Iar victimele lui, ce nu-şi mai recunosc casa, încep să o năruie. Oamenii îşi irosesc astfel bunul cel mai de preţ: înţelesul lucrurilor. Se cred acoperiţi de glorie în zilele de sărbătoare, nerespectându-şi obiceiurile, trădându-şi tradiţiile, cinstindu-şi duşmanul. Şi, desigur, sacrilegiul îi face să-şi simtă inima bătând mai tare. Atâta timp cât există sacrilegiu. Atâta timp cât se ridică împotriva unui lucru care încă îi domină. Faptul că duşmanul respiră încă îi face să trăiască. Umbra legilor îi apasă destul încă pentru ca ei să se simtă împotriva legilor. Dar umbra dispare curând, iar ei nu mai simt nimic, căci plăcerea însăşi a victoriei este uitată. Şi se plictisesc. Au schimbat palatul în piaţă publică, dar, o dată obosită plăcerea de a o străbate cu o aroganţă de bufon, se simt fără rost în această mulţime. Şi iată că visează din nou o casă cu o mie de uşi, cu draperii care să apese asupra umerilor, cu anticamere tăcute. Iată-i că visează din nou o cameră secretă, care ar da un aer misterios întregii case. Şi fără a şti, fiindcă l-au uitat, plâng palatul tatălui meu, în care toţi paşii au un înţeles.
Iată pentru ce opun arbitrarul meu acestor fărâmiţări ale lucrurilor şi nu-i ascult pe cei ce-mi vorbesc de pornirile naturale. Căci ştiu prea bine că pornirile naturale umflă mlaştinile cu apa gheţarilor, nivelează asperităţile munţilor şi rup mişcarea fluviului, atunci când acesta se împrăştie în mare, în mii de impulsuri contradictorii. Căci ştiu prea bine că pornirile naturale fac ca puterea să se risipească, iar oamenii să se egaleze. Eu guvernez şi aleg. Ştiind că cedrul, de asemenea, triumfă asupra acţiunii timpului ce ar trebui să-l schimbe în praf şi, din an în an, clădeşte, împotriva forţei ce-l atrage în jos, mândria templului frunzişului său. Eu orânduiesc şi sunt viaţa însăşi. Clădesc gheţarii împotriva dorinţei mlaştinii. Puţin îmi pasă dacă broaştele orăcăie împotriva nedreptăţii. Reînarmez omul pentru ca el să existe.
Iată de ce nu dau importanţă flecarului imbecil ce reproşează palmierului că nu e cedru, cedrului – că nu e palmier şi, amestecând cărţile, se îndreaptă spre haos. Ştiu bine că flecarul are dreptate în ştiinţa sa absurdă, căci, în afara vieţii, cedrul şi palmierul s-ar contopi şi risipi în praf. Dar viaţa se opune dezordinii şi pornirilor naturale. Şi din praf ea creează cedrul.
Adevărul legilor mele este omul care se va naşte din de. În datinile, legile şi limbajul imperiului meu nu caut vreo semnificaţie. Ştiu prea bine că, zidind pietrele, creez liniştea. Linişte care nu se citea în pietre. Ştiu prea bine că, prin poveri şi lanţuri, creez dragostea. Ştiu prea bine că nimic nu cunoaşte acela care dezmembrează cadavrul, 18 îi cântăreşte oasele şi măruntaiele. Căci oasele şi mărun taiele nu folosesc la nimic, prin de însele, aşa cum nu folosesc la nimic cerneala şi hârtia cărţii. Doar înţelepciunea pe care o poartă cartea are importanţă.
Refuz explicaţiile, căci nimic nu poate fi demonstrat. Limbaj al poporului meu, te voi salva de la putreziciune, îmi amintesc de acel necredincios care spunea tatălui meu:
— Porunceşti ca supuşii tăi să se roage cu mătănii de treisprezece grăunţe. Ce importanţă are aceasta, mântuirea nu ar fi aceeaşi dacă ar schimba numărul?
Şi venea cu raţiuni subtile, pentru ca oamenii să folosească mătănii de douăsprezece grăunţe. Eu, copil, sensibil la dibăcia discursului, îl priveam pe tatăl meu, îndoindu-mă de strălucirea răspunsului său, atât de puternice părându-mi-se argumentele invocate.
— Spune-mi, relua celălalt, cu cât cântăresc mai greu mătăniile de treisprezece grăunţe?
— Mătăniile de treisprezece grăunţe, răspunse tatăl meu, au greutatea tuturor capetelor pe care le-am făcut să cadă în numele lor…
Domnul l-a luminat pe necredincios, iar el s-a convertit.
IV.
CASA A OAMENILOR, CINE TE-AR ÎNTEMEIA PE raţiune? Cine ar fi capabil să te clădească după o logică anume? Tu exişti şi nu exişti, în acelaşi timp. Eşti construită din materiale diferite, dar, pentru a te descoperi, cineva trebuie să te inventeze. Asemenea celui care, distrugându-şi casa cu pretenţia de a o cunoaşte, nu mai posedă decât o grămadă de pietre, de cărămizi şi de ţigle, nu regăseşte nici umbra, nici liniştea, nici intimitatea pe care o alcătuiau de şi nu mai are nimic de aşteptat de la acest morman de cărămizi, pietre şi ţigle, căci le lipseşte creaţia care le domină – sufletul şi inima arhitectului. Căci pietrei îi lipseşte sufletul şi inima omului.
Dar fiindcă nu există raţionamente decât asupra cărămizilor, pietrelor şi ţiglelor, şi nu asupra sufletului şi inimii care le domină şi le schimbă, prin puterea lor, în linişte, fiindcă sufletul şi inima scapă regulilor logicii şi legilor numerelor, eu îmi impun arbitrarul. Arhitectul sunt eu. Eu, care am un suflet şi o inimă. Eu, care deţin puterea de a schimba piatra în linişte. Frământ acest lut, care nu este decât materie, după imaginea creatoare, care mi se impune în afara căilor logicii. Îmi clădesc civilizaţia, cucerit de gustul pe care îl va avea, aşa cum alţii îşi clădesc poemul, făurindu-şi frazele şi schimbându-şi cuvintele, fără a fi constrânşi de a justifica inflexiunile şi schimbările, cuceriţi de gustul pe care îl va avea şi pe care îl cunosc pe dinafară.
Căci eu sunt conducătorul. Eu scriu legile, creez sărbătorile şi ordon sacrificiile şi, din oile lor, din caprele, locuinţele şi munţii lor, extrag această civilizaţie aidoma palatului tatălui meu, în care toţi paşii au un înţeles.
Căci, fără mine, ce-ar fi făcut ei din mormanul de pietre, mutându-l dintr-o parte în cealaltă, decât un alt morman de pietre, cu şi mai puţină orânduială? Eu guvernez şi aleg. Şi sunt singurul care guvernează. Iar ei se pot ruga în tăcere la umbra pe care o datorează pietrelor mele. Pietrelor mele, orânduite după imaginea inimii mele.
Eu sunt conducătorul. Sunt stăpânul. Şi le cer să mă ajute. Înţelegând bine că nu cel ce-i salvează pe ceilalţi e conducător, ci acela care le cere să-l salveze. Căci, prin mine, prin imaginea pe care o port, se creează unitatea pe care am extras-o din animalele, locuinţele şi munţii mei, unitate de care s-au îndrăgostit ca de o tânără divinitate ce şi-ar deschide braţele în soare şi pe care nu o vor fi recunoscut de la început. Iată că iubesc casa pe care am inventat-o după dorinţa mea. Şi prin ea mă iubesc pe mine, arhitectul. Asemenea celui care, iubind o statuie, nu iubeşte nici argila, nici cărămida, nici bronzul, ci creaţia sculptorului. Şi îmi leg poporul de casa lui, pentru a învăţa să o recunoască. Şi nu o vor recunoaşte decât după ce o vor fi hrănit cu sângele lor şi o vor fi împodobit cu sacrificiile lor. Ea le va pretinde până şi sângele, şi carnea, căci va fi propria lor semnificaţie. Şi atunci nu vor mai putea confunda această structură divină. Şi vor simţi pentru ea dragoste. Iar serile lor vor fi pline de fervoare. Iar taţii, atunci când fiii lor vor deschide ochii şi urechile, vor încerca să-i facă s-o recunoască, pentru ca ea să nu se piardă în diversitatea lucrurilor.
Iar dacă mi-am clădit casa destul de încăpătoare pentru a da un înţeles până şi stelelor, ei vor mulţumi Domnului de a-şi conduce atât de bine corăbiile atunci când vor ieşi seara în pragul uşii şi îşi vor ridica privirile spre cer. Iar dacă o clădesc destul de durabilă pentru ca ea să cuprindă viaţa în toată durata ei, vor merge din sărbătoare în sărbătoare, ca dintr-o cameră în cealaltă, ştiind înspre ce se îndreaptă şi descoperind, dincolo de viaţa diversă, imaginea divină.
Citadelă! Eu te-am clădit ca pe o corabie. Te-am bătut în cuie, te-am şlefuit şi ţi-am dat drumul în timp, care nu mai e decât un vânt prielnic.
Corabie a oamenilor, fără de care ei nu ar putea intra în eternitate.
Dar eu cunosc ameninţările ce apasă asupra corăbiei mele. Frământată mereu de marea întunecată. Şi de celelalte imagini posibile. Căci oricând e cu putinţă să dărâmi templul, iar din pietrele lui să construieşti altul. Iar celălalt nu este nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat, nici mai nedrept. Şi nimeni nu va cunoaşte dezastrul, căci calitatea liniştii nu se află înscrisă în mormanul de pietre.
Iată de ce vreau ca ei să ţină cu tărie cârma corăbiei. Pentru a-i putea salva din generaţie în generaţie, căci nu voi putea înfrumuseţa un templu dacă îl voi reclădi în fiecare clipă.
V.
IATĂ pentru ce vreau ca El SA TTNă cu TĂRIE cârma corăbiei. Construcţie a oamenilor. Căci în jurul corăbiei există natura oarbă, lipsită de formă şi puternică. Iar cel ce uită puterea corăbiei riscă odihna veşnică.
Ei cred că locuinţa care le-a fost dată este absolută, într-atât de evidentă devine imaginea pe care ea le-o aduce. Când eşti pe corabie, nu mai vezi marea din jur. Sau, dacă o vezi, ea nu e decât podoaba corăbiei. Atât de întinsă este puterea spiritului. Marea pare a fi fost creată pentru a purta corabia.
Dar te înşeli. Acel sculptor a creat în piatră o anume imagine. Iar celălalt a creat o altă imagine. În acea constelaţie vezi o lebădă. Dar altul ar fi putut vedea în ea o femeie întinsă. E prea târziu. Nu vom mai scăpa niciodată de imaginea lebedei. Am fost prinşi de lebăda inventată.
Crezând-o, din greşeală, absolută, nu te mai gândeşti a o apăra. Cunosc ameninţarea ce vine din partea neghiobului. Şi a scamatorului. A aceluia care modelează imagini prin uşurinţa degetelor sale. Cei care îl privesc pierd înţelesul domeniului lor. Iată pentru ce îl prind şi îl condamn. Nu din cauza juriştilor mei, care îmi demonstrează că a greşit. Căci el n-a greşit. Dar n-are nici dreptate, şi refuz să-l las să se închipuie mai deştept şi mai drept decât juriştii mei. Iar el, din greşeală, crede că are dreptate. Căci el propune ca fiind absolute figurile noi, efemere şi strălucitoare, născute din mâinile sale, cărora însă le lipseşte greutatea, timpul, lanţul străbun al religiilor. Structura lui încă nu s-a împlinit. A mea exista. Iată pentru ce condamn scamatorul, salvându-mi astfel poporul de putreziciune.
Căci cel care nu mai veghează asupra ei, nemaiştiind că se află pe o corabie, e condamnat dinainte la nimicire şi, în curând, marea, ţâşnind, va spăla cu valurile ei jocurile sale nevolnice.
O dată, când mă aflam în largul mării într-un pelerinaj, eu însumi şi câţiva oameni provenind din popor, mi s-a propus această imagine a imperiului meu.
Se găseau închişi la bordul unei corăbii. Câteodată, mă plimbam în linişte printre ei. Ghemuiţi în jurul tăvilor cu mâncare, alăptându-şi copiii, înşirându-şi mătăniile, se transformaseră în locuitori ai corăbiei. Corabia devenise locuinţă.
Dar iată că, într-o noapte, marea s-a dezlănţuit. Şi când am trecut să-i văd, în liniştea iubirii mele, mi-am dat seama că nimic nu se schimbase. Îşi lustruiau inelele, torceau lâna sau vorbeau cu voce scăzută, ţesând fără încetare acea comunitate a oamenilor, acea reţea de legături ce face ca moartea unuia să-i lipsească pe toţi de ceva preţios. Îi ascultam vorbind, în liniştea iubirii mele, neluând în seamă miezul cuvintelor lor, ştiind că nu în obiect se află înţelesul lucrurilor, ci în acţiune. Şi pe acela care surâdea cu gravitate, dăruindu-se pe sine însuşi… Şi pe celălalt, care se plictisea, neştiind că aceasta se datora spaimei şi lipsei a tot ce e sfânt. Astfel 22 îi priveam, în liniştea iubirii mele.
Şi totuşi, umărul greu al mării, despre care nimic nu se putea afla, îi pătrundea cu mişcările sale încete şi înspăimântătoare. Se întâmpla ca pe creasta unui val totul să se clatine, ca plutind în neant. Şi întreaga corabie tremura ca şi cum armătura ar fi crăpat, risipindu-se deja şi, cât timp dăinuia acest amestec al realităţilor, nu se mai rugau, nu mai vorbeau, nu-şi mai alăptau copiii şi nu-şi mai lustruiau argintul pur. De fiecare dată, un zgomot aspru, asemenea fulgerului, străbătea lemnul dintr-o parte în alta. Corabia se prăbuşea asupra ei însăşi, apăsând asupra contraforţilor şi ‘ tulburând oamenii.
Iar ei se strângeau ca într-un staul ce se prăbuşeşte, sub balansul ameţitor al lămpilor cu ulei.
Am trimis să li se spună, ca să nu fie cuprinşi de teamă: „Aceia dintre voi care lucrează în argint să-mi cizeleze un vas. Aceia care pregătesc hrana celorlalţi să-şi dea toată străduinţa. Cei sănătoşi să-i îngrijească pe cei bolnavi. Cei care se roagă să se cufunde şi mai mult în ruga lor”.
Iar celui pe care-l descopeream sprijinindu-se, palid, de un stâlp şi ascultând, dincolo de apele adinei, cântul tainic al mării, i-am spus: „Mergi în cală şi numără oile moarte. Se înăbuşă una pe cealaltă în spaima care le-a cuprins…”.
Mi-a răspuns: „Marea s-a dezlănţuit. Suntem pierduţi. Aud trosnind pereţii corăbiei… N-ar trebui să fie aşa, căci ei sunt cadru şi armătură. Asemenea temeliilor pământului, cărora le încredinţăm casele noastre, şi şirurile de măslini, şi blândeţea oilor ce pasc fără grabă iarba, la lăsarea serii. E bine să te ocupi de măslini, de turma de oi, de hrană şi de dragoste. Dar e rău ca însuşi cadrul să se clatine. Ca tot ceea ce era înfăptuit să redevină obiect al muncii. Iată că ceea ce ar trebui să păstreze tăcere prinde glas. Ce vom ajunge dacă munţii vor începe să vorbească fără şir? Eu am auzit această gângăveală şi n-am s-o pot uita…”.
— Ce gângăveală? l-am întrebat.
— Stăpâne, locuiam o dată într-un sat clădit pe spinarea liniştitoare a unui deal, bine înfipt în pământ şi cer, un sat întemeiat pentru a dăinui, şi care dăinuia. O uzură minunată strălucea pe ghizdul şi pe parapetul fântânilor noastre, pe piatra pragurilor noastre. Dar iată că, într-o noapte, ceva s-a trezit în adâncul temeliei noastre subterane. Am înţeles că, sub picioarele noastre, pământul reîncepea să trăiască şi să se plămădească. Ceea ce era împlinit îşi schimba înfăţişarea. Şi ni s-a făcut frică. Ne-a fost frică nu atât pentru noi înşine, cât pentru obiectul eforturilor noastre. Pentru acel lucru în care noi ne transformam de-a lungul vieţii noastre. Eu eram argintar şi mi-a fost frică pentru vasul de argint la care lucram de doi ani. În care-mi îngropaserăm doi ani de veghe. Altul tremura pentru covoarele sale de lână pe care le ţesuse cu bucurie. În fiecare zi le întindea la soare. Era mândru de a fi transformat o parte din carnea sa zbârcită în acest val ce părea adânc. Altuia i-a fost fiică pentru măslinii pe care-i plantase. Şi susţin că nici unuia dintre noi nu-i era frică de moarte, ci toţi tremurau pentru nişte obiecte stupide. Descopeream că viaţa nu are înţeles decât dacă o schimbi puţin câte puţin. Moartea grădinarului nu poate face nici un rău arborelui. Dar dacă arborele este ameninţat, grădinarul va muri de două ori. Exista printre noi un bătrân povestitor, care ştia cele mai frumoase poveşti din deşert şi care le înfrumuseţase şi mai mult. El singur le cunoştea, căci nu avea fi. Şi, în timp ce pământul începea să alunece, el tremura pentru sărmanele poveşti ce nu vor mai fi cântate de nimeni, niciodată. Dar pământul continua să trăiască şi să ne frământe, şi o maree întunecată începea să prindă formă şi să coboare. Şi ce poţi dărui din făptura ta pentru a înfrumuseţa o maree mişcătoare ce se rostogoleşte cu încetineală, înghiţind totul? Ce să clădeşti pe această mişcare?
Sub apăsarea ei, casele se răsuceau încet şi, sub acţiunea unei forţe nevăzute, bârnele crăpau deodată, asemenea unor butoaie de pulbere neagră. Sau zidurile începeau să tremure, până ce se împrăştiau într-o clipă. Iar aceia dintre noi care supravieţuiau îşi pierdeau semnificaţia, în afară de povestitor, care înnebunise şi cânta.
Încotro ne duci? Această corabie se va scufunda o dată cu fructele trudei noastre. Simt că afară timpul curge în zadar. Şi nu trebuie să curgă astfel, ci să se întărească, să se maturizeze şi să îmbătrânească. Trebuie să adune, puţin câte puţin, munca noastră. Dar cum va întări, de-acum înainte, ceea ce vine de la noi şi va rămâne?
VI.
