Căci, desigur, animalul nu poate percepe decât obiectul. Nu şi culoarea obiectului, după vreun limbaj oarecare. Dar tu eşti un om şi te hrăneşti nu cu lucruri, ci cu înţelesul lucrurilor.

      Eu te clădesc şi te înalţ. În piatră îţi arăt ceea ce nu aparţine pietrei, ci este îndemn al inimii sculptorului şi măreţie a războinicului mort. Iar tu eşti îmbogăţit de existenţa, undeva, a războinicului de piatră. Din animale, case şi munţi clădesc pentru tine, înălţându-te şi mai mult, un domeniu. Şi chiar dacă nimic din acest domeniu nu-ţi este de folos în această clipă, el îţi umple fiinţa. Iau cuvintele vulgare şi, legându-le într-un poem, te îmbogăţesc cu el. Iau fluvii şi munţi şi, legându-le într-un imperiu, te însufleţesc de existenţa lui. Şi, în zilele de victorie, canceroşii pe mormanele lor de gunoaie, puşcăriaşii în închisorile lor, datornicii printre portărei, cu toţii vor străluci de mândrie, căci nu există zid, sau spital, sau închisoare care să te împiedice să primeşti, căci din această materie disparată am făurit un zeu ce-şi râde de ziduri şi e mai puternic decât supliciile.

      Iată pentru ce, ţi-am spus, eu clădesc omul, şi răstorn zidurile, şi smulg zăbrelele, şi-l eliberez. Căci am clădit omul care comunică şi căruia nu-i pasă de ziduri. Şi nu-i pasă de temniceri şi de fiarele călăului, căci de 204 nu-i pot pune stavile.

      Căci, desigur, nu comunici de la unul la altul, ci de ia unul la imperiu şi de la celălalt la imperiu, care are pentru voi semnificaţii deosebite. Iar dacă mă vei întreba: „Cum să ajung alături de cea pe care o iubesc, când zidurile, şi marea, şi moartea mă despart de ea?”, îţi voi răspunde că în zadar strigi către ea pentru ea, dar că e suficient să îndrăgeşti acele lucruri de care nimic nu te desparte, acea imagine a casei, a tăvii de ceai. Şi a ceainicului, a covorului de lână, a căror încununare şi esenţă este soţia adormită, căci îţi este dat s-o iubeşti, deşi lipseşte şi deşi doarme.

      Iată pentru ce spim că ceea ce contează în primul rând în a făuri un om este nu de a-l instrui căci instrucţia e zadarnică, dacă el nu va mai fi decât o carte umblătoare, ci de a-l ridica şi a-l conduce la înălţimile unde nu există lucruri, ci imagini născute din nodul divin ce leagă lucrurile. Căci nimic nu poţi spera de la lucruri, dacă de nu au răsunet şi reflex unele întraltele, aceasta fiind singura muzică a inimii.

      La fel despre munca ta, dacă e pâine a copiilor tăi şi transformare a ta în ceva mai însemnat decât tine însuţi. La fel despre iubirea ta, dacă e altceva decât simplă căutare a unui trup de îmbrăţişat, căci bucuria pe care ţi-o va da va fi închisă în ea însăşi.

      Iată pentru ce îţi voi vorbi în primul rând despre calitatea fiinţelor.

      Atunci când, în tristeţea nopţilor fierbinţi, întorcându-te din deşert, vizitezi cartierul deocheat şi alegi, pentru ca prin ea să uiţi de dragoste, o femeie, şi chiar dacă o mingii, şi o auzi vorbind şi răspunzând, şi chiar dacă era frumoasă, vei pleca, o dată dragostea consumată, despuiat de tine însuţi şi fără amintiri.

      Dar dacă se întâmplă ca aceeaşi înfăţişare, aceleaşi mişcări, aceeaşi graţie, aceleaşi cuvinte să fie ale acelei prinţese, născută într-o insulă din drumul trudnic al caravanelor, scăldată timp de cincisprezece ani în muzică, în poeme şi înţelepciune, ştiind să ardă de mânie la insulte şi de credinţă la încercări, bogată prin ceea ce este al ei şi nu-i poate fi răpit, cu sufletul plin de zeităţi, pe care nu le-ar putea trăda, capabilă să ofere călăului graţia sa extremă pentru un singur cuvânt care se cere şi pe care ea refuză, cu dispreţ, să-l pronunţe, atât de bine înrădăcinată în nobleţea ei, încât ultimul pas îi va fi mai patetic decât un dans, şi dacă, atunci când intri în încăperea cu dale strălucitoare în care te aşteaptă, ea deschide înspre ti’ne braţele ei tinere, şi pronunţă aceleaşi cuvinte, dar care aici vor fi expresie a unui suflet perfect, atunci îţi spun: în zori, când vei pleca înspre nisipuri şi mărăcini, nu vei mai fi acelaşi. Căci nu are importanţă individul, cu scoarţa sa săracă şi bazarul său de idei, ci înainte de toate contează sufletul, mai mult sau mai puţin vast, cu furtunile sale, cu munţii, cu pustiurile de linişte, cu crestele sale de zăpadă, cu versanţii acoperiţi de flori, cu apele sale liniştite, toată această cauţiune invizibilă şi monumentală. El îţi dă fericire. Şi nu vei’ putea niciodată să nu-l iei în seamă. Căci nu e aceeaşi navigaţia pe un râu îngust, chiar dacă închizi ochii pentru a-i simţi balansul, şi călătoria pe întinderea mării. Nu aceeaşi este plăcerea, deşi obiectele sunt asemănătoare, pe care ţi-o dă un diamant fals şi un diamant pur. Cea care tace în faţa ta nu e aceeaşi cu o alta, în profunzimea tăcerii ei.

      Şi nu vei fi niciodată înşelat de la început.

      Iată pentru ce refuz să-ţi uşurez munca şi, fiindcă trupul tău se bucură de apropierea femeilor, să-ţi sporesc uşurinţa capturării, golindu-le de consemnele, de refuzurile şi de nobleţea lor, căci prin aceasta voi distruge tocmai ceea ce doreai să cucereşti.

      Dacă se vor prostitua, nu vei mai afla în de decât puterea de a uita dragostea, dar singura acţiune pe care o salvez este aceea care te îmbogăţeşte pentru acţiunea viitoare, aşa cum te-aş împinge să învingi, în ascensiunea ta, muntele, ceea ce te pregăteşte pentru a-l învinge pe celălalt, şi mai înalt, aşa cum ţi-aş propune, pentru aţi făuri dragostea, de a escalada sufletul inaccesibil.

      xev.

      DIAMANTUL ESTE FRUCTUL SUDORII UNUI popor, dar după ce poporul a asudat, diamantul a devenit un bun ce nu e nici consumabil, nici divizibil, 206 şi nu e de folos nici unuia dintre muncitori. Trebuie, oare, să î‘enunţ la captura diamantului, stea trezită din pământ? Dacă din cartierul meşteşugarilor mei îi voi lua pe cei care cizelează vase de aur, care, nici de, nu sunt divizibile, căci fiecare dintre de costă o viaţă, iar în timp ce meşterul lucrează, trebuie să-l hrănesc cu bucate culese de alţii – şi dacă pe aceştia îi voi trimite ca, la rândul lor, să lucreze pământul, şi astfel nu voi mai avea un vas de aur, dar voi avea mai multă hrană de distribuit – ai să-mi spui că aceasta este nobleţea omului, de a nu mai extrage diamante şi de a nu mai şlefui obiecte de aur? Creezi că omul va fi îmbogăţit prin aceasta? Ce-mi pasă de soarta diamantului? Voi accepta, dacă nu se va putea altfel, pentru a face plăcere geloziei mulţimii, să le ard, o dată pe an, pe toate cele care se vor fi strâns între timp, căci astfel se vor bucura de o zi de sărbătoare, sau să inventez o regină pe care s-o încarc cu strălucirea lor, şi astfel vor avea o regină împodobită de diamante. Iar strălucirea reginei sau căldura sărbătorii se vor răspândi asupra lor. Creezi că vor fi mai bogaţi dacă vei închide diamantele în muzeu, iar acolo de nu vor folosi nimănui, decât câtorva trândavi stupizi, şi nu vor înnobila decât un paznic grosolan şi greoi?

      Va trebui să admiţi că nu are valoare decât ceea ce pe oameni i-a costat timp, asemenea templului. Iar gloria imperiului meu, din care fiecare îşi va primi partea, nu se naşte decât din diamantele pe care-i constrâng să le extragă şi din regina pe care-o voi împodobi cu de.

      Căci eu nu cunosc decât libertatea care este exerciţiu al sufletului. Nu şi pe cealaltă, care este rizibilă, căci eşti, totuşi, constrâns să cauţi poarta pentru a trece dincolo de ziduri, şi nu eşti liber să fi tânăr, nici să te bucuri, noaptea, de soare. Dacă eu te oblig să alegi poarta aceasta mai degrabă decât pe cealaltă, te vei plânge, deşi, dacă nu există decât o singură poartă, vei suporta aceeaşi constrângere. Iar dacă îţi refuz dreptul de a te căsători cu aceea care ţi se pare frumoasă, te vei plânge de tirania mea, deşi n-ai remarcat, căci n-ai putut vedea şi altele, că în patul tău toate erau saşii.

      Dar pe cea cu care te vei căsători am constrâns-o să se împlinească, iar ţie ţi-am făurit un suflet, şi amândoi 207 vă veţi folosi de singura libertate care are un sens şi care este exerciţiu al spiritului.

      Căci, aşa cum spunea tatăl meu: „A nu fi nu înseamnă a fi liber”.

      XEVI.

      ÎŢI VOI VORBI ÎNTR-O ZI DESPRE NECESITATE sau despre absolut, care este nod divin ce leagă lucrurile.

      Căci este cu neputinţă ca jocul de zaruri să aibă vreun patetism, dacă zarurile nu înseamnă nimic. Cel care pleacă pe mare la ordinul meu, dacă marea se arată furtunoasă, iar el îşi dă seama de aceasta dintr-o privire aruncată în larg, şi cântăreşte norii grei ca pe nişte adversari, şi măsoară hula, şi respiră răbufnirile de vânt, pentru el toate aceste lucruri vor avea răsunet unele în altele şi, fiindcă ordinului meu nu poate să i se opună, de vor fi pentru el nu spectacol disparat, ci bazilică înălţată, a cărei temelie, pentru a-i stabili permanenţa, voi fi eu. Iar el va fi, la rândul lui, magnific atunci când va intra, distribuind ordine, în ceremonialul căsătoriei.

      Dar celălalt, independent de mine, care pretinde să viziteze marea plimbându-se, şi poate să rătăcească pe întinderea ei după plac, şi oricând poate face cale întoarsă, acela nu are acces la bazilică, iar norii grei nu sunt pentru el încercare, ci privelişte de tablou, iar acest vânt care răcoreşte nu este transformare a lumii, ci slabă mângâiere a cărnii, iar această hulă ce se cască nu e decât oboseală pentru pântecele său.

      Iată pentru ce datoria, care este nod dâvin ce leagă lucrurile, nu-ţi va clădi imperiul, templul sau domeniul decât dacă-ţi apare ca necesitate absolută, şi nu ca joc ale cărui reguli sunt schimbătoare.

      „Vei recunoaşte o datorie, spunea tatăl meu, prin aceea că nu-ţi este ţie dat să o alegi11.

      Iată de ce se înşală cei care încearcă să placă. Şi, pentru a place, se fac maleabili şi ductili. Şi răspund dorinţelor înainte ca de să fie exprimate. Şi trădează orice, ca să fie aşa cum li se cere. Ce pot să fac cu aceste meduze care nu au nici oase, nici formă? Veniţi 208 să mă vedeţi atunci când veţi fi voi înşivă.

      Chiar şi femeile se plictisesc de cel care le iubeşte şi, pentru a-şi dovedi dragostea, acceptă să devină ecou şi oglindă, căci nimeni nu are nevoie de propria-i imagine. Dar am nevoie de tine, care eşti clădit ca o fortăreaţă. Aşază-te în faţa mea, căci exişti.

      Pe cel care aparţine imperiului, femeia îl iubeşte şi îl va sluji.

      XEVII.

      MI-AU VENIT ACESTE GÂNDURI DESPRE libertate.

      Atunci când tatăl meu, mort, a devenit munte ce bara orizontul oamenilor, s-au trezit logicienii, istoricii şi criticii, cu toţii plini de învolburarea de cuvinte pe care el îi făcuse să le înghită, şi au descoperit că omul este frumos.

      Este frumos, fiindcă tatăl meu i-a pus temelie şi l-a făcut să crească.

      „Fiindcă omul este frumos, au strigat ei, trebuie eliberat. Iar el se va dezvolta în deplină libertate, şi orice acţiune a lui va fi minunată. Căci splendoarea lui este ţinută în frâu”.

      Eu, când merg seara pe plantaţiile mele de portocali, cărora li se îndreaptă trunchiul şi li se taie ramurile, aş putea spune: „Portocalii mei sunt frumoşi şi grei de portocale. Pentru ce, atunci, să tai aceste ramuri, care şi de ar fi dat fructe? Trebuie să eliberezi arborele. Iar el se va dezvolta în deplină libertate. Căci splendoarea sa este ţinută în frâu”.

      Şi, deci, au eliberat omul. Iar omul s-a ţinut drept, căci fusese clădit drept. Iar atunci când au apărut jandarmii ce se străduiau, nu din respect faţă de matricea de neînlocuit, ci din dorinţă vulgară de dominaţie, să-i facă să se întoarcă la constrângere, aceşti oameni, a căror splendoare fusese maltratată, s-au revoltat. Şi dragostea de libertate i-a înflăcărat pe toţi, asemenea unui incendiu. Luptau pentru libertatea de a fi frumoşi. Iar când mureau pentru libertate, mureau pentru propria lor frumuseţe, şi moartea le era frumoasă.

      Iar cuvântul libertate răsuna mai pur decât o trâmbiţă.

      Dar îmi aminteam de cuvintele tatălui meu: „Libertatea lor este libertatea de a nu fi”.

      Căci iată că, din efect în efect, ei au devenit mulţime de piaţă publică. Dacă tu iei hotărâri după bunul tău plac, iar vecinul tău hotărăşte, de asemenea, actele, în întregul lor, se distrug. Dacă fiecare pictează acelaşi obiect după gustul lui, unul va spoi cu roşu, altul cu albastru, altul cu ocru, iar obiectul nu va mai avea culoare. Dacă procesiunea se oi’ganizează, dar fiecare îşi alege o altă direcţie, nebunia va împrăştia această pulbere şi nu va mai exista nici o procesiune. Dacă pulberea o împărţi şi o distribui tuturor, nu vei obţine din aceasta o întărire a puterii, ci risipirea ei. Dacă fiecare alege aşezarea templului şi-şi va duce piatra acolo unde vrea, vei afla, în locul templului, o întindere semănată cu pietre. Căci creaţia e unică, iar arborele tău nu se naşte decât din explozia unei singure seminţe. Desigur, acest arbore e nedrept, căci celelalte seminţe nu vor mai germina.

      Puterea, dacă e dorinţă de dominaţie, e ambiţie stupidă. Dar dacă e act de creator şi exerciţiu al creaţiei, dacă merge împotriva tendinţei naturale, care este ca materialele să se amestece, ca gheţarii să se topească şi să devină mlaştini, ca templul să se macine în timp, ca lumina şi căldura soarelui să se risipească într-o încropeală leneşă, ca paginile cărţilor să se încurce, atunci când uzura le desprinde una de cealaltă, ca limbile să se amestece şi să degenereze, ca puterile să se egalizeze, ca eforturile să se echilibreze şi ca orice construcţie născută din nodul divin ce leagă lucrurile să se desfacă în morman incoerent, atunci această putere o slăvesc. Căci ea este asemenea cedrului care aspiră pământul stâncos al deşertului, îşi înfige rădăcinile într-un sol în care apa e lipsită de gust, capturează în ramurile sale soarele care, altfel, s-ar amesteca cu gheaţa şi ar putrezi o dată cu ea, şi, în deşertul imuabil, în care totul, puţin câte puţin, s-a distribuit, nivelat şi echilibrat, începe să clădească nedreptarea arborelui care transcende stânca şi bolovănişul, înalţă în soare un templu, cântă în vânt asemenea unei harpe şi, în nemişcare, restabileşte mişcarea.

      Căci viaţa e structură, linii de forţă şi nedreptate.

      210 Ce facî, atunci când vezi copiii plictisindu-se, dacă nu să le impui o constrângere, şi anume regulile unui joc, după care îi vei vedea alergând.

      A venit, deci, vremea când neconstrângerea, în lipsa obiectelor ce trebuiau eliberate, a devenit nimic mai mult decât împărţeală a proviziilor…

      Căci, în lipsa legilor, îţi loveşti vecinul, iar el te loveşte pe tine. Iar starea de repaus pe care o afli este asemenea celei a bilelor amestecate, atunci când şi-au oprit mişcarea. Nu este, oare, preferabil ca viaţa să te conducă, iar tu să te loveşti, ca de nişte obstacole, de liniile de forţă ale arborelui ce vine? Singura constrângere pe care o simţi acum şi o urăşti este duşmănia vecinului tău, gelozia egalului tău, egalitatea cu bruta. De te vor înghiţi în turba moartă, dar atât de stupidă este zarva cuvintelor voastre, încât vorbiţi de tiranie dacă sunteţi constrânşi la ascensiune, asemenea unui arbore.

      A venit, deci, vremea când libertatea nu a mai fost libertatea frumuseţii omului, căci omul se topise în el, iar masa nu e liberă, căci nu are direcţie, ci doar apasă, şi rămâne nemişcată. Ceea ce nu împiedica a fi numită libertate acest mod de a trândăvi şi dreptate această trândăveală.

      A venit vremea când cuvântul libertate, care maimuţărea încă sunetul unei trâmbiţe, s-a golit de ceea ce avea patetic, iar oamenii visau confuz la o trâmbiţă nouă, care să-i trezească şi să-i îndemne să construiască.

      Căci doar glasul trâmbiţei care te smulge din somn este frumos.

      Dar îndemnul valabil este numai acela care te supune templului după semnificaţia ta, căci pietrele nu sunt libere să meargă încotro le place, fiindcă atunci nu există nimic căruia de să-i dea sau de la care să primească semnificaţie. Este aceea de a te supune trâmbiţei atunci când ea trezeşte şi face să se nască din tine ceva mai presus decât tine însuţi. Cei care mureau pentru libertate atunci când ea era imagine a lor, mai presus de ei înşişi, şi luptau pentru propria lor frumuseţe, supunându-se acestei frumuseţi, acceptau constrângeri, şi se sculau noaptea la chemarea trâmbiţelor, fără a fi liberi de a continua să doarmă, sau să-şi mângâie femeile, ci guvernaţi, şi puţin mă interesează să aflu, atunci când te văd constrâns, dacă jandarmul este în afara sau înăuntrul tău. 211

      Iar dacă e înăuntru, ştiu că la început a fost în afară, aşa cum simţul onoarei îţi vine de la vigoarea tatălui tău, care te-a făcut să creşti respectând onoarea.

      Iar dacă prin constrângere înţeleg contrariul libertăţii de a face orice, ceea ce înseamnă a trişa, aceasta nu înseamnă că doresc ca ea să fie efect al poliţiei mele, căci am observat, plimbându-mă în liniştea iubirii mele, acei copii despre care îţi vorbeam, supuşi regulilor jocului lor şi ruşinându-se atunci când trişau. Ei cunoşteau, deci, imaginea jocului. Eu numesc imagine ceea ce ia naştere dintr-un joc. Fervoarea lor, plăcerea de a dezlega probleme, tânăra lor îndrăzneală, un asamblu al cărui gust aparţine acestui joc, şi nu altuia, o anume divinitate care-i ajută în devenirea lor, căci nici un joc nu te plămădeşte în acelaşi fel şi, pentru a te schimba, trebuie să schimbi jocul. Dar dacă te descoperi măreţ şi nobil în acel joc, vei vedea, dacă ţi se întâmplă să trişezi, că distrugi tocmai ceea ce făcea scopul jocului tău. Acea grandoare şi acea nobleţe. Şi iată-te constrâns de dragoste pentru o imagine.

      Căci ceea ce creează jandarmul este asemănarea ta cu altul. Cum ar putea vedea mai sus? Ordinea, pentru el, este ordinea muzeului în care lucrurile stau aliniate. Dar eu nu întemeiez unitatea imperiului meu pe asemănarea ta cu vecinul tău. Ci pe aceea că vecinul tău şi tu însuţi, asemenea statuii şi coloanei în templu, vă contopiţi în imperiu, care, doar el, este unic.

      Constrângerea mea este ceremonial al dragostei.