Căci nu poţi spera nimic, dacă nimic nu dăinuie mai mult decât tine. Şi mi-am amintit de acel trib ce-şi venera morţii. Piatra de mormânt a fiecărei familii îi primea pe cei duşi. Şi pietrele dăinuiau, pecetluind permanenta.
— Sunteţi fericiţi? i-am întrebat.
— Cum să nu fim, dacă ştim unde vom dormi?
lxxxih.
M-AM SIMŢIT CUPRINS DE O OBOSEALA nemaiîntâlnită. Şi mi s-a părut mai simplu să-mi spun că eram părăsit de credinţă. Căci mă simţeam fără rost şi nimic nu-şi mai avea răsunet în mine. Tăcuse vocea care-ţi vorbeşte în momentele de linişte. Urcând turnul 185 cel mai înalt, mă gândeam: „La ce bun aceste stele?”. Şi măsurându-mi pământurile cu ochii, mă întrebam: „La ce bun aceste domenii? Şi, atunci când un vaiet se ridica din oraşul adormit, mă întrebam: „La ce bun aceste plânsete?”. Eram pierdut, asemenea unui străin într-o mulţime amestecată, a cărei limbă n-o vorbeşte. Eram ca un veşmânt pe care omul îl lepădase. Abătut şi singur. Eram asemenea unei case nelocuite. Îmi lipsea rostul, căci nimic din mine nu mai putea fi de folos. „Şi, totuşi, sunt acelaşi, îmi spuneam, cunoscând aceleaşi lucruri, conştient de aceleaşi amintiri, spectator al aceluiaşi spectacol, dar pierdut în acest amestec fără de noimă44. Bazilica cea mai impunătoare, dacă nu există nimeni care s-o privească în întregul ei, nici care să-i guste liniştea, nici care să-şi facă din ea semnificaţie a credinţei sale, nu mai este decât adunătură de pietre. Acelaşi lucru se întâmpla cu înţelepciunea, percepţiile şi amintirile mele. Eram adunătură de spice, fără a mai fi snop. Şi astfel am cunoscut durerea de aţi pierde credinţa.
Eram nu pedepsit, căci asta e omenesc, ci avortat.
Mă plimbam cu paşi indiferenţi prin grădina mea, asemenea cuiva care aşteaptă pe cineva. Şi care trăieşte într-un univers provizoriu. Mă rugam, dar nu rugăciuni erau acelea, căci nu se ridicau dintr-un om, ci din aparenţa unui om, lumânare fără flacără. „Ah! de mi-aş recăpăta fervoarea”, îmi spuneam. Ştiind că fervoarea este fruct al nodului divin ce leagă lucrurile. Şi că doar atunci corabia este condusă printre furtuni şi valuri. Şi doar atunci bazilica este privită în întregul ei. Dar ce mai poate exista, atunci când dincolo de materialele disparate nu poţi să-i citeşti, nici pe arhitect, nici pe sculptor?
Atunci am înţeles că cel care recunoaşte surâsul statuii, sau frumuseţea priveliştii, sau liniştea templului, şi-a aflat credinţa. Căci el trece dincolo de obiect – pentru a afla cheia, dincolo de cuvinte – pentru a auzi cântul, dincolo de nopţi şi stele – pentru a simţi veşnicia. Căci credinţa este înţeles al limbajului tău, şi limbajul tău, dacă a primit un înţeles, îţi va aduce credinţa. Lacrimile copilului, dacă te mişcă, sunt fereastră deschisă asupra mării. Căci nu numai aceste lacrimi, ci toate lacrimile răsună în tine. Copilul nu este decât cel lg6 ce te ia de mână pentru a te face să înţelegi.
„De ce mă obligi, Doamne, să traversez acest pustiu? Mă rătăcesc printre mărăcini. Este de ajuns un semn de la tine pentru ca pustiul să prindă alt chip, iar nisipul galben, orizontul şi vintul să nu mai fie alăturare incoerentă, ci imperiu vast, în care sufletul meu să se înalţe, iar gândul meu să ajungă la tine”.
Şi am aflat că simţi credinţa doar atunci când o pierzi. Căci ea este pentru marinar semnificaţie a mării. Şi pentru soţ – semnificaţie a iubirii. Dar sunt clipe în care marinarul se întreabă: „Pentru ce această mare?”. Iar soţul: „La ce bun această iubire?”. Nimic nu le lipseşte, decât nodul divin ce leagă lucrurile. Şi le lipseşte totul.
„Dacă poporul meu îşi va pierde credinţa, mă gândeam, aşa cum am pierdut-o eu însumi, îl voi transforma în furnicar, căci va fi lipsit de orice fervoare. Atunci când zarurile îşi pierd sensul, jocul nu mai e posibil44.
Şi am descoperit că inteligenţa nu-ţi va folosi aici la nimic. Poţi, desigur să faci speculaţii despre pietrele templului, dar nu vei atinge esenţialul, care nu se află în pietre. Şi poţi face raţionamente despre nasul, urechile sau buzele statuii, dar nu vei atinge esenţialul, care nu se află în argilă. Este vorba aici de a pune stăpânire pe un zeu. Căci el se prinde cu capcane ce nu ţin de esenţa lui.
Atunci când eu, sculptor, am creat un chip, am creat o constrângere. Orice structură împlinită este constrângere. Atunci când am prins ceva în mână, am strâns pumnul pentru a-l păstra. Nu-mi vorbi despre libertatea cuvintelor unui poem. Le-am supus unul altuia, după o anumită ordine, oare-mi aparţine.
Se poate întâmpla ca templul meu să fie dărâmat pentru a folosi pietrele sale la construcţia unui alt templu. Există naşteri şi morţi. Dar nu-mi vorbi despre libertatea pietrelor. Căci atunci nu va mai exista templul.
Nu am înţeles deosebirea ce se face între constrângere şi libertate. Cu cât deschid mai multe drumuri, cu atât mai liber eşti să alergi. Dar fiecare drum e o constrângere, căci pe marginile lui am ridicat bariere. Dar ce numeşti libertate, dacă nu există drumuri între care să poţi alege? Numeşti libertate dreptul de a rătăci în gol? Atunci când creezi constrângerea unui drum, libertatea ta sporeşte.
Fără instrument, nu eşti liber în cântecul tău. Fără obligaţia nasului şi a urechilor, nu eşti liber în surâsul statuii tale. Cel ce este fruct subtil al unei civilizaţii subtile se îmbogăţeşte prin limitele şi regulile ei. Eşti mai liber în mişcările sufletului în palatul meu decât în putreziciunea gloatei corupte.
Diferenţa între una şi cealaltă se află, înainte de toate, în obligaţie, cum ar fi aceea de a-l saluta pe rege. Cel care vrea să urce într-o ierarhie, şi să se îmbogăţească cu sentimente, cere să fie constrâns. Şi riturile impuse te înalţă. Copilul trist, văzându-i pe ceilalţi la joacă, cere să i se impună şi lui regulile jocului care, doar de, îl fac să crească. Dar trist rămâne acela care ascultă clopotul răsunând, fără ca aceasta să deştepte ceva în el. Atunci când sună trâmbiţa, eşti trist că nu trebuie să sari în picioare, dar îl vezi fericit pe cel care-ţi spune: „Am auzit chemarea; e pentru mine şi mă ridic11. Pentru ceilalţi nu există cântec al clopotului, nici al trâmbiţei, şi ei rământ trişti. Libertatea lor este libertatea de a nu fi.
LXXXIV.
CEI CARE AMESTECA LIMBAJUL SE ÎNŞALĂ, căci, desigur, poate să lipsească pe alocuri vreun epitet, cum ar fi un anumit verde al orzului încolţit, pe care poate îl voi găsi în limbajul vecinului meu. Şi pot să exprim adâncimea iubirii mele, spunând că femeia este frumoasă. Sau pot să exprim valoarea prietenului meu, vorbind despre discreţia mea. Dar nu voi aduce astfel nimic care să fie freamăt al vieţii. Ci doar aprecieri asupra obiectului, ca şi cum acesta ar fi mort.
Există, desigur, popoare care au construit o calitate de calităţi diverse. Care au dat un nume unui alt desen desenat cu aceleaşi materiale. Şi care au un cuvânt pentru a o spune. La fel, există, poate, un cuvânt pentru a desemna melancolia ce fără motiv te cuprinde seara în faţa porţii, atunci când soarele încetează de a mai arde şi noaptea te va face curând să aprinzi candela, melancolie ce este teamă de a trăi din cauza răsuflării copiilor, mereu atât de aproape de a se schimba în răsuflare 188 întretăiată de boală, ce după ce-ai urcat în munte, şi te cuprinde frica să nu se dea bătuţi, şi ai vrea să-i iei de mână pentru a-i ajuta. Cuvântul acesta ar fi expresia experienţei tale şi patrimoniu al unui popor, dacă ar trebui întrebuinţat des.
Dar astfel nu-ţi aduc nimic care să nu-ţi fie cunoscut. Limbajul meu, în esenţa lui, nu este făcut pentru a purta structuri deja împlinite, ca de pildă a picta o floare în roz, ci de a construi cu ajutorul cuvintelor cele mai simple fapte care te înlănţuiesc, nu de a spune despre o femeie că e frumoasă, ci că-ţi aduce linişte în inimă, asemenea unei fântâni ţâşnitoare în calmul dupăamiezii.
Şi trebuie să fi legat de faptele pe care geniul poporului tău le face posibile, şi care se împletesc după geniul lui, asemenea urzelii năvoadelor pescăreşti sau a coşurilor de răchită. Dar amestecând limbajul, goleşti omul, nicidecum nu-l îmbogăţeşti, căci în loc de a exprima viaţa în faptele ei, nu faci decât să-i propui fapte deja trecute şi îmbătrânite, şi în loc de a-mi vorbi despre descoperirea pe care o anumită adiere de vânt o provoacă în tine, şi a-mi spune cum te hrăneşte şi te transformă vederea orzului încolţit atunci când te întorci din deşert, te foloseşti de un cuvânt oferit ca provizie care, permiţându-ţi să semnifici, te scuteşte de efortul de a surprinde viaţa.
Căci vană era pretenţia ta de a da un nume tuturor culorilor, culegându-le de acolo unde aceste nume există, şi tuturor sentimentelor, culegându-le de acolo unde oamenii le încearcă şi un cuvânt rezumă experienţa strânsă de generaţii, şi tuturor emoţiilor lăuntrice, culegându-le de acolo unde întâmplarea le-a dat un nume. Crezând că îmbogăţeşti omul, oferindu-i această gângăveală universală. Dar singura adevărată bogăţie şi divinitate a omului nu sunt dreptul la referinţa dicţionarului, ci de a ieşi din învelişul său, exprimându-şi esenţa, iar pentru aceasta nu există cuvânt, căci altfel în primul rând n-ai mai avea nimic să-mi spui, iar apoi ar fi nevoie de mai multe cuvinte decât grăunţe de nisip de-a lungul ţărmului.
Ce înseamnă, în comparaţie cu ceea ce-ai putea avea de spus, cuvintele pe care le-ai furat şi care-ţi vor îmbolnăvi limbajul? 189
Căci numai acele piscuri care se deosebesc de celelalte şi te fac să vezi lumea mai limpede trebuie să primească nume. Dacă eu creez, e posibil să-ţi aduc adevăruri noi, al căror nume, o dată formulat, va răsuna în inima ta asemenea numelui unei divinităţi. Căci o divinitate exprimă o anumită relaţie între calităţi ale căror elemente nu sunt noi, dar au devenit noi prin ea.
Căci am conceput. Şi e bine să însemn cu fierul în inima ta cifra ce te poate îmbogăţi. De frică să nu te rătăceşti după aceea.
Dar află că, în afara adevărurilor ce mi-au fost descoperite de alţii decât tine, nu poţi, prin cuvinte, să desemnezi nimic care să ţină de esenţa şi de viaţa ta. Iar dacă-mi vei picta cerul în roşu şi marea în albastru, refuz să fiu emoţionat, căci ar însemna, într-adevăr, să mă emoţionez cu prea multă uşurinţă!
Pentru a mă emoţiona, trebuie să mă înlănţui în legăturile limbajului tău, şi iată pentru ce stilul este operaţie divină. Atunci îmi impui structura ta şi îndemnurile tale, care nu au egal în lume. Căci dacă toţi au vorbit despre stele, şi despre fântâni, şi despre munţi, nimeni nu ţi-a spus să urci muntele pentru a sorbi din fântâna stelelor spuma lor de lumină.
Dar dacă, din întâmplare, într-un limbaj oarecare acest cuvânt există, înseamnă că n-am inventat nimic şi nu am adus nimic purtător de viaţă. Nu te împovăra cu acest cuvânt, dacă nu-ţi este de folos în fiecare zi. Căci zeii cărora nu te rogi în fiecare seară sunt zei falşi.
Dar dacă imaginea te iluminează, atunci ea este pisc de munte sub care priveliştea prinde formă. Şi cadou divin. Dă-i un nume pentru a ţi-o aminti.
LXXXV.
AM SIMŢIT NECLINTITA DORINŢA DE A CLĂDI sufletele. Şi am simţit ura faţă de cei ce slăvesc obişnuitul. Căci, în cele din urmă, dacă pretinzi a sluji realitatea, nu vei putea oferi oamenilor decât hrană, pe care civilizaţia n-o schimbă la gust.
Căci plăcerea ta de a fi guvernator de provincie n-o 190 datorezi decât arhitecturii mele, care nu-ţi foloseşte la nimic în acest moment, ci doar te înflăcărează în iubirea faţă de imaginea pe care am creat-o imperiului meu. Şi chiar plăcerile vanităţii tale nu se datorează obiectelor ponderabile care nu-ţi sunt de nici un folos în acest moment, şi cărora nu le admiri decât culoarea pe care o iau în lumina imperiului meu.
Despre aceea care s-a scăldat cincisprezece ani în parfumuri şi pomezi, căreia i-au fost învăţate poezia, graţia şi tăcerea, care e singurul lucru plin de înţeles şi care, sub fruntea netedă, e patrie de fântâni, îmi vei spune, oare, dacă un alt trup se aseamănă trupului ei, că îţi umple noaptea cu aceeaşi încântare ca şi prostituata pe care o plăteşti?
Iar dacă nu le vei deosebi, sub pretextul de aţi spori cuceririle, căci va fi nevoie de mai puţină trudă pentru a crea o prostituată decât o prinţesă, vei sărăci.
E posibil să nu ştii să apreciezi o prinţesă, căci poemul însuşi nu este nici cadou, nici provizie, ci ascensiune faţă de tine însuţi, şi există muzici la care nu te vei înălţa fără eforturi, dar asta nu înseamnă că nu valorează nimic, ci doar că tu nu exişti.
În tăcerea iubirii mele am ascultat oamenii vorbind, î-am auzit emoţionându-se. Am văzut lucind oţelul cuţitelor atunci când se înflăcărau. Oricât de sordizi erau ei înşişi şi cocioabele lor, în afara goanei după mâncare, nu i-am văzut niciodată însufleţindu-se pentru bunuri care să aibă un înţeles în afara limbajului pe care-l foloseau. Căci femeia pentru care vrei să ucizi este altceva decât un simplu trup, ea este o anume patrie deosebită, în afara căreia te descoperi exilat şi fără rost.
Căci iată că simţi dintr-odată lipsa ceainicului în care-ţi fierbi în fiecare seară ierburile, şi astfel el primeşte un înţeles dincolo de cel pe care i-l dai în mod obişnuit.
Dar dacă te înşeli în prostia ta, văzând că oamenii îndrăgesc ceainicul de seară, îl onorezi ca obiect şi îţi obligi supuşii să făurească tot mai multe, nu vor mai exista oameni care să-l iubească şi-i vei ruina atât pe unul, cât şi pe celălalt.
Iar dacă vei îmbucătăţi o imagine, recunoscând în ea dulceaţa unui copil, cucernicia unui pat de bolnav, liniştea ca în jurul unui altar şi gravitatea maternităţii, vei clădi, pentru a face să sporească numărul, grajduri 191 şi staule în care-ţi vei adăposti turmele de femei, pentru ca de să nască.
