Dar tu, santinelă, dacă veghezi, tu eşti în legătură cu oraşul deschis înspre stele. Nu această casă, sau cealaltă, sau acest spital, sau acest palat. Ci oraşul. Nu 226 acest vaiet al muribundului, nici acest strigăt al femeii lăuze, nici acest geamăt de dragoste, nici această chemare a noului născut, ci această răsuflare diversă a unui trup unic. Oraşul. Nici veghea aceluia, nici acea căutare a celuilalt, ci’acest amestec de fervoare şi somn, acest foc sub cenuşa Căii Lactee. Oraşul. Santinelă, ureche lipită de pieptul iubitei, ascultând această linişte, această odihnă şi aceste răsuflări pe care nu trebuie să le divizi, pentru a le auzi, căci toate împreună sunt bătaia unei inimi. Ceea ce înseamnă bătaia inimii. Şi nimic altceva.

      Santinelă, atunci când veghezi eşti egalul meu. Căci oraşul se reazemă pe tine, şi pe oraş se reazemă imperiul. Desigur, sunt de acord ca, dacă trec, să îngenunchezi, căci aşa se mişcă lucrurile, ca şi seva, dinspre rădăcină înspre frunziş. Şi este bine ca omagiul tău să urce înspre mine, căci aceasta este circulaţia sângelui în imperiu, asemenea iubirii mirelui înspre mireasă, asemenea laptelui mamei înspre copil, asemenea respectului celor tineri înspre cei bătrâni, dar poţi să spui că unul dintre ei primeşte ceva? Căci eu sunt primul care te slujesc.

      Iată pentru ce, atunci când te privesc cum te sprijini în armă, egalul meu întru Domnul, căci cine poate distinge pietrele din temelie de cele din cheia de boltă, şi cine ar putea fi gelos pe una sau pe cealaltă… Iată pentru ce inima îmi bate din dragoste de a te privi, şi totuşi îmi voi trimite oamenii pentru a te ridica.

      Căci tu dormi. Santinelă adormită. Santinelă moartă. Şi te privesc cu spaimă, căci în tine doarme şi moare imperiul. Îl văd bolnav, văzându-te pe tine, căci e semn rău, ca ei să-mi trimită santinele ce dorm.

      „Desigur, mi-am spus, călăul îşi va face datoria şi-l va îneca în propriul lui somn…”. Dar, în mila mea, mi-a apărut o contradicţie nouă şi neaşteptată. Căci numai imperiile puternice taie capul santinelelor adormite, dar cei care trimit santinele pentru ca de să doarmă nu mai au dreptul să taie nimic. Căci vigoarea trebuie înţeleasă bine. Nu tăind capetele santinelelor adormite vei deştepta imperiile, ci atunci când imperiile sunt treze, capetele santinelelor adormite sunt retezate. Şi aici confunzi efectul şi cauza. Văzând că imperiile puternice retează capete, vrei să-ţi creezi forţa retezând, dar nu eşti decât bufon sângeros.

      Creează dragostea şi vei fonda astfel vigilenţa santinelelor şi condamnarea celor care dorm, căci de s-au rupt deja prin de însele de imperiu.

      Nu ai nimic pentru a te domina decât disciplina, care-ţi vine de la caporalul ce te supraveghează. Iar caporalii nu au, dacă se îndoiesc de ei înşişi, decât disciplina care le vine de la sergenţii lor, care-i supraveghează. Iar sergenţii de la căpitani, care-i supraveghează. Şi astfel până la mine, care nu-l am, pentru a mă conduce, decât pe Domnul şi, dacă am îndoieli, rămân în mijlocul pustiului, alăturându-mă.

      Dar am să-ţi spun un secret, cel al permanenţei. Căci dacă dormi, viaţa ta e suspendată. Dar ea e suspendată şi atunci’ când îţi vin acele eclipse ale inimii care sunt secret al slăbiciunii tale. Căci nimic nu s-a schimbat în jurul tău şi totul s-a schimbat în tine însuţi. Şi iată-te în faţa oraşului, tu, santinelă, dar fără a te mai sprijini de pieptul iubitei tale pentru a-i asculta bătăile inimii, pe care nu le deosebeşti de tăcerea ei, sau de răsuflarea ei, căci totul nu este decât semn al iubitei, şi ea e una singură, dar pierdut între obiectele risipite pe care nu ştii să le strângi laolaltă, supus cântecelor nocturne care se contrazic unele pe celelalte, acestui cântec de beţiv ce neagă plânsetul bolnavului, acestei lamentări în jurul vreunui mort care neagă strigătul noului născut, acestui templu care neagă mulţimea de bâlci. Şi îţi spun: „Ce pot să fac din toată această dezordine şi acest spectacol incoerent?”, căci dacă nu ştii că există uu arbore, atunci rădăcini, trunchi, ramuri şi frunziş nu mai au o măsură comună. Şi cum ai putea să fi fidel dacă nu mai există nimeni pentru a primi? Ştiu că nu ai dormi dacă ai veghea un bolnav pe care-l iubeşti. Dar cel pe care l-ai fi putut iubi s-a stins şi s-a transformat în materiale risipite.

      Căci s-a desfăcut nodul divin ce leagă lucrurile.

      Dar doresc să fi fidel ţie însuţi, ştiind că vei reveni. Nu-ţi cer să înţelegi sau să simţi în fiecare clipă, ştiind că până şi cea mai pătimaşă dragoste e alcătuită din traversări ale atâtor pustiuri lăuntrice. În faţa iubitei te întrebi: „Fruntea ei e numai o frunte. Cum de o pot iubi? Vocea ei e doar o voce. A spus acea prostie. A făcut acel pas greşit…”. Ea este sumă ce se descom228 pune şi nu mai poate să te hrănească şi, curând, îţi închipui că o urăşti. Dar cum ai’ putea s-o urăşti? Nu eşti nici măcar capabil să iubeşti.

      Taci, căci ştii, într-un mod obscur, că nu e vorba decât de un somn. Ceea ce, în acest moment, e adevărat despre femeie, este adevărat despre poemul pe care-l citeai, sau despre domeniu, sau despre imperiu. Îţi lipseşte puterea de a fi alăptat şi chiar de a descoperi – putere care, de asemenea, este dragoste şi cunoaştere – nodurile divine ce leagă lucrurile. Tu, sentinela mea adormită, îţi vei regăsi iubirile ca pe un tribut ce ţi se cuvine, şi nu doar una sau cealaltă, ci toate, şi, atunci când îţi vine plictiseala de a fi infidel, trebuie respectată în sine această casă părăsită.

      Atunci când santinelele mele îşi fac rondul, nu pretind ca toate să fie fervente. Multe se plictisesc şi visează la supă, căci dacă toţi zeii dorm în tine, îţi rămâne chemarea animalică a satisfacţiilor pântecelui, iar cel care se plictiseşte se gândeşte la mâncare. Nu pretind ca sufletul tuturor să fie treaz. Căci eu numesc suflet ceea ce, în tine, comunică cu acele asambluri ce sunt noduri divine ce leagă lucrurile, fără a se împiedica de ziduri.

      Ci doar ca, din timp în timp, unul dintre sufletele lor să ardă. Să existe o santinelă a cărei inimă să bată. Să existe una care să cunoască iubirea şi, deodată, să se simtă plină de greutatea şi zgomotele oraşului. Una care să respire stelele şi să cuprindă orizontul, asemenea acelor cochilii ce păstrează cântul mării.

      Îmi este de ajuns ca tu să fi cunoscut această plenitudine de a fi om şi să fi bine pregătit pentru a o primi, căci ea este asemenea somnului, sau foamei, sau dorinţei ce-ţi revin la intervale de timp, şi îndoiala ta este a unui suflet pur, şi aş vrea să te consolez pentru ea.

      Îţi va reveni, dacă eşti sculptor, înţelesul imaginii.

      Îţi va reveni, dacă eşti preot, înţelesul credinţei, îţi va reveni, dacă ai iubit, înţelesul iubirii, îţi va reveni, dacă eşti santinelă, înţelesul imperiului, îţi va reveni, dacă eşti fidel ţie însuţi şi-ţi ţii casa curată, chiar dacă ea pare părăsită, ceea ce-ţi poate hrăni inima.

      Iată pentru ce te clădesc astfel, prin aspre ore de studiu, încât poemul, prin miracol, să te poată înflăcăra, şi prin rituri şi obiceiuri ale imperiului, pentru ca acest imperiu să-ţi cucerească inima. Căci nu există dar pe 229 care să nu-l fi pregătit. Şi vizita nu va veni dacă nu există casa înălţată spre a o primi.

      Santinelă, mergând de-a lungul zidurilor în plictiseala îndoielii ce se naşte din nopţile fierbinţi, ascultând zgomotele oraşului, atunci când oraşul nu-ţi vorbeşte, supraveghind adăposturile oamenilor, atunci când de sunt pentru tine asamblu mohorât, respirând deşertul în jurul tău atunci când el nu este decât vid, străduindu-te să iubeşti fără a iubi, să creezi fără a crede, să fi fidel atunci când nu mai ai cui să fi fidel, pregăteşti în tine iluminarea santinelei, care-ţi va veni câteodată ca răsplată şi dar al iubirii.

      Fidel ţie însuţi nu e greu să fi, atunci când ai cui să fi fidel, dar eu vreau ca amintirea ta să fie chemare de fiecare clipă şi să spui: „Casa mea să fie vizitată. Am înălţat-o şi o păstrez pură… Iar constrângerea mea te va ajuta. Pe preoţii mei îi oblig la sacrificiu chiar dacă aceste sacrificii nu mai au sens. Pe sculptorii mei îi oblig să sculpteze chiar dacă se îndoiesc de ei înşişi. Îmi oblig santinelele să facă cei o sută de paşi sub ameninţarea pedepsei cu moartea, căci altfel vor muri de la sine, despărţindu-se de imperiu.

      Îi salvez prin rigoarea mea.

      Cel care se pregăteşte în austeritatea postului de gardă pentru a fi trimis cercetaş în rândurile duşmanului ştie că va muri. Căci duşmanii veghează. Şi se teme de supliciile prin care-l vor zdrobi, pentru a-i stoarce, amestecate cu strigăte, secretele citadelei. Desigur, există oameni înlănţuiţi în dragoste în această clipă, care se împodobesc încinşi de bucurie, căci unica lor bucurie era de a se căsători, şi iată că o fac. Căci să nu creezi, atunci când prinzi în braţe femeia iubită în seara nunţii, că pentru tine aceasta este doar o simplă cucerire a unui trup, pe care l-ai fi putut avea şi în cartierul rezervat al oraşului, în care există femei asemănătoare ca înfăţişare, căci este vorba de schimbarea înţelesului şi culorii tuturor lucrurilor. Şi întoarcerea ta acasă, seara, şi trezirea ta din somn, devenită moştenire transmisă, în speranţa copiilor tăi, şi învăţătura pe care le-o dai despre rugăciune. Până şi acel ceainic ce devine ceai în preajma ei, înaintea clipelor de dragoste. Căci abia a o păşit în casa ta, şi covoarele tale devin prerie pentru paşii ei. Şi din tot ceea ce primeşti, şi care este înţeles nou al lumii, te foloseşti de atât de puţine. Nu eşti copleşit nici de obiectul dăruit, nici de mângâierea trupului, nici de un anume avantaj, ci doar de calitatea nodului divin ce leagă lucrurile.

      Iar cel ce se împodobeşte pentru a muri, care îţi pare că nu primeşte nimic în această clipă, căci chiar acea mângâiere, care este atât de puţin lucru, nu îi este promisă, ci, dimpotrivă, setea sub arşiţa soarelui, vântul de nisip ce scrâşneşte între dinţi, apoi oamenii în jurul lui deveniţi teasc de secrete, cel care se împodobeşte pentru moarte, pentru a intra în moarte în uniforma sa de mort, şi despre care îţi pare că ar trebui să-şi strige desperarea asemenea celui pe care l-am condamnat la spânzurătoare pentru vreo crimă, şi care se izbeşte de zăbrelele implacabile, dar pe cel care se împodobeşte pentru moarte îl descoperi liniştit, privindu-te calm şi răspunzând glumelor corpului de gardă, care sunt semne de afecţiune greoaie, şi nu o face din fanfaronadă, nici pentru a-şi arăta curajul, sau dispreţul faţă de moarte, sau cinismul, sau ceva asemănător, ci este doar transparent asemenea unei ape liniştite, iar dacă e puţin trist, îşi arată tristeţea fără ruşine, şi nu are nimic de ascuns, decât iubirea sa. Şi îţi voi spune mai târziu pentru ce.

      Dar chiar şi împotriva acestuia, care nu tremură încheindu-şi centurile de piele, cunosc atâtea arme mai tari decât moartea. Căci este vulnerabil din atâtea părţi. Toate divinităţile inimii lui îi stau deasupra. Simpla gelozie, dacă ea este ameninţare a unui imperiu, şi a unui anume înţeles al lucrurilor, şi al dorinţei de întoarcere acasă, cât de perfect va ruina această imagine de calm, de înţelepciune şi de renunţare! îi vei lua totul, căci el va închina Domnului nu numai pe cea pe oare o iubeşte, ci şi casa, şi recoltele viilor sale, şi ale câmpurilor de orz. Şi nu numai recoltele şi viile, ci şi soarele. Şi îl vezi renunţând la atâtea comori fără a arăta ruinat. Dar ar fi de ajuns, pentru a-l scoate din el însuşi şi a-l transforma în dement, să-i furi un surâs al celei iubite.

      Nu atingi, oare, aici o mare enigmă? îl păstrezi nu prin obiectele pe care le posedă, ci prin nodul divin ce leagă lucrurile. El preferă propria sa distrugere distrugerii a 231 ceea ce reprezintă împlinirea lui, şi de unde primeşte hrană şi putere. Este o circulaţie de la unul la celălalt. Cel care poartă în inimă vocaţia mării acceptă să moară într-un naufragiu. Şi dacă este adevărat că în momentul naufragiului’ va încerca, poate, tumultul animalului atunci când capcana se închide asupra lui, nu este mai puţin adevărat că nu contează această explozie de panică, pe care o prevede, o acceptă şi o dispreţuieşte, ci dimpotrivă, îi face plăcere certitudinea că îşi va afla, într-o zi, moartea în mare. Căci dacă-i ascult plângându-se de această moarte atât de crudă, care-i aşteaptă, găsesc în aceasta nu lăudăroşenie pentru a seduce femeile, cî dorinţă trainică de dragoste şi pudoare de a o spune.

      Căci nu există aici, aşa cum nu există nicăieri, un limbaj care să-ţi permită să te exprimi. Dacă este vorba despre civilizaţia iubirii, poţi să spui „ea” şi să te explici, crezând că despre ea este vorba, deşi ea nu este lângă tine decât pentru aţi semnifica nodul divin ce leagă lucrurile întru credinţă, iar credinţa este înţeles al vieţii tale, şi crezând că ea merită elanurile tale, deşi acestea sunt de a comunica într-un anume fel, şi nu în altul, cu lumea. Şi asemenea scoicilor ce poartă în de zgomotul valurilor, în ea, care a ajuns la fel de vastă ca şi sufletul tău, întregul suflet îţi răsună. Poţi spune „imperiu” cu certitudinea de a fi înţeles şi de a pronunţa un cuvânt simplu, dacă toţi în jurul tău îl înţeleg, după instinctul tău, dar nu şi dacă există cineva acolo care nu vede în acest cuvânt decât un amestec şi va râde de tine, căci nu va fi vorba de acelaşi imperiu. Şi nu ţi-ar place să se creadă că-ţi oferi viaţa pentru un magazin de accesorii.

      Căci ceea ce trebuie înţeles aici este acea apariţie care se adaugă lucrurilor şi le domină, iar dacă ea scapă inteligenţei tale, apare, totuşi, evidentă sufletului şi inimii tale. Şi’ te conduce mai bine, sau cu mai multă asprime, şi cu mai multă siguranţă decât orice lucru concret (dar nu poţi să fi sigur că şi alţii, în acelaşi timp, îşi dau seama de aceasta) şi te face să păstrezi tăcere de teamă de a nu fi taxat drept nebun şi de a vedea supusă ironiei, care aparţine neghiobului, această imagine ce ţi-a apărut. Căci ironia o va distruge, încercând să arate din ce este alcătuită. Cum i-ai putea răspunde că aici e cu totul altceva, fiindcă acest altceva este pentru sufletul tău, şi nu pentru ochii tăi?

      Am reflectat adeseori asupra acestor apariţii, singurele pe care le poţi cere, deşi mai frumoase decât cele pe care ai obiceiul să le chemi’ în desperarea nopţilor fierbinţi. Dar aşa cum obişnuieşti, atunci când te îndoieşti de Domnul, să doreşti ca el să ţi se arate sub chipul unui trecător ce ţi-ar veni în vizită – şi pe cine ai întâlni atunci, dacă nu pe un egal, asemănător ţie şi care te închide mai mult în singurătatea ta – atunci când tu ceri nu expresia măreţiei divine, ci un spectacol, sărbătoare venetică, din care nu ai rămâne decât cu o plăcere vulgară şi cu decepţia ta îndreptată împotriva divinităţii (Şi cum ai putea, din atâta vulgaritate, să faci o dovadă?). În timp ce tu doreşti ceva să coboare înspre tine, să te viziteze, aşa cum eşti, la nivelul tău, umilindu-te în faţa ta, fără raţiune, iar dorinţa ta nu va fi niciodată împlinită, se deschid, dimpotrivă, imperiile spirituale şi te orbesc apariţiile ce nu sunt pentru ochi, nici pentru inteligenţă, ci pentru inimă şi suflet, dacă faci efortul de ascensiune şi ajungi la acea înălţime unde se află nu lucrurile, ci nodurile divine ce le leagă.

      Şi iată că nu mai eşti capabil nici măcar să mori, căci a muri înseamnă a pierde. Şi a lăsa în urmă. Şi nu trebuie să laşi în urmă, ci să te contopeşti. Şi întreaga viaţă îţi va fi răsplătită.

      Tu ştii bine despre un incendiu în care ai măsurat moartea pentru a salva vieţi.

      Îi vezi murind acceptându-şi moartea, cu ochii deschişi înspre cunoaşterea adevărată, pe aceia care ar fi gemut, furat şi batjocorit pentru un surâs îndreptat în altă parte.

      Spune-le că se înşală: vor râde.

      Dar tu, santinelă adormită, nu pentru că ai abandonat oraşul, ci pentru că oraşul te-a abandonat, în faţa chipului tău de copil palid simt neliniştea pentru imperiul ce nu-mi mai poate trezi santinelele.

      Dar, desigur, mă înşel primind în plenitudinea sa cântul oraşului şi descoperind că este încă legat ceea ce pentru tine s-a descompus. Ştiu că ar fi trebuit să aştepţi, drept ca o lumânare, pentru a fi răsplătit, la ora ta, de lumină, şi să te îmbete paşii tăi de rond ca un dans 233 miraculos sub stele. Căci acolo, în noaptea deasă, există e orăbii care-şi descarcă poverile de metale preţioase şi fildeş, iar tu, santinelă pe ziduri, tu contribui la apărarea lor şi la înfrumuseţarea cu aur şi argint a imperiului pe care-l slujeşti. Căci există, undeva, oameni ce se iubesc şi care tac înainte de a îndrăzni să vorbească, şi se privesc, şi ar vrea să spună… Căci dacă unul vorbeşte, iar celălalt închide ochii, universul se va schimba. Şi tu aperi această linişte. Căci există undeva acea ultimă răsuflare înaintea morţii. Iar ei se apleacă pentru a culege cuvintele inimii şi binecuvântarea pentru totdeauna pe care o vor închide în ei după ce au primit-o. Şi tu salvezi cuvântul unui mort.

      Santinelă, eu nu ştiu unde se opreşte imperiul tău, căci Domnul ţi-a dat limpezimea sufletului santinelelor şi privirea asupra acestei întinderi, la care ai dreptul. Şi puţin îmi pasă că în alte clipe visezi la supa ta şi-ţi blestemi corvoada. Este bine să dormi şi este bine să uiţi. Dar nu este bine ca, uitând, să laşi ca adăpostul să ţi se prăbuşească.

      Căci fidelitatea înseamnă a fi fidel ţie însuţi.

      Iar eu vreau să te salvez nu numai pe tine, ci şi pe camarazii tăi. Şi să obţin de la tine acea permanenţă interioară care este a unui suflet bine clădit. Căci nu-mi distrug locuinţa atunci când mă îndepărtez de ea. Nici nu dau foc trandafirilor dacă încetez de a-i mai privi. Ei rămân disponibili pentru o nouă privire ce-i va face, curând, să înflorească.

      Îmi voi trimite, deci, oamenii să te ridice. Vei fi condamnat la acea moarte care este moartea santinelelor adormite. Nu-ţi mai rămâne decât să speri să te transformi, prin exemplul propriului tău supliciu, în vigilenţă a santinelelor.

      CIX.

      DESIGUR, E TRIST CA ACEEA PE CARE O VEZI tandi’ă şi plină de naivitate, de încredere şi de pudoare, să poată fi ameninţată de cinism, egoism sau perfidie, care vor exploata această graţie fragilă şi această cre234 dinţă supusă, şi ţi se poate întâmpla s-o doreşti mai experimentată. Dar aceasta nu înseamnă să doreşti ca fetele imperiului tău să fie neîncrezătoare, experimentate şi avare, căci vei ruina, crcându-le astfel, ceea ce credeai că pui la adăpost. Desigur, orice calitate conţine fermentul distrugerii sale. Generozitatea – riscul parazitului care o va scârbi. Pudoarea – riscul grosolăniei care o va mânji. Bunătatea – riscul nerecunoştinţei, care o va amărî. Dar tu, pentru a-l feri de riscurile naturale ale vieţii, doreşti o lume deja moartă. Şi interzici să se edifice un templu care ar fi frumos, de teama cutremurelor de pământ care ar distruge, astfel, un templu frumos.

      Le perpetuez, deci, pe cele care au încredere în tine, deşi doar acelea vor putea fi trădate. Căci dacă hoţul de femei va fura una, voi suferi, desigur. Dar dacă doresc să am un războinic frumos, accept riscul de a-l pierde în război.

      Renunţă, deci, la dorinţele tale contradictorii.

      O dată în plus, deci, actele tale erau absurde. Aşa cum, admirând minunata imagine pe care obiceiurile poporului tău o creaseră, ai început să urăşti obiceiurile, căci de ţi se păreau a fi constrângere, şi erau, într-adevăr, constrângerea de a te împlini! Şi, distrugând obiceiurile, ai distrus tocmai ceea ce pretindeai a salva.

      Din oroare faţă de brutalitatea grosolană şi faţă de perfidia care ameninţă sufletele nobile, ai făcut ca aceste suflete nobile să se arate mai grosolane şi mai perfide.

      Află că nu în van iubesc ceea ce stă sub ameninţare. Nu trebuie să regreţi că lucrurile preţioase sunt ameninţate. Căci tocmai în aceasta aflu o condiţie a calităţii lor. Iubesc prietenul ce rămâne fidel în mijlocul tentaţiilor. Căci dacă nu există tentaţii, nu există fidelitate şi prieteni. Şi accept ca unii dintre ei să se piardă, pentru a da mai mult preţ celorlalţi. Iubesc soldatul curajos ce stă nemişcat sub ploaia gloanţelor. Căci dacă nu există curaj, nu voi mai avea soldaţi. Şi accept ca unii să moară, căci astfel pun temelii nobleţei celorlalţi.

      Iar dacă îmi aduci o comoară, vreau ca ea să fie atât de fragilă, încât vântul să mi-o poată cheltui.

      Îmi place ca obrazul tânăr să fie ameninţat să îmbătrânească, iar ca surâsul, un cuvânt al meu să-l schimbe cu uşurinţă în lacrimi.

      CXI cx.

      ŞI ATUNCI MI-AM DAT SEAMA DE SOLUŢIA contradicţiei la care reflectaserăm atât. Căci mă durea acest litigiu crud atunci când pu, rege, mă aplecam asupra santinelei mele adormite. Să smulgi un copil din visele sale fericite pentru a-l duce, aşa cum se afâă, în moarte, uimit, în scurta perioadă de veghe, că oamenii sunt cei ce-l fac să sufere.

      Căci s-a trezit în faţa mea şi şi-a trecut mâna pe frunte şi, nerecunoscându-mă, şi-a întors chipul spre stele, lăsând să-i scape un uşor oftat, căci simţea din nou greutatea armelor. Şi atunci mi-am dat seama că un asemenea suflet trebuia cucerit.

      Alături de el, eu, regele lui, mă întorceam înspre oraş respirând acelaşi oraş ca şi el, în aparenţă, şi totuşi nu acelaşi. Şi mă gândeam: „Nu pot să-i demonstrez nimic din patetismul celor pe care le văd. Trebuie să-l convertesc şi să-l încarc nu cu aceste lucruri, căci el le priveşte, le respiră, le măsoară şi le posedă ca şi mine, ci cu imaginea care este apariţie dincolo de de şi nod divin ce leagă lucrurile”. Şi am înţeles că trebuia făcută distincţie între cucerire şi constrângere. A cuceri înseamnă a converti. A constrânge înseamnă a închide. Dacă te cuceresc, eliberez un om. Dacă te constrâng, îl strivesc. Cucerirea înseamnă a te clădi pe tine însuţi în tine şi prin tine. Constrângerea este grămada de pietre aliniate şi identice din care nu se va naşte nimic.