Iată de ce vreau ca ei să ţină cu tărie cârma corăbiei. Pentru a-i putea salva din generaţie în generaţie, căci nu voi putea înfrumuseţa un templu dacă îl voi reclădi în fiecare clipă.
V.
IATĂ pentru ce vreau ca El SA TTNă cu TĂRIE cârma corăbiei. Construcţie a oamenilor. Căci în jurul corăbiei există natura oarbă, lipsită de formă şi puternică. Iar cel ce uită puterea corăbiei riscă odihna veşnică.
Ei cred că locuinţa care le-a fost dată este absolută, într-atât de evidentă devine imaginea pe care ea le-o aduce. Când eşti pe corabie, nu mai vezi marea din jur. Sau, dacă o vezi, ea nu e decât podoaba corăbiei. Atât de întinsă este puterea spiritului. Marea pare a fi fost creată pentru a purta corabia.
Dar te înşeli. Acel sculptor a creat în piatră o anume imagine. Iar celălalt a creat o altă imagine. În acea constelaţie vezi o lebădă. Dar altul ar fi putut vedea în ea o femeie întinsă. E prea târziu. Nu vom mai scăpa niciodată de imaginea lebedei. Am fost prinşi de lebăda inventată.
Crezând-o, din greşeală, absolută, nu te mai gândeşti a o apăra. Cunosc ameninţarea ce vine din partea neghiobului. Şi a scamatorului. A aceluia care modelează imagini prin uşurinţa degetelor sale. Cei care îl privesc pierd înţelesul domeniului lor. Iată pentru ce îl prind şi îl condamn. Nu din cauza juriştilor mei, care îmi demonstrează că a greşit. Căci el n-a greşit. Dar n-are nici dreptate, şi refuz să-l las să se închipuie mai deştept şi mai drept decât juriştii mei. Iar el, din greşeală, crede că are dreptate. Căci el propune ca fiind absolute figurile noi, efemere şi strălucitoare, născute din mâinile sale, cărora însă le lipseşte greutatea, timpul, lanţul străbun al religiilor. Structura lui încă nu s-a împlinit. A mea exista. Iată pentru ce condamn scamatorul, salvându-mi astfel poporul de putreziciune.
Căci cel care nu mai veghează asupra ei, nemaiştiind că se află pe o corabie, e condamnat dinainte la nimicire şi, în curând, marea, ţâşnind, va spăla cu valurile ei jocurile sale nevolnice.
O dată, când mă aflam în largul mării într-un pelerinaj, eu însumi şi câţiva oameni provenind din popor, mi s-a propus această imagine a imperiului meu.
Se găseau închişi la bordul unei corăbii. Câteodată, mă plimbam în linişte printre ei. Ghemuiţi în jurul tăvilor cu mâncare, alăptându-şi copiii, înşirându-şi mătăniile, se transformaseră în locuitori ai corăbiei. Corabia devenise locuinţă.
Dar iată că, într-o noapte, marea s-a dezlănţuit. Şi când am trecut să-i văd, în liniştea iubirii mele, mi-am dat seama că nimic nu se schimbase. Îşi lustruiau inelele, torceau lâna sau vorbeau cu voce scăzută, ţesând fără încetare acea comunitate a oamenilor, acea reţea de legături ce face ca moartea unuia să-i lipsească pe toţi de ceva preţios. Îi ascultam vorbind, în liniştea iubirii mele, neluând în seamă miezul cuvintelor lor, ştiind că nu în obiect se află înţelesul lucrurilor, ci în acţiune. Şi pe acela care surâdea cu gravitate, dăruindu-se pe sine însuşi… Şi pe celălalt, care se plictisea, neştiind că aceasta se datora spaimei şi lipsei a tot ce e sfânt. Astfel 22 îi priveam, în liniştea iubirii mele.
Şi totuşi, umărul greu al mării, despre care nimic nu se putea afla, îi pătrundea cu mişcările sale încete şi înspăimântătoare. Se întâmpla ca pe creasta unui val totul să se clatine, ca plutind în neant. Şi întreaga corabie tremura ca şi cum armătura ar fi crăpat, risipindu-se deja şi, cât timp dăinuia acest amestec al realităţilor, nu se mai rugau, nu mai vorbeau, nu-şi mai alăptau copiii şi nu-şi mai lustruiau argintul pur. De fiecare dată, un zgomot aspru, asemenea fulgerului, străbătea lemnul dintr-o parte în alta. Corabia se prăbuşea asupra ei însăşi, apăsând asupra contraforţilor şi ‘ tulburând oamenii.
Iar ei se strângeau ca într-un staul ce se prăbuşeşte, sub balansul ameţitor al lămpilor cu ulei.
Am trimis să li se spună, ca să nu fie cuprinşi de teamă: „Aceia dintre voi care lucrează în argint să-mi cizeleze un vas. Aceia care pregătesc hrana celorlalţi să-şi dea toată străduinţa. Cei sănătoşi să-i îngrijească pe cei bolnavi. Cei care se roagă să se cufunde şi mai mult în ruga lor”.
Iar celui pe care-l descopeream sprijinindu-se, palid, de un stâlp şi ascultând, dincolo de apele adinei, cântul tainic al mării, i-am spus: „Mergi în cală şi numără oile moarte. Se înăbuşă una pe cealaltă în spaima care le-a cuprins…”.
Mi-a răspuns: „Marea s-a dezlănţuit. Suntem pierduţi. Aud trosnind pereţii corăbiei… N-ar trebui să fie aşa, căci ei sunt cadru şi armătură. Asemenea temeliilor pământului, cărora le încredinţăm casele noastre, şi şirurile de măslini, şi blândeţea oilor ce pasc fără grabă iarba, la lăsarea serii. E bine să te ocupi de măslini, de turma de oi, de hrană şi de dragoste. Dar e rău ca însuşi cadrul să se clatine. Ca tot ceea ce era înfăptuit să redevină obiect al muncii. Iată că ceea ce ar trebui să păstreze tăcere prinde glas. Ce vom ajunge dacă munţii vor începe să vorbească fără şir? Eu am auzit această gângăveală şi n-am s-o pot uita…”.
— Ce gângăveală? l-am întrebat.
— Stăpâne, locuiam o dată într-un sat clădit pe spinarea liniştitoare a unui deal, bine înfipt în pământ şi cer, un sat întemeiat pentru a dăinui, şi care dăinuia. O uzură minunată strălucea pe ghizdul şi pe parapetul fântânilor noastre, pe piatra pragurilor noastre. Dar iată că, într-o noapte, ceva s-a trezit în adâncul temeliei noastre subterane. Am înţeles că, sub picioarele noastre, pământul reîncepea să trăiască şi să se plămădească. Ceea ce era împlinit îşi schimba înfăţişarea. Şi ni s-a făcut frică. Ne-a fost frică nu atât pentru noi înşine, cât pentru obiectul eforturilor noastre. Pentru acel lucru în care noi ne transformam de-a lungul vieţii noastre. Eu eram argintar şi mi-a fost frică pentru vasul de argint la care lucram de doi ani. În care-mi îngropaserăm doi ani de veghe. Altul tremura pentru covoarele sale de lână pe care le ţesuse cu bucurie. În fiecare zi le întindea la soare. Era mândru de a fi transformat o parte din carnea sa zbârcită în acest val ce părea adânc. Altuia i-a fost fiică pentru măslinii pe care-i plantase. Şi susţin că nici unuia dintre noi nu-i era frică de moarte, ci toţi tremurau pentru nişte obiecte stupide. Descopeream că viaţa nu are înţeles decât dacă o schimbi puţin câte puţin. Moartea grădinarului nu poate face nici un rău arborelui. Dar dacă arborele este ameninţat, grădinarul va muri de două ori. Exista printre noi un bătrân povestitor, care ştia cele mai frumoase poveşti din deşert şi care le înfrumuseţase şi mai mult. El singur le cunoştea, căci nu avea fi. Şi, în timp ce pământul începea să alunece, el tremura pentru sărmanele poveşti ce nu vor mai fi cântate de nimeni, niciodată. Dar pământul continua să trăiască şi să ne frământe, şi o maree întunecată începea să prindă formă şi să coboare. Şi ce poţi dărui din făptura ta pentru a înfrumuseţa o maree mişcătoare ce se rostogoleşte cu încetineală, înghiţind totul? Ce să clădeşti pe această mişcare?
Sub apăsarea ei, casele se răsuceau încet şi, sub acţiunea unei forţe nevăzute, bârnele crăpau deodată, asemenea unor butoaie de pulbere neagră. Sau zidurile începeau să tremure, până ce se împrăştiau într-o clipă. Iar aceia dintre noi care supravieţuiau îşi pierdeau semnificaţia, în afară de povestitor, care înnebunise şi cânta.
Încotro ne duci? Această corabie se va scufunda o dată cu fructele trudei noastre. Simt că afară timpul curge în zadar. Şi nu trebuie să curgă astfel, ci să se întărească, să se maturizeze şi să îmbătrânească. Trebuie să adune, puţin câte puţin, munca noastră. Dar cum va întări, de-acum înainte, ceea ce vine de la noi şi va rămâne?
VI.
AM TRECUT PRINTRE OAMENII POPORULUI MEU, gândindu-mă la schimbarea care nu mai este posibilă atunci când nimic nu dăinuie, trainic, peste generaţii, şi la timpul care curge inutil, ca într-o clepsidră. Şi mă gândeam: acest adăpost nu este îndeajuns de încăpător, iar munca din care creşte nu este încă îndeajuns de trainică, şi mă gândeam la faraonii care şi-au construit mausolee indestructibile şi colţuroase, ce înaintează în oceanul timpului care le macină încet, prefăcându-le în praf. Mă gândeam la nisipurile virgine ale caravanelor din care, câteodată, se ridică un templu de demult, pe jumătate ruinat şi risipit de nevăzuta furtună albastră, clătinându-se încă, osândit pentru totdeauna. Şi mă gândeam: Nu este îndeajuns de trainic acest templu, cu încărcătura sa de aurării şi obiecte preţioase, care au costat lungi vieţi omeneşti, ce închid în de mierea atâtor generaţii, cu aceste filigrane de aur, cu aceste poleieli sacerdotale în care s-a transformat munca atâtor artizani, cu aceste văluri brodate asupra cărora femeile şi-au istovit ochii de-a lungul întregii lor vieţi şi, îmbătrânite, uscate, zdruncinate de apropierea morţii, lasă în urma lor această trenă regală. Această întindere, ce se desfăşoară. Iar cei ce o zăresc astăzi îşi spun: „Cât este de frumoasă această broderie! Cât este de frumoasă…”. Iar eu descopăr că aceste bătrâne s-au metamorfozat torcând mătase, fără a-şi fi cunoscut minunăţia.
Trebuie să plămădim marea urnă care să primească ceea ce va rămâne din oameni. Şi vehiculul care să poarte ceea ce rămâne din ei. Căci eu respect, mai presus de orice, ceea ce dăinuie mai mult decât oamenii. Şi salvez astfel sensul transformării lor. Şi sunt marele tabernacul căruia ei i se încredinţează în întregime.
Şi astfel regăsesc acele corăbii ce înaintează încet în deşert, continuându-şi călătoria. Şi am aflat că esenţial este să clădeşti înainte de toate corabia, şi să-ţi înzestrezi caravana, şi să construieşti templul care să dureze mai mult decât omul. Iar acum iată-i schimbându-se cu bucurie în ceva mai de preţ decât ei înşişi. Şi astfel se nasc pictorii, sculptorii, gravorii, aurarii. Nu aştepta nimic de la omul ce munceşte pentru propria sa viaţă, şi nu pentru veşnicia lui. Căci, atunci, fără folos îi vom învăţa arhitectura şi regulile ei. Dacă-şi clădesc case pentru a trăi în de, la ce bun să împrumute gânduri’le şi trăirile lor acestor case? Căci de trebuie să fie de folos pentru viaţa lor, şi pentru nimic altceva. Iar ei nu le mai apreciază desăvârşirea, ci doar utilitatea şi comoditatea. De le sunt de folos, iar ei îşi petrec timpul îmbogăţindu-se. Dar vor muri despuiaţi, căci nu lasă în urma lor nici vălul brodat, nici poleiala sacerdotală, la adăpostul unei corăbii de piatră. Cerându-li-se să-şi schimbe viaţa în ceva de preţ, au dorit să fie slujiţi. Iar atunci când dispar, nimic nu mai rămâne.
Astfel, plimbându-mă printre oamenii poporului meu, în lumina înserării, în care totul se descompune, i-am privit stând pe pragul umilelor lor cocioabe, cu straiele lor boţite, isprăvindu-şi munca harnică de albine. Ei însă mă interesau mai puţin decât perfecţiunea tortului cu miere la care munciseră împreună toată ziua. Şi meditam în faţa unuia dintre ei, care era orb şi-şi pierduse un picior. Bătrân, muribund, gemând asemenea unei mobile vechi la fiecare mişcare şi răspunzând cu încetineală, căci era foarte bătrân şi-şi pierdea limpezimea cuvintelor, dar devenind tot mai luminos, mai dar şi mai înţelegător în obiectul însuşi al schimbării sale. Căci mâinile sale tremurătoare purtau încă munca lor, devenită elixir din ce în ce mai subtil. Iar el, eliberându-se atât de minunat din bătrâna sa carne uscată, devenea tot mai fericit, tot mai invulnerabil. Tot mai nepieritor. Şi, murind, nu ştia că moare, cu mâinile încărcate de stele…
Astfel au muncit toată viaţa lor, pentru o îmbogăţire fără folos, schimbându-şi întreaga fiinţă în incoruptibila broderie, neacordând decât o parte a muncii lor utilului, iar toate celelalte părţi cizelării, inutilei calităţi a metalelor, perfecţiunii desenului, dulceţii curbelor, care nu folosesc la nimic decât la a primi ceea ce se transformă din ei, şi care dăinuie mai mult decât trupul.
Astfel, mă plimb seara, cu paşi rari, printre oamenii poporului meu, ferecându-i în liniştea iubirii mele. Neliniştit de cei ce ard într-o lumină vană, de poetul plin de dragostea faţă de poeme, care însă nu scrie propriul său poem, de femeia îndrăgostită de iubire, care însă, neştiind să aleagă, nu poate să se împlinească, cu toţii plini de teamă, ştiind că i-aş lecui de ca, dacă le-aş oferi acel dar care cere sacrificiu, şi opţiune, şi uitarea universului. Căci o anume floare este în primul rând un refuz al tuturor celorlalte flori. Şi, totuşi, numai cu această condiţie e frumoasă. La fel şi obiectul transformării omului. Iar nerodul care reproşează acestei bătrâne broderia pe care a făcut-o, sub pretext că ar fi putut să ţeasă altceva, preferă deci neantul creaţiei. Mă plimb astfel şi simt ridicându-se ruga asupra miresmelor taberei în care totul se împlineşte şi se formează în linişte, încet, aproape fără să te gândeşti la aceasta. Pentru a deveni fruct, broderia sau floarea trebuie să se cufunde, înainte de toate, în timp.
În timpul lungilor mele plimbări, am înţeles că civilizaţia imperiului meu nu creşte pe calitatea hranei, ci pe cea a exigenţei şi a fervorii în muncă. Ea nu este făcută din posesii, ci din dăruire. Este civilizat în primul rând artizanul despre care vorbesc şi care se recreează în obiectul său, nemaitemându-se, în schimb, niciodată de moarte. Civilizat, de asemenea, cel care luptă, schimbându-şi fiinţa în grandoarea imperiului. Altul însă, chiar dacă nu-şi hrăneşte ochiul decât cu perfecţiune, se învăluie fără folos în luxul cumpărat de la neguţători, dacă el însuşi nu a creat nimic… Cunosc acele râse degenerate care nu scriu poeme, ci le citesc, care nu-şi mai cultivă pământul, ci se bizuie pe sclavi. Împotriva lor nisipurile sudului pregătesc veşnic, în mizeria lor creatoare, triburile ce vor porni la cucerirea proviziilor lor moarte. Nu-i pot iubi pe sedentarii inimii. Cei ce nu schimbă nimic nu devin nimic. Viaţa nu va fi servit împlinirii lor. Iar timpul curge pentru ei asemenea unui pumn de nisip, pierzându-i. Şi ce-aş putea închina divinităţii în numele lor?
Am cunoscut mizeria lor atunci când se spărgea rezervorul înainte de a se umple. Căci moartea strămoşului, devenit pământ, după ce s-a transformat în întregime, nu este decât o minune, iar ceea ce se îngroapă e instrumentul devenit, de acum inutil. Am văzut în triburile mele copii ameninţaţi cu moartea, dându-şi sufletul fără a spune nimic, cu ochii pe jumătate închişi, stingând un rest de lumină sub genele lor imense. Căci se întâmplă ca dumnezeu, asemenea secerătorului, să reteze flori amestecate cu orzul copt. Iar atunci când îşi strânge snopul, bogat de grâne, găseşte în el acest lux inutil.
„Copilul lui Ibrahim moare”, spuneau oamenii. Şi m-am dus, cu paşii mei rari, neştiut de ei, în casa lui Ibrahim, ştiind că, dincolo de iluziile limbajului, îi înţelegi pe aceia ce se închid în liniştea iubirii. Iar ei nu mi-au dat nici o atenţie, ocupaţi fiind să-l asculte murind.
Vorbeau cu voce scăzută, înaintau târându-şi papucii, ca şi cum ar fi existat cineva acolo căruia îi era foarte frică şi pe care cel mai neînsemnat sunet l-ar fi pus pe fugă. Nu îndrăzneau să mişte, să deschidă sau să închidă uşile, ca şi cum ar fi existat acolo o flacără tremurătoare, căreia i se termina uleiul. Atunci când l-am zărit, mi-am dat bine seama că era pe moarte, din cauza răsuflării întretăiate, din cauza micilor săi pumni închişi, ghemuit cum era, în galopul febrei sale, din cauza ochilor săi închişi, ce refuzau să se lase priviţi. Şi i-am zărit pe ceilalţi în jurul lui, căutând să-l ocrotească, aşa cum încerci să îmblânzeşti un animal sălbatic. I se întindea, cu mâini tremurătoare, vasul cu lapte. Poate-i va fi poftă de lapte, îi va simţi mirosul şi va bea. Şi s-ar comunica atunci cu el aşa cum comunici cu o gazelă care-ţi mănâncă din palmă. Dar el rămânea grav şi impasibil. Nu de lapte avea nevoie. Atunci bătrânele, încet, la fel de încet cum vorbesc turturelelor, începeau să cânte cu glas scăzut un anume cântec, care lui îi plăcuse – cântecul celor nouă stele ce se scaldă în fântână – dar, fără îndoială, el era mult prea departe şi nu auzea. Din goana sa nu se întorcea nici măcar cu un pas. Era atât de infidel, murind. I se cerşea cel puţin acea mişcare, acea privire pe care călătorul, fără a-şi încetini mersul, o aruncă prietenului… un semn că l-a recunoscut. Îl întorceau în pat, îi ştergeau obrazul de sudoare, îl forţau să bea – şi toate acestea pentru a-l trezi, poate, din moarte.
I-am părăsit, ocupaţi cum erau să-i întindă capcane pentru a-l ţine în viaţă. Capcane atât de uşor de înlăturat de acest copil de nouă ani. Ocupaţi, de asemenea, să-i întindă jucării pentru a-l înlănţui în fericire. Dar mâna sa mică le respingea, inexorabilă, atunci când le aşezau prea aproape de el, asemenea aceluia care îndepărtează desişurile ce-i stânjenesc goana.
Âm plecat şi m-am întors spre prag. Nu văzuserăm decât o clipă, o licărire, o înfăţişare a oraşului printre atâtea altele. Un copil chemat din greşeală surâsese, răspunzând chemării. Întorsese spatele celorlalţi. Prezenţa copilului era deja mai fragilă decât prezenţa unei păsări… Şi i-am lăsat să facă linişte, pentru a ocroti copilul care murea.
Mergeam în lungul uliţei. Dincolo de porţi auzeam stăpânele certându-şi slujnicele. Era ora la care se făcea ordine în casă, se refăceau bagajele pentru călătoria nopţii. Puţin îmi păsa dacă cearta era dreaptă ori nedreaptă. Nu auzeam decât fervoarea. Mai departe, sprijinită de fântână, o fetiţă plângea, cu fruntea ascunsă în palme. I-am pus cu blândeţe mâna pe cap şi i-am ridicat faţa spre mine, fără a o întreba însă despre cauza suferinţei sale, ştiind bine că nu putea s-o cunoască. Căci suferinţa este întotdeauna făcută din timpul care se scurge, fără să fi format încă fructul. E suferinţă a zilelor ce fug, a brăţării pierdute, care este timp ce se îndepărtează, sau a morţii fratelui, care este timp ce nu mai foloseşte la nimic. Când va îmbătrâni, suferinţa ei va fi suferinţă a plecării iubitului, care va fi, fără ca ea să ştie, drum pierdut înspre real, spre oala de fiert, spre casa închisă şi spre copiii ce trebuie alăptaţi. Iar timpul, dintr-odată, se va scurge inutil prin ea, aşa cum s-ar scurge printr-o sită.
Dar iată aici o femeie care a apărut în prag, radioasă, privindu-mă în faţă, în plenitudinea bucuriei sale, poate din cauza copilului care adormise sau a supei aromate, sau din cauza unei simple reîntoarceri. Şi timpul, dintr-odată, îi aparţinea în întregime. Am trecut prin faţa pantofarului fără un picior, ocupat să înfrumuseţeze, cu filigrane de aur, încălţările la care lucra, şi-am înţeles, deşi nu mai avea voce, că intona un cântec: „Ce te face să fi atât de fericit?”.
N-am mai ascultat răspunsul, ştiind că s-ar înşela şi mi-ar vorbi despre banii câştigaţi sau despre masa care-l aştepta, sau despre odihnă. Neştiind defel că fericirea sa era de a se transfigura în încălţări de aur.
CACI AM DESCOPERIT ACEST ADEVĂR. ŞI anume că e vană iluzia sedentarilor care cred că pot locui în pace în adăpostul lor, căci orice adăpost este ameninţat. Astfel, templul pe care l-ai clădit pe vârful muntelui, în bătaia vântului de miazănoapte, s-a măcinat puţin câte puţin, asemenea unei vechi etrave, începând deja să se prăbuşească. La fel templul pe care nisipurile îl asaltează şi pe care-l vor lua, puţin câte puţin, în posesia lor. Pe fundaţiile lui vei găsi un deşert neted ca marea. La fel orice construcţie şi, mai ales, palatul meu indivizibil, format din animale, locuinţe şi din munţi, înfăptuirea iubirii mele şi care, atunci când va muri regele în care această imagine se rezumă, va redeveni munţi, locuinţe şi animale. Şi, pierdut de acum în contrastul lucrurilor, nu va mai putea fi decât material în vrac, oferit unor noi sculptori. Vor veni cei din deşert să-i refacă imaginea. Vor veni cu acea imagine pe care o poartă în inimă, să ordoneze după un înţeles nou caracterele vechi ale cărţii.
Acelaşi lucru l-am făcut şi eu. Nopţi somptuoase ale expediţiilor mele de război, n-aş putea să vă preamăresc îndeajuns. După ce mi-am clădit în virginitatea nisipului tabăra triunghiulară, am urcat pe o înălţime, pentru a aştepta căderea nopţii, şi, măsurând cu ochii pata neagră doar cu puţin mai mare decât piaţa unui sat, în care îmi aşezaserăm războinicii, echipajele şi armele, am meditat asupra fragilităţii lor. Nimic mai mizerabil, într-adevăr, decât acest pumn de oameni pe jumătate goi sub vălurile lor albastre, ameninţaţi de gerul nopţii în care stelele erau deja prizoniere, ameninţaţi de sete, căci burdufurile cu apă trebuiau cruţate până la fântânile din a noua zi, ameninţaţi de vântul de nisip care, atunci când se ridică, are puterea unei revolte, ameninţaţi, în sfârşit, de loviturile care fac carnea omului să se usuce asemenea fructelor. Iar omul nu mai e bun decât de a fi aruncat. Nimic mai mizerabil decât aceste pachete de pânză albastră, întărite de oţelul armelor, aşezaţi deasupra unei întinderi care-i respingea.
Dar ce-mi păsa de această fragilitate? îi legam între ei şi-i salvam astfel de a se risipi şi de a pieri. Ordo30 nându-mi pentru noapte figura triunghiulară, o deosebeam deja de pustiul’din jur. Tabăra mea se închidea asemenea unui pumn. În acelaşi fel am văzut cedrul prinzând rădăcini în pământul stâncos şi salvând de la distrugere amploarea ramurilor sale, căci nu există somn pentru cedrul ce luptă, noapte şi zi, în propria sa substanţă şi se alimentează într-un univers duşman cu fermenţii înşişi ai distrugerii sale. Cedrul se creează în fiecare clipă. În fiecare clipă eu îmi cream adăpostul astfel încât să dăinuie. Din această mulţime diversă de lucruri, pe care o simplă suflare ar fi risipit-o, cream o temelie unghiulară de nezdruncinat, asemenea unui turn, şi permanentă, asemenea unei etrave. Şi, de teamă ca tabăra mea să nu adoarmă şi să nu se risipească în uitare, o încercuiam cu străji care ascultau zgomotele deşertului. Şi aşa cum cedrul aspiră pământul stâncos pentru a-l schimba în cedru, tabăra mea se hrănea din ameninţările venite din afară. Binecuvântat fie schimbul nocturn, binecuvântaţi mesagerii tăcuţi pe care nimeni nu i-a auzit venind, dar care se ivesc în jurul focurilor şi îngenunchează, vorbind despre mersul celor ce înaintează spre nord, sau despre trecerea triburilor din sud în urmărirea cămilelor ce le-au fost furate, sau despre neliniştea altora din cauza omorurilor săvârşite. Şi mai ales despre planurile acelora care tac la adăpostul corturilor lor, meditând la noaptea ce vine. I-ai ascultat pe acei mesageri ce vin să vorbească despre tăcerea lor! Binecuvântaţi fie cei ce apar în jurul focurilor noastre atât de brusc, cu cuvinte atât de funebre, încât focurile sunt de îndată înecate în nisip, iar oamenii se aruncă asupra puştilor lor, împodobind tabăra cu o coloană de pulbere.
Căci noaptea, abia coborâtă, devine izvor de miracole! în fiecare seară, astfel, îmi priveam armata, prizonieră a întinderilor asemenea unei corăbii, dar durabilă, ştiind bine că ziua mi-o va arăta neatinsă şi cuprinsă, asemenea cocorilor, de bucuria deşteptării. Atunci, în timp ce se înşăuează animalele de povară, se aud acele voci ce răsună în dimineaţa proaspătă asemenea unor talgere de aramă. Iar oamenii, ameţiţi parcă de licoarea zilei ce se naşte, îşi umflă plămânii şi savurează plăcerea aspră a întinderii.
Îi duceam înspre oaza ce trebuia cucerită. Cel ce nu înţelege oamenii ar fi căutat religia oazei în oaza însăşi. Dar cei ce trăiesc în ea îşi ignoră locuinţa. Ea trebuie descoperită în inima unei întinderi roase de nisipuri. Îi pregăteam pentru această dragoste.
Le spuneam: „Veţi găsi acolo iarba mirositoare, cântul fântânilor şi femei cu lungi văluri colorate care vor fugi înspăimântate, asemenea unei turme de căprioare pe care e plăcut să le prinzi, căci sunt făcute pentru a fi capturate…”.
Le spuneam: „îşi închipuie că vă urăsc şi, pentru a vă respinge, îşi vor folosi dintâi şi unghiile. Dar pentru a le îmblânzi va fi de-ajuns pumnul vostru, înnodat în buclele albastre ale părului lor!”.
Le spuneam: „Vă va fi de-ajuns să folosiţi forţa cu blândeţe, pentru a le ţine nemişcate. Încă îşi va închide ochii pentru a nu vă vedea, dar tăcerea voastră va apăsa asupra lor asemenea umbrei unui vultur. Atunci, în sfârşit, de îşi vor deschide ochii asupra voastră, iar voi îi veţi umple de lacrimi.
Veţi fi imensitatea lor, cum ar putea să vă uite?”.
Şi le spuneam, pentru a isprăvi şi pentru a-i îmbăta de acest paradis: „Veţi afla acolo palmieri şi păsări de toate culorile… Oaza se va pleca în faţa voastră, pentru că voi purtaţi în inimă religia oazei, în timp ce aceia pe care îi alungaţi nu mai sunt demni de ea. Chiar şi femeile lor, spălându-şi pânza în pârâul ce susură deasupra pietricelelor rotunde şi albe, îşi închipuie că îndeplinesc o tristă datorie universală atunci când celebrează o sărbătoare. Dar voi, care sunteţi înăspriţi de nisipuri şi uscaţi de soare şi de crusta arzătoare a salinelor, le veţi lua în stăpânire şi, cu mâinile în şolduri, privindu-le cum îşi spală pânza în apa albastră, vă veţi savura victoria.
Voi dăinuiţi astăzi în nisipuri datorită duşmanilor care vă înconjoară şi vă înăspresc, veţi dăinui şi în oaza pe care o veţi cuceri dacă oaza nu va fi pentru voi adăpostul în care te închizi şi uiţi, ci o victorie permanentă asupra deşertului.
Veţi fi învingători, căci cei împotriva cărora veţi lupta se închid în egoismul lor, satisfăcuţi de proviziile strânse. Ei nu văd în coroana de nisip ce-i asaltează decât o po32 doabă a oazei, râzând de cei ce încearcă să-i mişte, pentru ca la pragul acestei patrii de fântâni să fie schimbate străjile care dorm şi nu mai veghează.
Ei moţăie în iluzia fericirii pe care o găsesc în bunurile ce le posedă, dar fericirea nu este decât o căldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei. Cei ce nu transformă nimic din ei înşişi şi-şi primesc hrana de la alţii, chiar dacă această hrană este cea mai bine aleasă şi cea mai gustoasă, cei care ascultă poeme străine fără a-şi scrie propriile poeme, se bucură de oază fără a-i da viaţă, se folosesc de imnurile create de alţii, aceia se leagă ei înşişi de ţăruşii din staul şi, reduşi la rolul de animale, sunt pregătiţi pentru sclavie14.
Le-am spus: „Oaza, o dată cucerită, nimic esenţial nu s-a schimbat pentru voi. Nu e decât o altă formă de a face tabără în deşert. Căci imperiul meu este ameninţat din toate părţile. Materia sa nu este decât asamblul divers de animale, locuinţe şi munţi şi, dacă se rupe nodul ce le ţine legate împreună, nimic nu va mai rămâne din de decât materiale disparate, oferite pradei44.
vi.
