.
Atunci îşi iau provizii de nesfârşit şi aduc cu ei fericirea pe care au găsit-o acolo. Iar casa se schimbă doar pentru că, undeva, există câmpia la răsăritul soarelui şi marea. Căci fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre altceva decât el însuşi.
Să nu-mi spuneţi, deci, că zidurile voastre obişnuite îi ajung, căci dacă omul n-ar fi văzut niciodată stelele şi ar fi fost în puterea voastră să-i clădiţi o Cale Lactee cu travee uriaşe, chiar dacă o asemenea cupolă ar înghiţi o avere, mi-aţi putea spune că această avere a fost irosită?
Iată pentru ce vă spun: Dacă ridicaţi un templu inutil, de vreme ce nu serveşte nici la copt, nici la odihnă, nici la adunarea notabililor, nici la strângerea apei, ci doar la înălţarea inimii omului, la liniştea simţurilor, asemenea unui adăpost al inimii unde te aşezi pentru a te pătrunde câteva ore de pacea echitabilă, de potolirea patimilor şi de dreptatea fără dezmoşteniţi, dacă, deci, construiţi un templu în care durerea rănilor devin imn şi ofrandă, în care ameninţarea morţii devine port întrezărit în apele în sfârşit liniştite, aţi spune că v-aţi irosit eforturile?
Dacă cei ce-şi sfâşie mâinile manevrând velele în zile de furtună, cei ce luptă din greu cu valurile, zi şi noapte, şi nu mai sunt decât carne vie brăzdată de soare, ar putea fi priviţi din când în când în apele liniştite şi luminoase ale unui port, acolo unde nu mai există nici mişcare, nici ciocnire, nici efort, nici asprime a luptei, ci doar linişte a apei abia tulburată de sosirea vasului, vei crede că ţi-ai irosit munca? Căci le va părea dulce această apă ca de fântână, după aceea înspumată ce aleargă pe coama valurilor frământate ale mării.
Iată ce poate fi oferit omului şi nu depinde decât de geniul tău. Căci tu construieşti gustul apei portului, şi al liniştii, şi al speranţelor minunate doar prin orânduirea pietrelor tale.
Astfel templul tău îi solicită şi se vor reculege în liniştea lui. Şi se vor descoperi pe ei înşişi. Căci altfel n-ar exista decât dughenele care să-i solicite. Nimic din ei n-ar fi chemat să răspundă, decât cumpărătorul de către vânzător. Şi nu s-ar naşte în toată grandoarea lor. Şi nu şi-ar cunoaşte cuprinsul.
Desigur, îmi vei spune, aceşti neguţători graşi sunt copleşiţi şi nu cer nimic mai mult. Dar e uşor să copleşeşti pe cel ce nu mei are nimic de adăpostit în inimă.
Şi, desigur, lucrările voastre, un limbaj stupid le prezintă ca fiind inutile. Dar cu câtă siguranţă comportamentul oamenilor dezminte aceste raţionamente! îi vedeţi alergând din toate părţile lumii în căutarea acelor reuşite de piatră pe care voi nu le mai fabricaţi. Aceste hambare pentru suflet şi inimă. Unde aţi văzut oameni ce simt nevoia de a colinda lumea pentru a vizita depozite? Omul, desigur, foloseşte mărfuri, însă numai pentru a se întreţine şi se înşală singur dacă-şi închipuie că le G8 doreşte înainte de toate. Căci călătoriile lor au multe scopuri. I-ai văzut pe oameni mişcându-se. Te-ai gândit la scopurile lor? Câteodată, fără îndoială – un golf minunat, sau vreun munte înveşmântat în zăpadă, sau un vulcan ce creşte din lava sa, dar, înainte de toate, acele nave ascunse care, doar de, conduc undeva…
Le înconjoară şi le vizitează, visând, fără a-şi da prea bine seama, să se îmbarce pe de. Căci ei nu se îndreaptă înspre nimic. Iar aceste temple nu mai primesc mulţumirile şi nu le mai poartă, nu le mai schimbă în rasă nobilă, ca o crisalidă. Toţi aceşti emigranţi nu mai au o asemenea navă, nu pot să se transforme, în timpul acestei călătorii la bordul unei nave de piatră, din suflete la început sărace şi slabe, în suflete bogate şi generoase. Iată pentru ce toţi aceşti vizitatori se rotesc în jurul templului îngropat, caută, păşesc pe marile lespezi strălucitoare, lustruite de miile de paşi, ascultându-şi vocile răsunând stinghere în liniştea monumentală, pierduţi în pădurea de stâlpi de granit şi crezând, pur şi simplu, ca nişte istorici, că se instruiesc, când, după bătăile inimii, ar putea înţelege că din stâlp în stâlp, din sală în sală, din naos în naos, îl caută pe căpitanul navei, că fără a-l cunoaşte îl aşteaptă cu inimile tremurânde, chemând un ajutor ce nu vine, aşteptând o transformare ce li se refuză, închişi în ei înşişi, fiindcă nu mai există decât templuri moarte, pe jumătate acoperite de nisip, fiindcă nu mai există decât nave eşuate, a căror provizie de linişte şi de umbră este prost apărată şi care iau apă din toate părţile, cu acele travee de cer albastru ce se arată prin bolţile năruite sau cu foşnetul nisipului pătrunzând prin crăpăturile zidurilor.
Şi le e foame de o foame ce nu va fi nicicând potolită…
Astfel, vă spun, veţi construi, fiindcă pădurea adâncă, şi Calea Lactee, şi câmpia albastră dominată de înălţimea muntelui aduc bucurie omului. Dar ce înseamnă întinderea Căii Lactee şi a câmpiilor albastre şi a mării, pe lângă cea pe care o oferă noaptea petrecută în mijlocul unor pietre, atunci când arhitectul a ştiut să le pătrundă de linişte? Şi chiar voi înşivă, arhitecţi, vă veţi înălţa pierzând gustul obişnuitului. Nu vă veţi naşte decât din opere adevărate, care vă vor purifica, neservindu-vă la nimic şi obligându-vă să le serviţi. Şi vă va scoate din voi înşivă. Căci, cum s-ar naşte mari arhitecţi din lucruri fără grandoare? G9
Nu veţi deveni mari decât dacă pietrele pe care pretindeţi că le încărcaţi cu puteri nu sunt adăposturi pentru comoditate, obiecte de întrecere sau de folosinţă obişnuită, ci piedestaluri, scări şi nave ce duc înspre eternitate.
XX.
GENERALII MEI, ÎN SOLIDA LOR STUPIDITATE, mă oboseau cu demonstraţiile. Reuniţi ca în congres, se certau asupra viitorului. Astfel încercau să fie abili. Căci generalii mei învăţaseră înainte de toate istoria scrisă şi cunoşteau toate datele cuceririlor mele şi cele ale înfrângerilor mele, cele ale naşterilor şi ale morţilor. Şi, astfel, le părea evident că evenimentele se deduc unele din altele. Vedeau istoria omului ca pe un lung lanţ de cauze şi efecte care-şi aveau rădăcina în primul rând al cărţii de istorie şi se prelungea până la capitolul în care se nota pentru generaţiile viitoare izbânda prin apariţia acestei constelaţii de generali. Astfel, luându-şi prea mult elan, din efect în efect, demonstrau viitorul. Sau veneau, încărcaţi de raţionamentele lor complicate: „Astfel trebuie să acţionezi pentru fericirea oamenilor sau pentru pace, sau pentru prosperitatea imperiului. Noi suntem savanţi, spuneau, an studiat istoria…
