Un drum abrupt şi alunecos se căţăra deasupra mării. Furtuna se dezlănţuise, iar noaptea curgea asemenea unui burduf prea plin. Cu obstinare urcam înspre Domnul, pentru a-l întreba despre raţiunea lucrurilor şi a mă face să înţeleg unde ducea schimbarea spre care fuseserăm împins.
Dar în vârful muntelui nu am aflat decât un bloc impunător, de granit negru.
„El este, îmi spuneam, imuabil şi incoruptibil14, căci încă speram să nu mă închid în singurătatea mea.
„Doamne, i-am spus, învaţă-mă. Iată că prietenii, tovarăşii şi supuşii mei nu mai sunt pentru mine decât păpuşi vorbitoare. Îi ţin în mână şi îi fac să se mişte după dorinţa mea. Dar nu ascultarea lor mă frământă, căci e bine ca înţelepciunea mea să coboare în ei, ci faptul că au devenit reflexul unei oglinzi ce mă face să fiu mai singur decât un lepros. Dacă eu rid, rid şi ei. Dacă eu tac, se întristează. Iar cuvintele mele îşi află loc în sufletele lor asemenea vântului în frunzele copacilor. Eu sunt singurul care le umple sufletele. Pentru mine nu mai există schimb, căci în această masă fără margini, care mă ascultă, nu aud decât propria-mi voce, pe care ei mi-o trimit înapoi asemenea ecourilor de gheaţă ale unui templu. Pentru ce iubirea mă înspăimântă şi ce pot să aştept de la această iubire, care nu este decât multiplicare a mea?”.
Dar blocul de granit, pe care se prelingeau picături strălucitoare de ploaie, rămânea imperturbabil.
„Doamne, i-am spus, căci pe o ramură vecină se afla un corb, înţeleg că măreţia ta îţi cere să nu-mi dai răspuns. Totuşi, am nevoie de un semn. Când îmi voi termina ruga, ordonă acestui corb să-şi ia zborul. Acesta va fi un semn primit de la altul decât eu însumi şi nu voi mai fi singur în lume. Voi fi legat de tine prin încredere, chiar dacă această încredere e nelămurită. Nu cer nimic, decât să mi se arate că există, poate, ceva de înţeles”.
Dar corbul rămânea nemişcat. M-am înclinat atunci în faţa zidului de granit.
„Doamne, i-am spus, desigur ai dreptate. Nu este de măreţia ta să te supui dorinţelor mele. Dacă şi-ar fi luat zborul, m-aş fi întristat şi mai tare. Căci un asemenea semn nu l-aş fi primit decât de la un egal, deci tot de la mine, şi ar fi fost un reflex al dorinţelor mele. Şi, încă o dată, n-aş fi întâlnit decât singurătatea mea”.
Prosternându-mă, am făcut cale întoarsă.
Dar desperarea mea făcea loc unei împăcări neaşteptate. Mă cufundam în noroiul drumului, îmi zdreleam pielea de stânci, luptam împotriva rafalelor biciuitoare şi, totuşi, sufletul mi se făcea mai limpede şi mai senin. Căci nu ştiam nimic, dar nimic n-aş fi putut afla fără dezamăgire. Căci nu-l atinseserăm pe dumnezeu, dar un zeu care se lasă atins nu mai este un zeu. Şi nici dacă dă ascultare rugii. Pentru prima oară, înţelegeam că măreţia rugii vine, înainte de toate, din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui negoţ. Şi, de asemenea, că pentru a învăţa să te rogi, trebuie să faci ucenicia tăcerii. Că dragostea începe doar atunci când nu mai aştepţi răsplată. Dragostea este învăţătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învăţătură a tăcerii.
Şi m-am întors în mijlocul poporului meu, închizându-l pentru prima oară în tăcerea iubirii mele. Şi dând naştere, astfel, ofrandelor sale până la moarte. Căci erau 170 îmbătaţi de buzele mele veşnic închise. Eram păstor, tabernacol al cântului lor, păstrător al destinelor lor, stăpân al bunurilor lor şi al vieţilor lor, şi totuşi mai sărac decât ei, mai umil în mândria mea ce nu se lăsa îngenuncheată. Ştiind că nu am nimic de primit. Dar ei se împlineau prin mine, iar cântul lor lua naştere din tăcerea mea. Şi prin mine, ei şi eu însumi nu eram decât rugă ce lua naştere din tăcerea Domnului.
LXXIV i-am văzut frământând lutul, femeile vin, îi ating pe umăr – e ora mesei. Dar ei le trimit înapoi la străchini, cufundaţi cum sunt în opera lor. Apoi soseşte noaptea şi, în lumina palidă a lămpilor cu ulei, îi regăseşti căutând în humă o formă pe care n-ar putea-o descrie. Şi puţini dintre cei fervenţi se îndepărtează, căci forma aceasta e legată de ei asemenea fructului de arbore. Ei sunt trunchi plin de sevă, din care ea se hrăneşte. Nu-şi vor părăsi opera până ce ea nu se va desprinde din ea însăşi, asemenea unui fruct copt. Ţi s-a părut vreodată, văzându-i epuizaţi, că banii câştigaţi contează pentru ei, sau destinul final al operei lor? Nu muncesc niciodată pentru prezentul muncii lor, nici pentru negustori, nici pentru ei înşişi, ci pentru urna de pământ şi pentru curbura toartei ei. Pentru o imagine veghează, imagine care încet le umple inima, aşa cum dragostea maternă creşte o dată cu mişcările pruncului în pântec.
Iar dacă eu vă strâng pe toţi împreună şi vă pun să munciţi la marea urnă pe care o ridic în inima cetăţilor, pentru ca de să fie păstrătoare a liniştii templului, e bine ca în ascensiunea ei să primească ceva din voi înşivă, iar voi s-o iubiţi. E bine ca eu să vă constrâng să construiţi trupul, punţile şi catargele unei corăbii ce va călători pe mare, iar într-o bună zi, asemenea unei zile de sărbătoare, s-o împodobiţi cu pânze şi s-o oferiţi mării în dar.
Atunci zgomotul ciocanelor voastre va fi cânt, sudoarea şi eforturile voastre vor fi fervoare. Iar lansarea în larg a corăbiei va fi întâmplare miraculoasă, căci apele vor primi de la voi podoabe de flori.
LXXV.
IATĂ PENTRU CE UNITATEA DRAGOSTEI O FAC să crească în coloane diverse, în cupole şi în sculpturi patetice. Căci unitatea, pentru a o exprima, trebuie s-o difersifici la infinit. Iar aceasta nu trebuie să te mire.
Numai absolutul ce vine din credinţă, din fervoare sau dorinţă contează. Căci mersul înainte al corăbiei este unul singur, dar la el colaborează şi cel ce ascute un ferăstrău, şi cel ce spală puntea sau cel ce se caţără pe catarg.
Iar această dezordine vă nelinişteşte, căci vi se pare că, dacă oamenii s-ar supune aceloraşi mişcări sau ar trage toţi în aceeaşi direcţie, ar câştiga în putere. Dar vă răspund: temelia, atunci când este vorba despre om, nu se află în urmele vizibile. Trebuie să te înalţi pentru a o descoperi. Şi, aşa cum nu-i reproşezi sculptorului că, pentru a atinge şi a surprinde esenţa, nu a simplificat până la esenţă, ci s-a folosit de semne diverse, ca buze, ochi, riduri şi păr, căci avea nevoie de structura unui năvod pentru a-şi captura prada, năvod datorită căruia vei simţi pătrunzându-te de o melancolie unică, ce te va ajuta să te împlineşti, la fel nu trebuie să te nelinişteşti de dezordinea imperiului meu. Căci această comunitate de oameni, acest nod al trunchiului din care pornesc ramuri diferite, această unitate pe care vreau s-o ating şi care este sens al imperiului meu, trebuie să te îndepărtezi puţin pentru a o descoperi. Şi, îndepărtându-te, nu vei mai vedea decât o corabie înaintând pe mare.
Căci dacă eu transmit oamenilor mei dragostea înaintării în larg, iar fiecare va fi împins de fervoare, îi vei vedea curând diversificându-se după însuşirile lor diferite. Unul va ţese pânze, altul va culca arbori în pădure cu fulgerul securii sale. Altul va făuri cuie, iar undeva va exista unul care va urmări mersul stelelor, pentru a învăţa cum se conduce o corabie. Şi toţi nu vor fi decât unul singur. A crea o corabie nu înseamnă a ţese pânză, a făuri cuie sau a citi mersul stelelor, ci a crea dragostea de mare, care este una, şi la lumina căreia nimic nu mai e contradictoriu, ci totul este comunitate I” 2 în iubire.
Iată pentru ce eu colaborez, deschizând braţele duşmanilor mei pentru ca ei să mă îmbogăţească, ştiind că există o înălţime de la care, privită, lupta seamănă cu dragostea.
A crea o corabie nu înseamnă a o prevedea în amănuntele ei. Căci dacă voi face planurile corăbiei, eu singur, din diversitatea ei nu voi surprinde nimic. Totul se va schimba, iar la aceste invenţii pot lucra alţii. Nu am nevoie să cunosc fiecare cui al corăbiei. Ci trebuie să le aduc oamenilor dragostea pentru mare.
Cu cât cresc mai mult, asemenea arborelui, cu atât mai adânc îmi înfig rădăcinile. Iar catedrala mea, care este una, va ieşi din mâinile aceluia care, plin de scrupule, va sculpta un chip pe care se citeşte remuşcarea, şi din mâinile celuilalt care, ştiind să se bucure, sculptează un surâs. Din rezistenţa celui care mi se împotriveşte şi din fidelitatea celui care îmi este credincios. Şi nu-mi reproşaţi că am acceptat dezordinea şi indisciplina, căci singura disciplină pe care o recunosc este cea a inimii ce domină, iar dacă veţi intra în templul meu veţi fi uluiţi de unitatea, de măreţia şi de liniştea lui, iar atunci când veţi vedea prosternându-se, unul alături de celălalt, pe fidel şi pe revoltat, pe sculptor şi pe şlefuitorul de coloane, pe savant şi pe neştiutor, pe cel vesel şi pe cel trist, să nu-mi spuneţi că sunt exemple de incoerenţă, căci ei sunt, prin rădăcina lor, unul singur, iar templul, prin ei, s-a împlinit şi şi-a aflat toate căile de care avea trebuinţă.
Cel care creează o ordine de suprafaţă se înşală, neştiind să domine de la suficientă înălţime pentru a descoperi templul, corabia şi dragostea şi, în locul unei ordini adevărate, creează o disciplină de jandarm, în care toţi trag în aceeaşi direcţie şi bat acelaşi pas. Dacă fiecare dintre supuşii tăi seamănă celorlalţi, nu ai atins unitatea, căci o mie de coloane identice nu dau naştere decât unui stupid efect de oglindă, şi nu unui templu. Iar perfecţiunea operei tale ar fi ca din aceşti o mie de supuşi să-i masacrezi pe toţi, în afară de unul.
Ordinea veritabilă este templul. Creaţie a inimii arhitectului, care leagă, asemenea unei rădăcini, diversitatea materialelor şi care are nevoie de chiar această diversitate pentru a fi unul, neclintit şi puternic.
Nu trebuie să te înspăimânte că unul este altfel decât celălalt, că aspiraţiile unuia se opun aspiraţiilor celuilalt, că limbajul unuia nu este şi limbajul celuilalt, trebuie să te bucuri, căci dacă eşti creator vei clădi un templu de mai mare cuprindere, care să fie măsura lor comună.
Îl numesc orb pe cel care se închipuie creator atunci când dărâmă o catedrală şi înşiră pietrele în ordinea mărimii, una după alta.
LXXVI.
SA NU TE NELINIŞTEASCĂ STRIGATELE PE care le va deştepta cuvântul tău, căci un adevăr nou este o structură nouă oferită dintr-odată (şi nu o enunţare evidentă prin care să poţi înainta din consecinţă în consecinţă) şi, de fiecare dată când voi da un înţeles vreunui element al imaginii tale, ţi se va obiecta că acelaşi element juca un rol diferit în cealaltă imagine şi nu se va înţelege de la bun început pentru ce pari a te contrazice şi a contrazice în acelaşi timp.
Dar voi spune: „Acceptaţi să muriţi pentru voi înşivă, uitaţi că asistaţi fără rezistenţă la creaţia mea cea mai nouă! Numai aşa vă veţi putea împlini, închizându-vă în crisalidele voastre. Şi-mi veţi spune după aceea dacă nu aveţi sufletul mai limpede, mai liniştit şi mai vast”.
Căci nu există un din aproape în aproape, nici în statuia pe care o cioplesc, nici în adevărul pe care-l demonstrez. Adevărul este unul, şi nu se vede decât după ce-ai fi ajuns la el. Şi chiar atunci nu-l remarci, căci te afli în mijlocul lui. Iar adevărul adevărului meu este omul ce se naşte din el.
Acelaşi lucru despre mănăstirea în care te închid pentru a te transforma. Dacă-mi vei cere, prins în vanităţile şi problemele tale vulgare, să-ţi demonstrez această mănăstire, nu voi binevoi să-ţi răspund, căci cel ce ar putea înţelege este altul decât tine însuţi şi, înainte de toate, trebuie să-i dau viaţă. Eu nu pot decât să te constrâng la împlinire.
Nu te nelinişti, deci, de protestele ce vor urma constrângerilor tale. Căci cei care strigă ar avea dreptate 174 dacă i-ai atinge în esenţa lor şi i-ai frustra de măreţia lor. Dar respectul faţă de om este respectul faţă de nobleţea sa. Ei numesc dreptate libertatea de a continua să existe, putrezi chiar, căci aşa au venit pe lume. Şi vindecându-i, nu voi leza nimic din ceea ce e divin.
LXXVII.
IATĂ PENTRU CE POT SA SPUN CA REFUZ SA mă alătur lor, dar refuz, în acelaşi timp, să-i exclud. Nu sunt nici intransigent, nici moale, nici uşor de împăcat. Accept omul cu defectele lui, exercitându-şi, totuşi, vigoarea. Nu fac din adversarul meu un martor, simplu cal de bătaie al nefericirilor noastre, pe care ar fi bine să-l arzi de viu în piaţa publică. Îl accept în întregime pe adversarul meu, şi totuşi îl resping. Căci apa e proaspătă şi bună. Bun e şi vinul limpede. Dar oamenilor întregi nu le voi da să bea amestec de apă şi vin.
Nu există nimeni în lume care să nu aibă deloc dreptate. Decât cei care raţionează, argumentează, demonstrează şi, folosindu-se de un limbaj logic fără conţinut, nu pot nici să greşească, nici să aibă dreptate. Ei fac doar zgomot, dar un zgomot ce poate face ca sângele oamenilor să curgă mult timp, căci sunt foarte mândri de ei înşişi. Pe aceştia îi refuz, pur şi simplu, aşa cum retez copacii.
Dar oricine acceptă distrugerea urnei sale de carne, pentru a salva comoara ce se află închisă în ea, are dreptate. Am mai spus-o. A-i proteja pe cei slabi sau a-i sprijini pe cei puternici, iată dilema ce te frământă. Şi e posibil ca duşmanul tău să-i protejeze pe cei slabi, în timp ce tu îi sprijini pe cei puternici. Şi iată că sunteţi constrânşi să luptaţi pentru a salva teritoriul unuia, teritoriu al putreziciunii demagogilor ce slăvesc răul pentru rău, sau teritoriul altuia, al cruzimii stăpânilor de sclavi care, folosindu-se de bici pentru a constrânge, împiedică devenirea omului. Iar viaţa te pune în faţa acestor conflicte cu o tărie ce-ţi cere să foloseşti armele. Căci doar gândul (dacă el creşte aidoma unei ierburi) că nici un duşman nu este echilibru devine minciună şi devorează lumea.
Aceasta se datorează câmpului minuscul al conştiinţei tale. Şi, aşa cum nu poţi, atunci când eşti atacat, să te gândeşti în acelaşi timp la tactica luptei şi să simţi loviturile, aşa cum nu poţi în acelaşi timp să simţi frica de naufragiu şi mişcările hulei, iar cel căruia îi e frică nu simte răul de mare, iar cel căruia îi e rău nu mai simte frica, aşa îţi va fi imposibil, dacă nu vei fi ajutat de limpezimea unui limbaj nou, să gândeşti şi să trăieşti în acelaşi timp două adevăruri contrarii.
LXXVIII.
AU VENIT PENTRU A-MI FACE OBSERVAŢII NU geometrii imperiului meu, al căror număr se reducea, de altfel, la unul şi care, de fapt, era mort, ci o delegaţie a comentatorilor geometrilor, care erau zece mii.
Atunci când creezi o corabie, nu te îngrijeşti de cuie, de catarge sau de scândurile punţii, ci închizi într-un arsenal zece mii de sclavi şi câţiva vătafi înarmaţi cu bice. Şi gloria corăbiei se răspândeşte. Dar n-am văzut niciodată un sclav lăudându-se că a învins marea.
