Şi cum ar putea suporta ceea ce nu se poate formula, sau nu s-a împlinit încă, sau intră în contradicţie cu un alt adevăr? Cum să ştie că, într-un limbaj care formulează dar nu cuprinde, două adevăruri se pot opune? Şi că pot vorbi, fără să mă contrazic, despre pădure sau despre domeniu, deşi pădurea mea se întinde pe mai multe domenii, fără, poate, a-l cuprinde pe vreunul în totalitate, iar domeniul meu – pe mai multe păduri, fără ca vreuna să fie conţinută în întregime? Şi cele două nu se neagă între de. Dar iată că generalii mei, dacă glorifică domeniile, taie capul poeţilor care ar cânta pădurea.

      Căci una este a se opune şi alta a se contrazice, iar eu nu cunosc decât un adevăr – viaţa, şi o singură ordine – unitatea ce domină materialele. Şi puţin îmi pasă dacă materialele sunt diferite. Ordinea mea este colaborarea universală a tuturor prin unul singur, iar această ordine mă obligă la creaţie permanentă. Căci mă obligă să creez limbajul care va absorbi contradicţiile. Şi care este el însuşi viaţă. Nu este niciodată vorba de a refuza pentru a crea ordinea. Căci dacă de la început refuz viaţa şi-i înşir pe cei din tribul meu ca pe nişte stâlpi de-a lungul drumului, ordinea pe care au atins-o este perfectă. De asemenea, dacă reduc oamenii la a nu fi decât o colonie de termite. Dar cu ce m-ar seduce termitele? Căci iubesc omul eliberat prin credinţa sa şi însufleţit de zeii pe care-i aşez în el: casă, domeniu, imperiu, astfel încât să se poată oricând schimba în ceva mai cuprinzător decât el însuşi. Şi de ce nu i-aş lăsa să se certe între ei, ştiind că mişcarea care reuşeşte le cuprinde pe toate acelea ce nu-şi ating ţinta şi ştiind că, pentru a se împlini, omul trebuie să creeze, nu să repete. Căci atunci n-ar mai fi vorba, pentru el, decât de a consuma proviziile făcute. Ştiind, în sfârşit, că totul, chiar şi forma unei carene, trebuie să crească, şi să trăiască, şi să se transforme, altfel nu va fi decât moarte, obiect de muzeu sau rutină. Iar eu deosebesc continuitatea de rutină. Şi deosebesc stabilitatea de moarte. Nici stabilitatea cedrului, nici a imperiului nu se întemeiază pe decreptitudinea lor. „Asta e bine, spun generalii mei, deci nu se va mai schimba!”. Dar eu urăsc sedentarii şi le spun moarte oraşelor perfecte.

      xxni.

      E RAU CÂND INIMA O IA ÎNAINTEA SUFLETULUI.

      Când sentimentul o ia înaintea spiritului.

      Astfel, în imperiul meu, am aflat că este mai uşor să uneşti oamenii prin sentiment, decât prin spiritul ce domină sentimentul. Fără îndoială, e semn că spiritul trebuie să devină sentiment, dar că nu există sentiment care să conteze în primul rând.

      Astfel, am aflat că cel ce creează nu trebuie supus dorinţelor mulţimii. Căci însăşi creaţia sa trebuie să devină dorinţă a mulţimii. Mulţimea trebuie să primească spirit şi să schimbe ceea ce a primit în sentiment. Ea nu este decât un pântec. Hrana pe care-o primeşte trebuie s-o schimbe în farmec şi lumină.

      Vecinul meu a făurit lumea fiindcă o simţea în inimă. Şi a făcut din poporul său un imn. Dar iată că poporul său se teme de singurătate şi de plimbarea pe munte, când acesta se desfăşoară sub picioare ca trena unui profet, iar acolo – de sfatul cu stelele, şi interogaţia glacială şi liniştea dimprejur, şi această voce care vorbeşte şi nu vorbeşte decât în linişte. Şi cel care se întoarce de acolo revine hrănit de zei. Şi coboară tăcut şi grav, aducând mierea neştiută sub pelerină. Şi doar aceia vor aduce miere, care vor fi avut dreptul de a părăsi mulţimea. Şi mereu această miere va părea amară, fiindcă, am spus-o, nimeni n-a cunoscut o împlinire veselă. Şi dacă vă ridic, înseamnă că vă scot din pielea voastră ca dintr-o teacă, pentru a vă îmbrăca, asemenea şarpelui, într-o piele nouă.

      Şi iată că acest cânt va deveni imn, aşa cum văpaia unei păduri iese dintr-o scânteie. Dar omul care refuză acest cânt sau populaţia care interzice unuia dintre membrii săi să se despartă de ea pentru a se retrage pe munte, ucid spiritul. Căci spaţiul în care spiritul îşi poate deschide aripile este liniştea.

      XXIV.

      MI S-A ÎNTlMPLAT SA REFLECTEZ ASUPRA celor ce consumă mai mult decât produc. Astfel este minciuna şefilor de stat, căci în credinţa în cuvântul lor stă eficacitatea şi puterea cuvântului. Iar eu scot efecte însemnate din minciună. Şi-mi tocesc arma în acelaşi timp în care-o folosesc. Şi dacă mi-am învins adversarul la început, va veni ora în care mă voi înfăţişa lui fără arme.

      La fel este cel ce scrie poeme şi scoate efecte trişând asupra regulilor acceptate. Căci şi efectul de scandal este ceva. Dar acela e un răufăcător, căci pentru un avantaj personal sfărâmă vasul în care se găseşte comoara comună. Pentru a se exprima, ruinează posibilităţile de exprimare ale tuturor, ca acela care, pentru a-şi face lumină, incendiază pădurea. Iar apoi nu mai e decât cenuşă la dispoziţia celorlalţi. Când m-am obişnuit cu erorile de sintaxă, nu mai pot nici măcar să provoc scandalul şi să impun prin bizar. Dar nu mai pot nici să mă exprim în frumuseţea vechiului stil, căci toate convenţiile le-am golit de sens, toate aceste semne, clipiri din ochi, toată această înţelegere, acest cod atât de îndelung elaborat şi care-mi permitea să exprim ce aveam mai subtil în mine. M-am exprimat consumându-mi instrumentul. Şi instrumentul celorlalţi.

      La fel este ironia, care nu aparţine omului, ci prostului. Pe guvernatorul care domină şi este respectat l-am folosit pentru a scoate efecte comice, comparându-l cu 81 un măgar, şi nimeni nu se aştepta la îndrăzneala mea. Dar a venit ziua în care am amestecat guvernator şi măgar atât de bine, încât n-am mai făcut pe nimeni să râdă. Şi am ruinat o ierarhie, o posibilitate de ascensiune, ambiţii fertile, o imagine a grandorii. Am consumat comoara de care mă foloseam. Am jefuit un grânar şi i-am risipit grânele. Greşeala, trădarea se află în faptul că, dacă m-am putut folosi, distrugându-l, de guvernatorul meu, alţii îl creaseră. Mi s-a oferit un prilej de a mă exprima. M-am folosit de el pentru a-l distruge. Astfel am trădat.

      Dar cel ce scrie cu vigoare şi îşi căleşte instrumentul pentru a folosi vehiculul, îşi ascute arma întrebuinţând-o şi, astfel, îşi măreşte resursele consumându-le. Şi cel ce-şi domină poporul, în ciuda greutăţilor şi amărăciunilor, prin adevărul cuvântului său, şi îşi sporeşte garanţia pe măsură ce se foloseşte de ea, acela va fi urmat în război. Şi cel ce întemeiază sentimentul grandorii, construieşte instrumentul de care se va folosi mâine.

      XXV.

      IATĂ PENTRU CE AM CHEMAT EDUCATORII ŞI le-am spus:

      — Nu aveţi menirea să ucideţi omul în puiul de om, nici să-l transformaţi în furnică pentru viaţa de furnicar. Căci puţin îmi pasă dacă omul este mai mult sau mai puţin pricopsit. Ceea ce mă interesează este să fie mai’ mult sau mai puţin om. Nu mă întreb în primul rând dacă omul va fi sau nu fericit, ci care om va fi fericit. Şi nu mă interesează opulenţa sedentarului ghiftuit sau a vitelor în staul.

      Nu-i veţi copleşi cu formule goale, ci cu imagini purtătoare de structuri.

      Nu-i veţi îndopa cu cunoştinţe moarte, ci le veţi făuri un stil, astfel încât să poată înţelege.

      Nu le veţi judeca aptitudinile numai după aparenta lor uşurinţă într-o direcţie sau alta. Căci cel care a luptat cel mai mult cu el însuşi ajunge departe şi reuşeşte. Veţi 82 ţine, deci, seama, înainte de toate, de dragoste.

      Nu vă veţi opri asupra folosirii, ci asupra creaţiei omului, astfel încât acesta să-şi şlefuiască scândura cu credinţă şi onoare, şi o va şlefui mai bine.

      Îi veţi învăţa respectul, căci ironia aparţine prostului şi este uitare a figurilor.

      Veţi lupta împotriva legăturilor omului cu bunurile materiale. Şi veţi crea omul în puiul de om, învăţându-l schimbarea înainte de toate, căci fără schimbare nu va fi decât nemişcare.

      Îi veţi învăţa meditaţia şi rugăciunea, căci astfel sufletul se lărgeşte. Şi obişnuinţa dragostei. Căci ce ar putea-o înlocui? Iar dragostea de sine este contrariul dragostei.

      Veţi prigoni minciuna şi pâra, care, desigur, pot folosi omului şi, în aparenţă, cetăţii. Dar numai fidelitatea creşte oameni puternici. Căci nu există fidelitate doar într-o tabără şi deloc în cealaltă. Cel ce e credincios e mereu credincios… Iar cel ce-şi trădează tovarăşul de trudă nu este credincios. Eu am nevoie de o cetate puternică şi nu voi sprijini puterea ei pe putreziciunea oamenilor.

      li veţi învăţa gustul perfecţiunii, căci orice operă este un drum spre eternitate şi nu se poate sfârşi decât în moarte.

      Nu-i veţi învăţa mila sau milostenia. Căci ar putea fi rău înţelese şi transformate în respect al injuriei şi putreziciunii. Îi veţi învăţa minunata colaborare a tuturor prin toţi şi prin fiecare. Atunci chirurgul se va grăbi prin deşert pentru a drege genunchiul unui om sărman. Căci aici e vorba de un vehicul, şi amândoi au acelaşi conducător.

      XXVI.

      MA APLECAM ASUPRA MARELUI MIRACOL AL împlinirii şi schimbării de sine. Căci exista în oraş un lepros.

      — Iată, mi-a spus tatăl meu, abisul.

      Şi m-a condus în foburguri, la marginea unui câmp sărac şi sărat. În jurul câmpului – o barieră, şi în mijlocul câmpului – o casă scundă, în care trăia leprosul despărţit astfel de oameni.

      — Creezi, îmi spuse tatăl meu, că-şi va striga desperarea? Priveşte-l când iese, ca să-l vezi căscând.

      Nici mai mult, nici mai puţin decât cel în care a murit dragostea. Nici mai mult, nici mai puţin decât cel izolat în exil. Căci îţi spun: exilul nu sfâşie, ci macină. Nu te mai hrăneşti decât cu vise şi nu mai joci decât pe zaruri fără miză. Puţin contează bunăstarea. Nu mai eşti decât rege al unui regat de umbre.

      Nevoia, îmi spuse tatăl meu, iată salvarea. Nu poţi să joci pe zaruri lipsite de miză. Nu poţi să te mulţumeşti cu visele tale, pentru motivul că visele nu rezistă. Sunt dezolante oştile lansate în visele goale ale adolescenţei. Utilul este ceea ce rezistă. Şi nefericirea acestui lepros nu este că putrezeşte, ci că nimic nu îi rezistă. Iată-l închis, sedentar între proviziile sale.

      Cei din oraş veneau din când în când să-l privească. Se adunau în jurul câmpului asemenea acelora care, după ce-au sfârşit de urcat, se apleacă asupra craterului vulcanului. Şi pălesc auzind, sub picioarele lor, globul preg’ătindu-şi erupţiile. Se îngrămădeau, deci, ca în jurul unui mister, în preajma câmpului leprosului. Dar nu exista nici un mister.

      — Nu-ţi face iluzii, îmi’ spunea tatăl meu. Nu-ţi închipui desperarea sa, şi braţele sale răsucite în insomnie, şi mânia sa împotriva lui Dumnezeu, sau împotriva sa, sau împotriva oamenilor. Căci nu există nimic în el, decât absenţă care creşte. Ce poate avea comun cu ceilalţi? Ochii îi curg, iar braţele îi cad ca nişte vreascuri. Din oraş nu mai primeşte decât un zgomot îndepărtat. Viaţa nu-l mai hrăneşte decât cu un spectacol nedesluşit. Un spectacol nu înseamnă nimic. Nu poţi trăi decât din ceea ce transformi. Nu trăieşti decât din ceea ce este adunat în tine ca într-un depozit. El ar trăi dacă ar putea biciui calul, ori dacă ar căra pietre şi ar contribui la edificarea templului. Dar lui totul îi este dat.

      Totuşi, s-a împământenit un obicei. Locuitorii veneau în fiecare zi, înduioşaţi de mizeria lui, să-şi arunce darurile pe deasupra ţăruşilor ce-i îngrădeau câmpul. Şi iată că era servit, împodobit şi îmbrăcat ca un idol. Hrănit cu cele mai bune mâncăruri. Şi chiar, în zilele de sărbătoare, onorat cu muzică. Şi totuşi, dacă el avea nevoie de toţi, nimeni n-avea nevoie de el. Dispunea de toate bunurile.

      84 dar nu avea bunuri de oferit.

      — Asemenea idolilor de lemn, îmi spunea tatăl meu, pe care-i acoperi cu daruri. Şi în faţa lor ard lămpile credincioşilor, şi fumegă aroma ofrandelor, şi se înmulţeşte podoaba lor de pietre preţioase. Dar, îţi spun, mulţimea care aruncă idolilor brăţări şi pietre se îmbogăţeşte, cită vreme idolul de lemn rămâne de lemn. Căci ei nu transformă nimic. Or, pentru copac, a trăi înseamnă a plămădi din pământ flori.

      Şi l-am văzut pe lepros ieşind din bârlogul său şi plimbându-şi asupra noastră privirea moartă. Mai inaccesibil acestui zgomot care, totuşi, încerca să-i facă plăcere, decât valurilor mării. Desprins de noi şi inaccesibil. Iar dacă cineva din mulţime îi arăta mila, îl privea cu un vag dispreţ… Nu solidar, ci scârbit de un joc fără garanţii. Căci ce milă e aceea care nu ia în braţe pentru a legăna? Şi, în schimb, dacă ceva animalic în el încă îi deştepta mânia de a fi ajuns spectacol şi curiozitate de bâlci, mânie puţin adâncă, fiindcă noi nu mai făceam parte din universul lui, asemenea copiilor strânşi în jurul bazinului în care se învârte un crap leneş, ce ne păsa de mânia lui, căci ce mânie este aceea care nu poate lovi şi nu poate decât să dea drumul la cuvinte goale în vântul care le poartă? Astfel, mi-a apărut despuiat de bogăţia lui. Şi-mi aminteam de leproşii din sud care, din cauza legilor asupra leprei, dijmuiau oazele de la înălţimea calului de pe care nu aveau dreptul să coboare. Întinzând talgerul la capătul unui băţ. Şi privind cu asprime şi fără să vadă, căci figurile fericite nu erau pentru ei decât teritoriu de vânătoare. Şi pentru ce i-ar fi iritat o fericire atât de străină universului lor, cum sunt jocurile liniştite ale animalelor în luminiş? Privind, deci, cu răceală, fără a vedea. Trecând, apoi, cu paşi înceţi prin faţa dughenelor şi coborând, de la înălţimea calului, un coş la capătul unei frânghii. Şi aşteptând cu nerăbdare ca negustorul să-l umple. Răbdare mohorâtă şi care provoca teamă. Căci, nemişcaţi, ei nu mai erau pentru noi decât vegetaţie lentă a bolii. Şi cuptor, creuzet şi alambic de putreziciune. Nu mai erau pentru noi decât locuri de trecere, şi câmpuri închise, şi adăposturi pentru boală. Dar ce aşteptam? Nimic. Căci nu aştepţi nimic în tine însuţi, ci aştepţi de la altcineva decât tine însuţi. Şi cu cât limbajul tău este mai rudimentar, cu atât legăturile tale cu oamenii sunt mai grosolane, cu atât mai puţin vei cunoaşte aşteptarea şi plictiseala.

      Dar ce ar fi putut aştepta de la noi aceşti oameni care erau despărţiţi de noi în chip atât de absolut? Nu aşteptau nimic.

      — Vezi, mi-a spus tatăl meu. Nu mai poate nici măcar să caşte. A renunţat până şi la plictiseală, care este aşteptare a oamenilor.

      XXVII.

      MI S-A PĂRUT, LA ÎNCEPUT, CA ERAU nefericiţi. Noaptea se făcu aidoma unei nave în care pasagerii rămân fără căpitan. Şi mi-a venit ideea să împart oamenii. Dorind să înţeleg, înainte de toate, fericirea.

      Am făcut să sune clopotele. „Veniţi încoace, voi, cei pe care fericirea-i copleşeşte”. Căci fericirea o simţi în tine aidoma unui fruct plin de savoare. Şi cea pe care am văzut-o apăsându-şi pieptul cu amândouă mâinile, aplecată în faţă, plină parcă. Şi se aşezară, deci, la dreapta mea.

      „Veniţi încoace, am spus, cei nefericiţi”. Şi am făcut să sune clopotele pentru ei. „Veniţi la stânga mea”, le-am spus. Şi după ce i-am separat, am încercat să înţeleg. Şi mă întrebam: „De unde vine răul?”.

      Căci nu cred în aritmetică. Nici durerea, nici bucuria nu se înmulţesc. Şi dacă unul singur suferă, suferinţa, lui e mare ca aceea a unui popor. Şi, în acelaşi timp, e rău că acela nu se sacrifică pentru a fi de folos poporului.

      La fel bucuria. Când se căsătoreşte fiica reginei, iată tot poporul dansând. Este copacul ce-şi plămădeşte floarea. Iar eu judec copacul după vârful său.

      XXVIII.

      MARE ÎMI PĂREA SINGURĂTATEA MEA. LINIŞTE şi încetineală ceream pentru poporul meu. Şi această rezervă din adâncul sufletului, şi acest plictis pe munte, 86 le beam până la amărăciune. Zăream, deci, dedesubt, luminile serii în oraşul meu. Acest imens apel, care este oraşul, până ce toţi se vor fi reunit, se vor fi închis şi atins unul de către celălalt. Şi îi vedeam, unul după altul, închizându-se, după fiecare fereastră ce se stingea, ştiindu-le dragostea. Apoi plictiseala. Doar dacă dragostea nu se schimbă în ceva mai necuprins decât dragostea.