LXXII.

      TATĂL MEU SPUNEA: „Trebuie să creezi. Dacă ai această putere, nu te preocupa de organizare. Se vor naşte alţi o sută de mii care vor servi creaţiei tale, din care se vor înfrupta ca viermii din carne. Dacă ai creat o religie, nu te preocupa de dogmă. Se vor naşte o sută de mii de comentatori care o vor clădi. A crea înseamnă a clădi fiinţa, şi orice creaţie este inexprimabilă. Dacă merg într-o seară în acel cartier al oraşului care e canal scurgându-se în mare, nu trebuie să inventez canalul, serviciile de strângere şi câmpurile de împrăştiere a gunoiului. Eu aduc dragostea faţă de pragul lustruit, şi în jurul ei se vor naşte cei ce spală trotuarele, ordonanţele de poliţie şi cei care adună gunoiul. Nici nu inventez un univers în care, prin magia ordonanţelor, munca să-l înalţe pe om în loc să-l abrutizeze, în care cultura să se nască din muncă, nu din odihnă. Nu poţi merge împotriva greutăţii lucrurilor. Greutatea lucrurilor e aceea care trebuie schimbată. Iar aceasta este poem, sau sculptură, sau imn. Şi dacă vei cânta destul de tare imnul muncii nobile, sens al existenţei, împotriva imnului odihnei, care coboară munca la rangul de impozit şi împarte viaţa omului în trudă de sclav şi odihnă goală, nu te preocupa de motive, de logică şi de regulamente speciale. Vor veni comentatorii să explice de ce imaginea ta e frumoasă şi cum trebuie construită. Vor merge într-o anume direcţie şi vor şti să argumenteze pentru aţi demonstra că e singura. Şi aceasta va face ca regulamentele să te împlinească, iar adevărul tău să se realizeze.

      Căci nu au importanţă decât înclinarea şi direcţia, şi tendinţa înspre. Căci doar aici se află forţa mareei care, puţin câte puţin, fără inteligenţa logicienilor, dizolvă digurile şi întinde imperiul mării. Îţi spun: orice imagine puternică se împlineşte. Nu te preocupa în primul rând de calcule, de texte de lege şi de invenţii. Nu inventa un oraş al viitorului, căci acela care se va naşte nu-i va semăna. Creează dragostea faţă de turnurile ce domină nisipurile. Şi sclavii sclavilor arhitecţilor tăi vor descoperi cum trebuie cărate pietrele. Aşa cum apa, fiind 165 atrasă în jos, descoperă cum poate fi înşelată vigilenţa cisternei.

      Iată pentru ce, îmi explica tatăl meu, creaţia rămâne invizibilă, asemenea dragostei care, din diversitatea lucrurilor, clădeşte un domeniu. E steril să loveşti sau să demonstrezi. Căci te înarmezi împotriva a tot ceea ce te uimeşte, şi oricărei demonstraţii îi opui o alta, mai frumoasă. Dar cum ai putea demonstra domeniul? Dacă-l atingi pentru a vorbi despre el, nu va mai fi decât amestec de lucruri. Dacă, pentru a explica umbra şi liniştea templului, îl atingi şi-i demontezi pietrele, opera îţi e în zadar, căci, abia atins, el nu mai e decât îngrămădire de pietre, şi nu linişte şi umbră.

      Dar te voi lua de mână şi vom merge alături. În voia paşilor voi urca pe vârful colinei. Acolo îţi voi spune, cu o voce oarecare, lucruri pe care ţi le vei închipui a fi fost gândite de tine însuţi. Căci colina pe care am ales-o creează această ordine, şi nu alta. Marea imagine nu se remarcă niciodată ca fiind astfel. Ea există. Sau, mai exact, te găseşti în ea. Şi cum ai putea lupta împotrivă? Dacă te instalez în casă, locuieşti pur şi simplu acolo, şi de la această origine pleci pentru a judeca lucrurile. Dacă te instalez în unghiul din care femeia pare frumoasă şi trezeşte dragostea, te vei simţi, pur şi simplu, îndrăgostit. Cum ai putea refuza această dragoste în numele întâmplării care te ţine aici în acest moment, şi nu în altul? Trebuie să fi undeva! Iar creaţia mea nu e decât o alegere a zilei şi a orei, care nu se discută, ci este, pur şi simplu. Şi puţin îţi pasă de acest arbitrar. L-ai auzit, oare, pe cel înlănţuit de dragoste plângându-se că întâlnirea a fost întâmplătoare şi că acea femeie care-l frământă ar fi putut să fie moartă, sau să nu se fi născut, sau să se găsească atunci în altă parte? Am creat dragostea ta alegând ora şi locul, iar faptul că-ţi dai sau nu seama de aceasta nu te ajută să te aperi, şi iată că eşti prizonier.

      Dacă vreau să creez în tine drumeţul care se îndreaptă noaptea spre creasta scăldată în stele, creez imaginea care te face să înţelegi că numai în acea spumă a stelelor pe creastă te vei putea împărtăşi. Şi nu voi fi fost pentru tine decât întâmplare care-ţi descoperă această necesitate, căci necesitatea îţi aparţine, asemenea igg emoţiei datorată poemului. Iar faptul că îţi dai sau nu seama de acţiunea mea nu te va împiedica să înaintezi. Cum ai putea, atunci când împingi uşa şi zăreşti diamantul strălucind în umbră, să-l doreşti mai puţin, ştiind că e fruct al unei porţi deschise, care te-ar fi putut conduce în altă parte?

      Dacă te culc într-un pat şi-ţi dau să iei un leac de somn, leacul va fi real, şi somnul de asemenea. A crea înseamnă a-l situa pe celălalt acolo unde vede lumea aşa cum o doreşte, şi nu a-i propune o lume nouă.

      Dacă inventez o lume şi te duc acolo pentru a ţi-o arăta, nu o vei vedea. Şi ai dreptate. Căci ea e falsă din punctul tău de vedere, iar tu îţi aperi cu raţiune adevărul. Şi sunt lipsit de eficacitate atunci când mă arăt pitoresc, sau strălucitor, sau paradoxal, căci nu este pitoresc, sau strălucitor, sau paradoxal decât ceea ce, privit dintr-un punct de vedere, era făcut pentru a fi privit din altul. Mă admiri, dar eu nu creez, sunt măscărici şi fals poet.

      Dar dacă în mersul meu, care nu e nici adevărat, nici fals – nu există paşi pe care să-i poţi nega, căci ei există – te duc acolo unde adevărul e nou, nu mă vei remarca drept creator şi nu voi fi pentru tine nici pitoresc, nici strălucitor, nici paradoxal, paşii vor fi simpli şi se vor succeda simplu, iar eu nu voi fi cauza criticabilă a faptului că, văzută de aici, această întindere sporeşte în inima ta, sau această femeie e mai frumoasă, căci este adevărat că, de aici, femeia se vede mai emoţionantă, iar întinderea – mai vastă. Actul meu domină şi nu se înscrie în urme, reflexe sau semne şi, negăsindu-le, nu vei putea lupta împotriva mea. Abia atunci sunt creator şi poet adevărat. Căci creator sau poet nu e acela care inventează sau demonstrează, ci acela care-ţi ajută împlinirea.

      Trebuie, întotdeauna, atunci când creezi, să absorbi contradicţii. Căci nimic nu e limpede sau obscur, incoerent sau coerent, complex sau simplu, în afara omului. Totul este, pur şi simplu. Iar atunci când vrei să te mişti printre lucruri cu limbajul tău stângaci şi să gândeşti la faptele tale viitoare, nu vei găsi nimic care să nu fie contradictoriu. Dar eu vin cu puterea mea, care nu e aceea de a nu-ţi demonstra nimic după limbajul tău, căci contradicţiile care te frământă sunt fără ieşire. Nici de aţi arăta falsitatea limbajului tău, 16 căci nu e fals, ci incomod. Ci, pur şi simplu, să te duc într-o plimbare în care paşii urmează unul altuia, să te aşez pe înălţimea de unde conflictele tale se rezolvă şi să te las să-ţi descoperi singur adevărul14.

      LXXIII.

      ŞI M-A CUPRINS DORUL DE MOARTE: „Dă-mi pacea staulului, îi spuneam Domnului, a lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu, după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am întors, am privit; am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi înţeleasă.

      Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în mână şi eram îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn. Dar acum, când am privit oamenii prea de aproape, mă simt obosit.

      Arată-mi-te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când pierdută e dragostea pentru tine”.

      Un gând mi-a apărut după marele triumf.

      Căci intraserăm învingător în oraş, iar mulţimea s-a împrăştiat într-o beţie de flamuri, strigând şi cântând la trecerea mea. Iar florile alcătuiau un pat gloriei noastre. Dar nu am avut decât un simţământ amar. Mi se părea că sunt prizonierul unui popor vlăguit.

      Căci această mulţime care-ţi slăveşte gloria te lasă atât de singur! Cel care ţi se oferă se îndepărtează de tine, căci nu există altă legătură între tine şi el decât credinţa comună. Doar aceia îmi sunt tovarăşi adevăraţi, care se prosternează împreună cu mine în aceeaşi rugă. Grăunţe ale aceluiaşi spic şi contopiţi în acelaşi aluat, pentru a forma pâinea. Dar cei ce mă adorau îmi aduceau pustiu în suflet, căci nu pot să-i respect pe cei care se înşală şi nu pot consimţi la această adoraţie faţă de mine. Nu ştiu să primesc tămâia, căci nu mă voi privi niciodată în ochii celorlalţi şi sunt obosit de mine însumi, căci sufletul meu e greu de purtat şi, pentru a mă împlini în eternitate, trebuie să mă despoi de ceea ce-mi aparţine. Iar cei ce mă tămâiau mă făceau trist şi gol, asemenea unui puţ secat asupra căruia s-a aplecat mulţimea însetată. Neavând nimic de dat care să merite osteneala şi, de la aceia care se prosternau în faţa mea, nemaiavând nimic de primit.

      Căci am nevoie de acela care este fereastră deschisă asupra mării, şi nu oglindă în care mă plictisesc privindu-mă.

      Şi din acea mulţime, doar morţii, pe care nu-i mai frământă vanitatea, îmi apăreau demni.

      Şi mi-a apărut acest gând, obosit fiind de aclamaţiile care, asemenea unui zgomot lipsit de sens, nu aveau nimic să-mi spună.

      Un drum abrupt şi alunecos se căţăra deasupra mării. Furtuna se dezlănţuise, iar noaptea curgea asemenea unui burduf prea plin. Cu obstinare urcam înspre Domnul, pentru a-l întreba despre raţiunea lucrurilor şi a mă face să înţeleg unde ducea schimbarea spre care fuseserăm împins.

      Dar în vârful muntelui nu am aflat decât un bloc impunător, de granit negru.

      „El este, îmi spuneam, imuabil şi incoruptibil14, căci încă speram să nu mă închid în singurătatea mea.

      „Doamne, i-am spus, învaţă-mă. Iată că prietenii, tovarăşii şi supuşii mei nu mai sunt pentru mine decât păpuşi vorbitoare. Îi ţin în mână şi îi fac să se mişte după dorinţa mea. Dar nu ascultarea lor mă frământă, căci e bine ca înţelepciunea mea să coboare în ei, ci faptul că au devenit reflexul unei oglinzi ce mă face să fiu mai singur decât un lepros. Dacă eu rid, rid şi ei. Dacă eu tac, se întristează. Iar cuvintele mele îşi află loc în sufletele lor asemenea vântului în frunzele copacilor. Eu sunt singurul care le umple sufletele. Pentru mine nu mai există schimb, căci în această masă fără margini, care mă ascultă, nu aud decât propria-mi voce, pe care ei mi-o trimit înapoi asemenea ecourilor de gheaţă ale unui templu. Pentru ce iubirea mă înspăimântă şi ce pot să aştept de la această iubire, care nu este decât multiplicare a mea?”.

      Dar blocul de granit, pe care se prelingeau picături strălucitoare de ploaie, rămânea imperturbabil.

      „Doamne, i-am spus, căci pe o ramură vecină se afla un corb, înţeleg că măreţia ta îţi cere să nu-mi dai răspuns. Totuşi, am nevoie de un semn. Când îmi voi termina ruga, ordonă acestui corb să-şi ia zborul. Acesta va fi un semn primit de la altul decât eu însumi şi nu voi mai fi singur în lume. Voi fi legat de tine prin încredere, chiar dacă această încredere e nelămurită. Nu cer nimic, decât să mi se arate că există, poate, ceva de înţeles”.

      Dar corbul rămânea nemişcat. M-am înclinat atunci în faţa zidului de granit.

      „Doamne, i-am spus, desigur ai dreptate. Nu este de măreţia ta să te supui dorinţelor mele. Dacă şi-ar fi luat zborul, m-aş fi întristat şi mai tare. Căci un asemenea semn nu l-aş fi primit decât de la un egal, deci tot de la mine, şi ar fi fost un reflex al dorinţelor mele. Şi, încă o dată, n-aş fi întâlnit decât singurătatea mea”.

      Prosternându-mă, am făcut cale întoarsă.

      Dar desperarea mea făcea loc unei împăcări neaşteptate. Mă cufundam în noroiul drumului, îmi zdreleam pielea de stânci, luptam împotriva rafalelor biciuitoare şi, totuşi, sufletul mi se făcea mai limpede şi mai senin. Căci nu ştiam nimic, dar nimic n-aş fi putut afla fără dezamăgire. Căci nu-l atinseserăm pe dumnezeu, dar un zeu care se lasă atins nu mai este un zeu. Şi nici dacă dă ascultare rugii. Pentru prima oară, înţelegeam că măreţia rugii vine, înainte de toate, din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui negoţ. Şi, de asemenea, că pentru a învăţa să te rogi, trebuie să faci ucenicia tăcerii. Că dragostea începe doar atunci când nu mai aştepţi răsplată. Dragostea este învăţătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învăţătură a tăcerii.

      Şi m-am întors în mijlocul poporului meu, închizându-l pentru prima oară în tăcerea iubirii mele. Şi dând naştere, astfel, ofrandelor sale până la moarte. Căci erau 170 îmbătaţi de buzele mele veşnic închise. Eram păstor, tabernacol al cântului lor, păstrător al destinelor lor, stăpân al bunurilor lor şi al vieţilor lor, şi totuşi mai sărac decât ei, mai umil în mândria mea ce nu se lăsa îngenuncheată. Ştiind că nu am nimic de primit. Dar ei se împlineau prin mine, iar cântul lor lua naştere din tăcerea mea. Şi prin mine, ei şi eu însumi nu eram decât rugă ce lua naştere din tăcerea Domnului.

      LXXIV i-am văzut frământând lutul, femeile vin, îi ating pe umăr – e ora mesei. Dar ei le trimit înapoi la străchini, cufundaţi cum sunt în opera lor. Apoi soseşte noaptea şi, în lumina palidă a lămpilor cu ulei, îi regăseşti căutând în humă o formă pe care n-ar putea-o descrie. Şi puţini dintre cei fervenţi se îndepărtează, căci forma aceasta e legată de ei asemenea fructului de arbore. Ei sunt trunchi plin de sevă, din care ea se hrăneşte. Nu-şi vor părăsi opera până ce ea nu se va desprinde din ea însăşi, asemenea unui fruct copt. Ţi s-a părut vreodată, văzându-i epuizaţi, că banii câştigaţi contează pentru ei, sau destinul final al operei lor? Nu muncesc niciodată pentru prezentul muncii lor, nici pentru negustori, nici pentru ei înşişi, ci pentru urna de pământ şi pentru curbura toartei ei. Pentru o imagine veghează, imagine care încet le umple inima, aşa cum dragostea maternă creşte o dată cu mişcările pruncului în pântec.

      Iar dacă eu vă strâng pe toţi împreună şi vă pun să munciţi la marea urnă pe care o ridic în inima cetăţilor, pentru ca de să fie păstrătoare a liniştii templului, e bine ca în ascensiunea ei să primească ceva din voi înşivă, iar voi s-o iubiţi. E bine ca eu să vă constrâng să construiţi trupul, punţile şi catargele unei corăbii ce va călători pe mare, iar într-o bună zi, asemenea unei zile de sărbătoare, s-o împodobiţi cu pânze şi s-o oferiţi mării în dar.

      Atunci zgomotul ciocanelor voastre va fi cânt, sudoarea şi eforturile voastre vor fi fervoare. Iar lansarea în larg a corăbiei va fi întâmplare miraculoasă, căci apele vor primi de la voi podoabe de flori.

      LXXV.

      IATĂ PENTRU CE UNITATEA DRAGOSTEI O FAC să crească în coloane diverse, în cupole şi în sculpturi patetice. Căci unitatea, pentru a o exprima, trebuie s-o difersifici la infinit. Iar aceasta nu trebuie să te mire.

      Numai absolutul ce vine din credinţă, din fervoare sau dorinţă contează. Căci mersul înainte al corăbiei este unul singur, dar la el colaborează şi cel ce ascute un ferăstrău, şi cel ce spală puntea sau cel ce se caţără pe catarg.

      Iar această dezordine vă nelinişteşte, căci vi se pare că, dacă oamenii s-ar supune aceloraşi mişcări sau ar trage toţi în aceeaşi direcţie, ar câştiga în putere. Dar vă răspund: temelia, atunci când este vorba despre om, nu se află în urmele vizibile. Trebuie să te înalţi pentru a o descoperi. Şi, aşa cum nu-i reproşezi sculptorului că, pentru a atinge şi a surprinde esenţa, nu a simplificat până la esenţă, ci s-a folosit de semne diverse, ca buze, ochi, riduri şi păr, căci avea nevoie de structura unui năvod pentru a-şi captura prada, năvod datorită căruia vei simţi pătrunzându-te de o melancolie unică, ce te va ajuta să te împlineşti, la fel nu trebuie să te nelinişteşti de dezordinea imperiului meu. Căci această comunitate de oameni, acest nod al trunchiului din care pornesc ramuri diferite, această unitate pe care vreau s-o ating şi care este sens al imperiului meu, trebuie să te îndepărtezi puţin pentru a o descoperi. Şi, îndepărtându-te, nu vei mai vedea decât o corabie înaintând pe mare.

      Căci dacă eu transmit oamenilor mei dragostea înaintării în larg, iar fiecare va fi împins de fervoare, îi vei vedea curând diversificându-se după însuşirile lor diferite. Unul va ţese pânze, altul va culca arbori în pădure cu fulgerul securii sale. Altul va făuri cuie, iar undeva va exista unul care va urmări mersul stelelor, pentru a învăţa cum se conduce o corabie. Şi toţi nu vor fi decât unul singur. A crea o corabie nu înseamnă a ţese pânză, a făuri cuie sau a citi mersul stelelor, ci a crea dragostea de mare, care este una, şi la lumina căreia nimic nu mai e contradictoriu, ci totul este comunitate I” 2 în iubire.

      Iată pentru ce eu colaborez, deschizând braţele duşmanilor mei pentru ca ei să mă îmbogăţească, ştiind că există o înălţime de la care, privită, lupta seamănă cu dragostea.

      A crea o corabie nu înseamnă a o prevedea în amănuntele ei. Căci dacă voi face planurile corăbiei, eu singur, din diversitatea ei nu voi surprinde nimic. Totul se va schimba, iar la aceste invenţii pot lucra alţii. Nu am nevoie să cunosc fiecare cui al corăbiei. Ci trebuie să le aduc oamenilor dragostea pentru mare.

      Cu cât cresc mai mult, asemenea arborelui, cu atât mai adânc îmi înfig rădăcinile. Iar catedrala mea, care este una, va ieşi din mâinile aceluia care, plin de scrupule, va sculpta un chip pe care se citeşte remuşcarea, şi din mâinile celuilalt care, ştiind să se bucure, sculptează un surâs. Din rezistenţa celui care mi se împotriveşte şi din fidelitatea celui care îmi este credincios. Şi nu-mi reproşaţi că am acceptat dezordinea şi indisciplina, căci singura disciplină pe care o recunosc este cea a inimii ce domină, iar dacă veţi intra în templul meu veţi fi uluiţi de unitatea, de măreţia şi de liniştea lui, iar atunci când veţi vedea prosternându-se, unul alături de celălalt, pe fidel şi pe revoltat, pe sculptor şi pe şlefuitorul de coloane, pe savant şi pe neştiutor, pe cel vesel şi pe cel trist, să nu-mi spuneţi că sunt exemple de incoerenţă, căci ei sunt, prin rădăcina lor, unul singur, iar templul, prin ei, s-a împlinit şi şi-a aflat toate căile de care avea trebuinţă.

      Cel care creează o ordine de suprafaţă se înşală, neştiind să domine de la suficientă înălţime pentru a descoperi templul, corabia şi dragostea şi, în locul unei ordini adevărate, creează o disciplină de jandarm, în care toţi trag în aceeaşi direcţie şi bat acelaşi pas. Dacă fiecare dintre supuşii tăi seamănă celorlalţi, nu ai atins unitatea, căci o mie de coloane identice nu dau naştere decât unui stupid efect de oglindă, şi nu unui templu. Iar perfecţiunea operei tale ar fi ca din aceşti o mie de supuşi să-i masacrezi pe toţi, în afară de unul.

      Ordinea veritabilă este templul. Creaţie a inimii arhitectului, care leagă, asemenea unei rădăcini, diversitatea materialelor şi care are nevoie de chiar această diversitate pentru a fi unul, neclintit şi puternic.

      Nu trebuie să te înspăimânte că unul este altfel decât celălalt, că aspiraţiile unuia se opun aspiraţiilor celuilalt, că limbajul unuia nu este şi limbajul celuilalt, trebuie să te bucuri, căci dacă eşti creator vei clădi un templu de mai mare cuprindere, care să fie măsura lor comună.

      Îl numesc orb pe cel care se închipuie creator atunci când dărâmă o catedrală şi înşiră pietrele în ordinea mărimii, una după alta.

      LXXVI.

      SA NU TE NELINIŞTEASCĂ STRIGATELE PE care le va deştepta cuvântul tău, căci un adevăr nou este o structură nouă oferită dintr-odată (şi nu o enunţare evidentă prin care să poţi înainta din consecinţă în consecinţă) şi, de fiecare dată când voi da un înţeles vreunui element al imaginii tale, ţi se va obiecta că acelaşi element juca un rol diferit în cealaltă imagine şi nu se va înţelege de la bun început pentru ce pari a te contrazice şi a contrazice în acelaşi timp.

      Dar voi spune: „Acceptaţi să muriţi pentru voi înşivă, uitaţi că asistaţi fără rezistenţă la creaţia mea cea mai nouă! Numai aşa vă veţi putea împlini, închizându-vă în crisalidele voastre. Şi-mi veţi spune după aceea dacă nu aveţi sufletul mai limpede, mai liniştit şi mai vast”.

      Căci nu există un din aproape în aproape, nici în statuia pe care o cioplesc, nici în adevărul pe care-l demonstrez. Adevărul este unul, şi nu se vede decât după ce-ai fi ajuns la el. Şi chiar atunci nu-l remarci, căci te afli în mijlocul lui. Iar adevărul adevărului meu este omul ce se naşte din el.