Aş minţi dacă aş spune că aveam în el un prieten. Şi, totuşi, ne întâlneam cu o bucurie adâncă, dar aici cuvintele o iau razna din cauza vulgarităţii oamenilor. Bucuria nu era pentru el, ci pentru Domnul. Era un drum către eternitate. Întâlnirile noastre erau chei de boltă. Şi n-aveam nimic să ne spunem.

      Mă ierte dumnezeu, c-am plâns când a murit.

      Cunoşteam bine imperfecţiunea mizeriei mele. „Dacă plâng, îmi spuneam, înseamnă că nu sunt încă destul de pur44. Şi mi-l închipuiam, dacă ar fi aflat de moartea mea, ca la întoarcerea în noaptea unui teritoriu. Şi contemplând această clătinare a lumii aşa cum ar fi privit asfinţitul. Sau cel care se îneacă atunci când lumea se schimbă sub oglinda nemişcată a apelor. „Doamne, ar fi spus el, se face noapte şi zi, după voinţa ta. Dar ce s-a pierdut din acest snop strâns, din această epocă trecută? Am fost”. Şi iată că m-ar fi închis în calmul său inefabil. Dar eu nu eram încă destul de pur şi nu aveam destul gustul veşniciei. Şi, asemenea femeilor, simţeam acea melancolie de suprafaţă, atunci când vântul serii ofileşte trandafirii grădinilor mele. Căci pe mine mă ofileşte în trandafirii mei. Şi în ei mă simt murind.

      De-a lungul vieţii îmi îngropaserăm căpitanii, îmi destituiserăm miniştrii, îmi pierduserăm femeile. Lăsaserăm în spatele meu o sută de imagini ale mele, aşa cum şarpele îşi lasă pielea. Şi, totuşi, aşa cum revine soarele, care este măsură şi pendulă a zilei, sau vara, care măsoară balansul anului, din întâlnire în întâlnire, din tratat în tratat, ostaşii mei ridicau cortul gol în pustiu. Şi ne întâlneam cu el. Şi, la fel, obiceiul solemn, şi acel surâs de pergament, şi calmul din preajma morţii. Şi liniştea care nu este a omului, ci a eternităţii.

      Iată că rămâneam singur, singur răspunzător de tot trecutul meu şi fără martor care să mă fi văzut trăind. Toate actele pe care nu socotiserăm necesar să le expun poporului meu, dar pe care el, vecinul meu de la est, le înţelesese, toate răscolirile lăuntrice din care nu făcuserăm un spectacol, dar pe care el, în liniştea lui, le ghicise. Toate răspunderile care mă striviseră şi pe care toţi le ignorau, căci era bine să creadă în despotismul meu, dar pe care el, vecinul meu din est, le cântărise, niciodată compătimitor, deasupra şi dincolo de de, gândind altfel decât mine; iată că adormise în purpura nisipului, trăgând nisipul deasupra lui ca pe un giulgiu demn de el, iată că tăcuse, că schiţase acel surâs melancolic, e mulţumit că a legat snopul, cu ochii închişi asupra a ceea ce a adunat. Cât egoism în desperarea mea! Eu, atât de slab, dând importanţă traiectoriei destinului meu, care nu are traiectorie, măsurând imperiul după mine însumi, în loc să mă contopesc în imperiu şi descoperind că viaţa mea ajunsese la această culme, ca o călătorie.

      Am cunoscut în viaţa mea, în acea noapte, linia de împărţire a apelor, coborând un versant după ce-l urcaseră încet pe celălalt, nemairecunoscând pe nimeni, pentru prima oară bătrân, fără figuri familiare, şi indiferent faţă de toţi, căci deveneam indiferent faţă de mine însumi, lăsându-mi pe celălalt versant toţi căpitanii, toate femeile, toţi duşmanii şi, poate, singurul meu prieten – de-acum solitar într-o lume populată de seminţii necunoscute.

      Dar mi-am revenit. „Am sfărâmat, mă gândeam, ultima mea scoarţă şi, poate, voi deveni pur. Nu eram mare, căci mă priveam. Şi această încercare mi-a fost trimisă fiindcă mă înmuiam. Căci mă umpleam de mişcările josnice ale inimii mele. Pe prietenul meu mort, voi şti să-l văd în măreţia sa şi nu voi plânge. Pur şi simplu, el a fost. Iar nisipul îmi va apărea mai bogat, căci, deseori, în largul pustiului, l-am văzut surâzând. Şi surâsul tuturor oamenilor, pentru mine, se va îmbogăţi cu acest surâs deosebit. Căci voi vedea în om linia pe care nici un tăietor de piatră nu a desprins-o din învelişul ei, dar prin acest înveliş voi cunoaşte mai bine obrazul omului, fiindcă îl voi fi privit pe unul drept în ochi.

      Cobor, deci, de pe muntele meu, nu-ţi fie frică, poporul meu, am legat din nou firul. Era rău că aveam nevoie de un om. Mâna care m-a vindecat şi care m-a cusut la loc s-a şters, dar nu şi cusătura. Cobor de pe muntele meu şi întâlnesc oi şi miei. Îi mângâi. Sunt singur pe lume în faţa providenţei, dar, mângâind aceşti miei care deschid izvoarele inimii, nu un miel anume, ci prin el slăbiciunea oamenilor, vă regăsesc14.

      Cât despre celălalt, l-am fixat şi niciodată n-a domnit mai bine. L-am fixat în moarte. Şi în fiecare an se ridică un cort în pustiu, în timp ce poporul meu se roagă. Oştile mele se sprijină în arme, puştile sunt încărcate, călăreţii circulă păzind pustiul şi i se taie capul celui ce se hazardează în acele locuri. Şi înaintez singur. Ridic pânza cortului, intru şi mă aşez. Şi linişte se face pe pământ.

      IAR ACUM, CÂND MA FRĂMÂNTA ACEASTA DURERE surdă pe care medicii mei nu ştiu s-o vindece, acum, când sunt asemenea copacului din pădure sub securea tăietorului, iar Domnul mă va doborî şi pe mine ca pe un turn învechit, acum, când deşteptările mele nu mai sunt deşteptările de la douăzeci de ani, destindere a muşchilor şi zbor al spiritului, mi-am găsit în durere consolarea de a nu suferi în urma acestor anunţuri ce mi se răspândesc în tot trupul şi de a nu fi străpuns de suferinţe meschine, şi personale, şi închise în mine, cărora istoricii imperiului nu le vor acorda nici trei rânduri în cronicile lor. Căci puţin contează că dintele mi se clatină sau îmi este smuls, şi ar fi nedemn din partea mea să aştept milă. Dimpotrivă, mânia mă cuprinde când mă gândesc la de. Căci aceste fisuri ale scoarţei aparţin vasului, nu conţinutului. Şi mi se spune că vecinul meu de la est, când a fost lovit de paralizie şi o parte a lui a devenit rece şi moartă, iar el purta cu sine pe acest frate siamez ce nu mai râdea, nu a pierdut nimic din demnitate, dimpotrivă, a reuşit în această ucenicie. Iar celor care-l felicitau pentru forţa sa sufletească le răspundea cu dispreţ că se înşelau în privinţa lui, iar aceste omagii să le păstreze pentru neguţătorii din târg. Căci cel ce domneşte, dacă nu-şi domină în primul rând propriul corp, nu este decât uzurpator ridicol. Nu există, pentru mine, decădere, ci bucurie minunată de a mă elibera, astăzi, de mai bine!

      Ah, bătrâneţe a omului! Fără îndoială, nu recunosc nimic pe versantul celălalt al muntelui meu. Inima mi-6 plină de prietenul meu mort. Şi privesc satele cu ochi, la început, secaţi de doliu, aşteptând, ca pe o maree, ca dragostea să-i cuprindă din nou.

      XXXIV.

      PRIVEAM DIN NOU ORAŞUL CE SE APRINDEA pentru seară. Un obraz alb, câteodată albăstrui’, cu cuibul său de lumini, aprinzând pe dinăuntru casele. Şi structura străzilor. Şi liniştea ce începea, căci se făcea în el o linişte de stânci submarine. Şi cum admiram desenul străzilor şi al pieţeMO lor şi, ici şi colo, al templelor ca nişte grânare spirituale, şi peste tot în jur veşmântul întunecat al colinelor, mi-a apărut, totuşi, în ciuda cărnii de care era plină, imaginea unei plante uscate, desprinsă de rădăcinile ei. Mi-a apărut imaginea hambarelor goale. Nu mai era o făptură vie, a cărei fiecare parte să între în rezonanţă cu alta, nu mai exista o inimă care să strângă sângele pentru a-l vărsa în toată substanţa, nu mai exista o carne unică, în stare să se bucure în zilele de sărbătoare, capabilă să dea naştere unui mic cântec. Nu mai existau decât paraziţi instalaţi în cochiliile altora, ocupându-şi fiecare închisoarea şi fără a se ajuta unul pe celălalt. Nu mai exista un oraş ci o coajă de oraş plină de morţi ce se credeau vii. Îmi spuneam: „Iată un copac care se va usca. Iată un fruct care va putrezi. Iată cadavrul unei broaşte ţestoase sub carapacea ei”. Şi am aflat că trebuia să umplu din nou oraşul meu de sevă. Toate aceste ramuri trebuiau legate din nou de trunchiul hrănitor. Hambarele şi rezervoarele trebuiau umplute din nou cu proviziile lor de linişte.

      Şi trebuia să exist eu: altfel cine ar iubi oamenii?

      XXXV.

      MUZICA PE CARE O ASCULTAM ŞI PE CARE El N-O puteau înţelege m-a făcut să-mi’ dau seama de această contradicţie. Căci, sau îi faci să asculte cântece pe care le înţeleg – şi astfel nu progresează deloc, sau îi înveţi o ştiinţă pe care-o înţeleg – iar ei nu vor folosi nimic. Sau îi închizi în obiceiuri ce sunt ale lor de milenii şi nu va exista în ei copacul ce creşte născându-şi fructele şi florile noi, ci calm în rugăciune, înţelepciune şi somn liniştit, sau, dimpotrivă, mergând spre viitor, îi agiţi, şi-i zdruncini, şi-i obligi să se mute din datinile lor, şi curând nu vei mai conduce decât o turmă de emigranţi care s-a golit de patrimoniu. O armată ce-şi aşază mereu tabăra fără a-i pune vreodată temelii.

      Dar orice ascensiune e dureroasă. Orice transformare e suferinţă. Şi nu voi pătrunde niciodată această muzică dacă nu mă va fi făcut, la început, să sufăr. Căci ea nu este, fără îndoială, decât fructul însuşi al suferinţei mele, iar eu nu cred în cei care se bucură de proviziile strânse de alţii. Nu cred că e suficient să cufunzi copiii în concert, poem sau discurs, pentru a-i face să simtă 101 beatitudinea şi marea beţie a dragostei. Căci omul, desigur, e capabil de dragoste, dar şi de suferinţă. Şi de plictiseală. Şi de o stare de suflet neagră ca un an de ploaie. Şi chiar şi aceia ce ştiu să guste poemul nu fac decât să se bucure de el, căci altfel n-ar părea niciodată trişti. S-ar închide în poem şi ar jubila. Şi omenirea s-ar închide în poem şi ar jubila fără să mai aibă nimic de creat. Dar omul e astfel făcut, încât nu se bucură decât de lucrurile cărora le dă formă. Şi i-a trebuit, pentru a-l gusta, să facă ascensiunea poemului. Dar poemul ce nu s-a născut din efortul tău e asemenea priveliştii privită din vârful muntelui – se iroseşte repede şi nu are sens decât dacă e construcţie a oboselii, şi curând, o dată odihnit şi dornic de mers, aceeaşi privelişte te face să căşti şi nu-ţi mai oferă nimic. Căci poemul, chiar al altuia, nu e decât fruct al efortului tău, al ascensiunii tale interioare, iar hambarul nu formează decât sedentari fără calitatea de a fi oameni. Nu dispun de dragoste ca de o rezervă: ea este, înainte de toate, exerciţiu al inimii mele. Şi nu mă mai mir că există atâţia care nu înţeleg domeniul, templul, poemul sau muzica, şi care spun: „Ce există aici, în afară de o dezordine mai mult sau mai puţin bogată? Nimic care să mă poată conduce”. Aceştia, aşa cum spun, sunt rezonabili, sceptici şi plini de ironia care nu aparţine omului, ci neghiobului. Căci dragostea nu-ţi e dată ca un cadou al acestui obraz, la fel cum liniştea şi calmul nu sunt produs al priveliştii, ci al ascensiunii reuşite, al muntelui dominat, al instalării tale în cer.

      La fel – dragostea. Iluzia este că o întâlneşti, când, de fapt, se învaţă. Şi se înşală cel care rătăceşte prin viaţă”, pentru a fi cucerit, cunoscând prin scurte fioruri gustul tumultului inimii şi visând să întâlnească marea febră ce-l va încinge pentru totdeauna, deşi ea nu este, în slăbiciunea inimii şi nimicnicia colinei pe care-a învins-o, decât o deşartă victorie a inimii sale.

      De asemenea, nu te odihneşti în dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi, ca în maternitate. Dar tu vrei să te aşezi în gondola ta şi să devii cântec de gondolier pentru totdeauna. Şi te înşeli. Căci nu are semnificaţie ceea nu e ascensiune sau trecere. Iar dacă te opreşti, nu vei găsi decât plictiseala, căci priveliştea nu mai are nimic să-ţi spună. Şi vei repudia femeia, când l°2 ar fi trebuit ca tu să fi repudiat.

      Iată pentru ce niciodată nu m-a impresionat argumentul necredinciosului sau al logicianului, care spun: „Arată-mi domeniul, imperiul sau divinitatea, căci eu văd şi ating pietrele şi materialele, şi cred în pietrele şi materialele pe care le ating”. Dar niciodată n-am încercat să-l instruiesc prin împărtăşirea unui secret prea sărac pentru a putea fi folosit. La fel cum nu pot să-l transport pe vârful muntelui ca să-i descopăr adevărul unei privelişti care nu va fi, pentru el, victorie, nici nu pot să-l fac să iubească această muzică pe care n-o va fi învins înainte. Mi se adresează pentru a fi învăţat fără efort, asemenea celui ce caută femeia care va aşeza în el dragostea. Dar asta nu stă în puterile mele.

      Eu îl închid şi-l torturez prin studiu, ştiind bine că ceea ce e uşor e steril tocmai din acest motiv. Şi măsurând întinderea trudei după suferinţă şi sudoare. Iată pentru ce am chemat dascălii şcolilor mele şi le-am spus: „Nu înţelegeţi greşit. V-am încredinţat copiii oamenilor mei nu pentru a cântări mai târziu cantitatea cunoştinţelor lor, ci pentru a mă bucura de calitatea înălţării lor. Şi nu mă interesează acel elan al vostru care va fi cunoscut, purtat în litieră, o mie de vârfuri de munte şi va fi văzut, astfel, o mie de privelişti, căci, în primul rând, nu o va fi cunoscut cu adevărat pe niciuna, şi apoi o mie de privelişti nu sunt decât un grăunte de praf în imensitatea lumii. Mă interesează acela, doar, care-şi va fi ostenit muşchii în urcuşul unui munte, fie el unic, şi este, astfel, deschis spre a înţelege toate priveliştile viitoare, mai bine decât celălalt, falsul savant, cele o mie de privelişti prost învăţate.

      Iar pe acela, dacă vreau să-l convertesc la dragoste, îl voi pătrunde de dragoste prin obişnuinţa rugii”.

      Greşeala lor vine din faptul că au văzut că cel pătruns de dragoste descoperă figura ce-l înflăcărează. Iar ei cred în virtuţile figurii. Iar cel care a dominat poemul este înflăcărat de poem, şi ei cred în virtuţile poemului.

      Dar eu îţi repet: când spun munte, ţi-o spun ţie, care te-ai zgâriat în mărăcinii lui, care te-ai prăvălit în prăpăstiile lui, care ai asudat urcându-i pietrele, i-ai cules florile şi ai respirat vântul crestelor. Semnific, dar nu cuprind nimic. Iar când spun munte unui negustor gras, nimic nu-i voi lăsa în inimă.

      Şi nu fiindcă moare puterea poemului nu va mai exista poem. Nu fiindcă moare puterea chipului nu va mai fi dragoste. Sau fiindcă moare puterea infinitului nu va mai fi, în inima omului, întinderea pământurilor arabile, privite în noaptea lor, cărora căruţa le răpeşte cedri şi flori.

      Căci am ascultat, într-adevăr, cu atenţie, legăturile între oameni şi am descoperit pericolele inteligenţei: cea care crede că limbajul cuprinde. Şi răspunsurile în dispute. Căci nu pe calea limbajului voi transmite ceea ce este în mine. Nu există cuvânt să poată spune ceea ce este în mine. Nu pot decât să semnific în măsura în care înţelegi şi altfel decât prin vorbe. Prin miracolul dragostei sau fiindcă, născut din acelaşi zeu, îmi semeni. Altminteri, lumea cuprinsă în mine o voi trage de păr. Şi, în hazardul stângăciei mele, voi arăta acest aspect sau celălalt, asemenea muntelui despre care exprim bine, semnificându-l, că e înalt. În vreme ce el e cu totul altceva, iar eu vorbesc de măreţia nopţii atunci când îţi e frig între stele.

      XXXVI.

      ClND SCRII OMULUI, ÎNCARCI UN VAS. DAR puţine vase ajung la destinaţie. Se scufundă în mare. Puţine fraze continuă să răsune, străbătând istoria. Căci am semnificat mult, poate, dar am cuprins puţin.

      Şi, din nou, aceeaşi problemă: trebuie să înveţi să cuprinzi, mai degrabă decât să semnifici. Trebuie să-i înveţi pe ceilalţi să-şi organizeze operaţiile de captură. Cel pe care mi-l arăţi, ce însemnătate are câte ştie? E asemenea unui dicţionar. Important e ceea ce este. Acela şi-a scris poemul şi l-a umplut de pasiunea lui, dar a ratat pescuitul în larg. Nu a scos nimic din adâncuri. Mi-a semnificat primăvara, dar nu a creat-o în mine aşa cum ar fi putut s-o facă.

      Şi îi ascultam pe logicieni, istorici şi critici remarcând că opera, atunci când e puternică, se exprimă prin planul ei, căci devine plan ceea ce e puternic. Iar dacă oraşul apare după un plan, înseamnă că oraşul s-a exprimat şi 101 realizat. Dar nu planul e cel care a întemeiat oraşul.

      LE PRIVEAM PE DANSATOARELE ŞI cântăreţele mele, pe curtezanele din oraş. Îşi comandau litiere de argint şi, atunci când porneau în vreo plimbare, drumul le era deschis de crainici care aveau misiunea de a le anunţa trecerea, pentru ca mulţimea să se adune. Când aplauzele le istoveau îndeajuns şi le trezeau dintrun somn uşor, îndepărtau vălul de mătase de pe obraz şi binevoiau să cedeze dorinţei mulţimii, înclinându-şi capul în faţa iubirii acesteia. Surâdeau cu modestie, în timp ce crainicii îşi făceau zeloşi datoria, căci erau biciuiţi seara dacă mulţimea nu forţa prin dragostea ei modestia dansatoarei.

      Se îmbăiau în căzi de aur masiv şi mulţimea era adunată să vadă pregătirea laptelui pentru baie. Se mulgeau o sută de măgăriţe. Se adăugau ierburi mirositoare şi lapte de flori, care era foarte scump, dar atât de discret, încât nu mai avea parfum.

      Şi nu mă scandalizau, căci teritoriul meu era prea puţin absorbit de extragerea acestui lapte de flori, iar preţul lui era iluzoriu. De altfel, era de dorit ca undeva să se celebreze obiectul preţios. Căci nu folosirea contează, ci fervoarea. Şi, de vreme ce exista, puţin mă interesa dacă le parfuma sau nu pe curtezanele mele.

      Căci am avut mereu grijă, în disputele mele cu logicienii, să consider teritoriul meu în fervoarea sa, gata să reacţionez doar dacă se ocupa prea mult de podoabe şi neglija pâinea, neavând nimic împotriva unei podoabe care făcea singură nobleţea muncii celui ce o confecţionase, şi preocupându-mă mai puţin de soarta aceleia fără folosinţă obişnuită, gândindu-mă că-şi va găsi un loc mai bun în părul unei femei, decât ornând un monument stupid. Căci, desigur, poţi spune despre un monument că e proprietate a mulţimii, dar o femeie, dacă e frumoasă2 poate fi, de asemenea, privită, iar mizeria monumentului, dacă nu este un templu, e că, umplând ochii oamenilor cu podoabele lui, nu poate primi nimic de la ei. Dar femeia, dacă e frumoasă, cheamă la ea darurile şi sacrificiile şi te îmbată cu ceea ce îi dai. Nu cu ceea ce îţi dă.

      Îşi făceau, deci, baia, în lapte de flori. Şi, cel puţin, deveneau imagini ale frumuseţii. Apoi se hrăneau cu feluri rare şi complicate şi un os de peşte le făcea să r moară. Şi aveau perle pe care le pierdeau. Şi nu mă uimea pierderea perlelor, căci e bine ca perlele să fie efemere. Apoi ascultau povestitorii şi leşinau şi, leşinând, nu uitau să aleagă pentru cădere o pernă care să se armonizeze cu culorile eşarfelor pe care le purtau.

      Din când în când, îşi ofereau luxul dragostei. Şi-şi vindeau perlele pentru vreun soldat tânăr pe care-l plimbau prin oraş, şi pe care l-ar fi dorit cel mai frumos dintre toţi, cel mai strălucitor, cel mai agil, cel mai viril…

      Şi soldatul naiv, de cele mai multe ori, era beat de recunoştinţă, crezând că primeşte ceva, când, de fapt, el slujea vanităţii şi zgomotului din jurul lor.

      xxx vin.

      A VENIT ACEEA CE SE PLÂNGEA CU VIOLENŢA:

      — E un tâlhar, striga ea, un om corupt, putred, acoperit de ruşine. E râia pământului. Mârşav şi mincinos.

      — Mergi şi te spală, i-am răspuns. Te-ai murdărit.

      A venit alta, strigând împotriva nedreptăţii şi calomniei.

      Să nu încerci ca actele tale să fie înţelese. Nu vor fi niciodată şi nu este nici o nedreptate în asta. Căci dreptatea urmăreşte o himeră care este contrariul ei. Pe căpitanii mei, în deşert, i-ai văzut cât sunt de nobili, nobili şi săraci, şi arşi de sete. Dorm, rostogoliţi în nisip în marea noapte a imperiului. Sprinteni şi gata să-şi ia armele la cel mai mic zgomot. Ei au răspuns dorinţei tatălui meu: „Să se ridice aceia care sunt gata în faţa morţii, care-şi poartă toată averea într-o boccea pe umăr. Şi sunt leali în luptă şi generoşi cu făptura lor. Ridicaţi-vă, vă voi da cheile imperiului. Iar ei stau la marginea imperiului, vigilenţi ca nişte arhangheli. În altfel nobili decât valeţii miniştrilor mei sau chiar miniştrii mei. Dar iată-i, rechemaţi în capitală, cum trec neobservaţi la banchete, nu-şi găsesc locul în anticamere şi se plâng, ei, care într-adevăr sunt mari, de a fi astfel aduşi la servitudine şi umilinţă. „Amară soartă, spun ei, a aceluia ce nu este judecat…”.

      Iar eu le răspund: „Amară soartă a aceluia care este înţeles, şi purtat în triumf, venerat ca binefăcător, onorat „or. ji îmbogăţit. Se va umfla curând de pretenţii vulgare şi-şi va schimba nopţile înstelate pe marfă. Or, el era mai bogat decât ceilalţi, mai nobil şi mai de admirat. Şi pentru ce acela care domnea în singurătatea sa se supune părerii sedentarilor? Bătrânul dulgher găseşte în strălucirea scândurii răsplata muncii sale. Celălalt – în profunzimea liniştii din pustiu. E făcut pentru a fi uitat atunci când se întoarce. Iar dacă aceasta-l face să sufere, înseamnă că nu era destul de pur”. Căci îţi spun: imperiul se întemeiază pe valoarea oamenilor. Iar acela e o parte din imperiu. Parte din trunchiul arborelui. Dacă visezi pentru el avantaje de negustor şi trimiţi negustorul în pustiu, aşteaptă câţiva ani pentru a te bucura de fructele muncii tale. Negustorul va fi mare senior, celălalt – negustor vulgar.

      Pe cei care sunt nobili, îi ocrotesc. Protecţia lor este nedreptate. Să nu te indigneze cuvintele. Acei peşti albaştri cu văluri lungi, dacă-i întinzi pe mai, e nedrept să fie urâţi. Dar greşeala e a ta: ei erau făcuţi pentru strălucirea submarină. Erau frumoşi acolo unde malul se opreşte. Iar căpitanii nisipurilor, asemenea lor, sunt frumoşi acolo unde mor zgomotele oraşului, strigătele negustorilor şi vanitatea. Căci nu există vanitate în pustiul lor.

      Să se consoleze. Vor redeveni regi dacă doresc, căci nu le voi răpi regatul, nici nu le voi cruţa suferinţele.

      A venit alta:

      — Sunt soţie credincioasă, cuminte şi frumoasă. Nu respir decât pentru el. Îi cos hainele şi-i îngrijesc rănile, împart cu el clipele grele. Şi iată că-şi petrece timpul cu cea care-l batjocoreşte şi-l jefuieşte.

      I-am răspuns:

      — Nu te înşela astfel asupra omului. Cine se cunoaşte pe sine însuşi? înspre aceasta te îndrepţi, dar spiritul omului e asemenea ascensiunii munţilor. Vezi creasta, ţi se pare c-ai atins-o, şi descoperi alte creste, alte văgăuni şi alte pante. Cine-şi cunoaşte setea? Există dintre acei cărora le e sete de zgomotul râurilor şi care acceptă moartea pentru a-l auzi. Sunt alţii cărora le e sete de o vulpe atârnată de umăr şi care se aşază la pândă în ciuda duşmanului. Cea de care vorbeşti era, poate, născută din el. Şi poate de asta e răspunzător de ea. Eşti dator faţă de ceea ce-ai creat. O va căuta ca să-l jefuiască. O va căuta pentru ca ea să se adape. Nu va fi plătit printr-un cuvânt duios, dar nici nu va fi frustrat printr-o injurie. Nu e vorba aici de o operaţie contabilă, în care un cuvânt bun adaugă, iar o injurie retrage ceva anume. El va fi plătit prin sacrificiul său. Şi prin acel cuvânt pe care ea-l va spune şi pe care-l va fi învăţat de la el. Asemenea celui ce s-a întors din pustiu şi pe care decoraţiile nu-l pot plăti pentru acelaşi motiv pentru care ingratitudinile nu-l pot frustra. Căci nu e vorba de a dobândi şi de a poseda, ci de a deveni, de a fi şi de a muri în plenitudinea substanţei tale. Sj3une-ţi că recompensa care eliberează, în sfârşit, nava şi-i dă drumul în larg este în primul rând moartea. Fericit cel împovărat de comori!