Dar a adăugat:

      — Căci ce înseamnă a crede? Dacă eu cred că vara face orzul să se coacă, nu spun nimic care să fie fertil, nici criticabil, căci am numit vară anotimpul în care orzul se coace. Şi la fel despre celelalte anotimpuri. Dar dacă descopăr relaţii între anotimpuri, ca de pildă să aflu că orzul se coace înaintea ovăzului, voi crede în aceste relaţii, căci de există. Puţin îmi pasă de obiectele legate între de: m-am slujit de de ca de o plasă în care să-mi prind prada.

      Şi tatăl meu adăuga:

      — E acelaşi lucru ca la o statuie. Creezi, oare, că pentru creator este vorba de descrierea unei guri, a unui nas sau a unei bărbii? Nu, desigur. Ci doar de reflexul obiectelor unele într-altele, care reflex va fi, de pildă, durerea omenească. Şi pe care îţi este posibil s-o înţelegi, căci tu comunici nu cu obiectele, ci cu nodul care le leagă.

      Doar sălbaticul crede că sunetul se află în tobă. Şi adoră toba. Un altul crede că sunetul se află în baghete, şi adoră baghetele. Ultimul, în sfârşit, crede că sunetul se află în puterea braţului său, şi-l vezi cum se împăunează, ridicându-şi braţul. Tu, care îţi dai seama că el nu se află nici în tobă, nici în beţe, nici în braţ, numeşti adevăr zgomotul pe care-l face toboşarul.

      Refuz să pun în fruntea imperiului meu comentatori ai geometrilor care ar venera ca idol ceea ce a servit la construcţie şi, dintr-un templu, ceea ce-i emoţionează sunt pietrele. Aceştia ar conduce oamenii, cu adevărurile lor, ca pe nişte triunghiuri.

      Şi, totuşi, m-am întristat:

      — Deci nu există adevăr, i-am spus tatălui meu.

      — Dacă reuşeşti să formulezi, mi-a explicat el surâzând, cărei dorinţe a cunoaşterii i se refuză răspunsul, aş plânge alături de tine infirmitatea noastră. Dar eu nu concep obiectul pe care tu doreai să-l surprinzi şi să-l înţelegi. Cel care citeşte o scrisoare de dragoste se crede fericit, indiferent cum ar arăta cerneala şi hârtia. El nu

      220 caută dragostea nici în cerneală, nici în hârtie.

      CV.

      MI-AM DAT SEAMA, DECI, CA OAMENII, SUPUŞI iluziilor limbajului lor şi observând că este fertil să demonstrezi obiectul pentru a dobândi cunoştinţe, constatând eficacitatea fulgerătoare a acestei metode, şi-au ruinat patrimoniul. Căci ceea ce este adevărat, şi încă nu la modul absolut, pentru materie, e fals pentru spirit. Într-adevăr, tu, om, eşti altfel clădit, încât obiectele sunt pentru tine goale şi moarte dacă nu aparţin unui regat spiritual, şi chiar dacă eşti meschin şi avar, nu doreşti ca acest obiect să fie mai frumos decât celălalt decât din pricina înţelesului pe care îl are pentru tine, aşa cum pe om l-ai dori plin de comori invizibile, iar femeia ta, dacă doreşte o anume podoabă, nu pentru a-şi împovăra fruntea o doreşte, ci pentru că ea este convenţie într-un limbaj, şi ierarhie, şi mesaj secret, şi semn de dominaţie.

      Mi-am dat seama, de asemenea, de unica fântână la care se pot adăpa sufletul şi inima. Singura hrană care ţi se potriveşte. Singurul patrimoniu ce trebuie salvat. Şi că trebuia să reclădeşti acolo unde ai risipit. Căci iată-te aşezat printre ruinele tale de obiecte împrăştiate, iar dacă animalul e satisfăcut, omul din tine e ameninţat de foame şi, neştiind de ce îi este foame, căci eşti astfel clădit încât nevoia ta de hrană este fruct al hranei, iar dacă o parte din tine e păstrată slabă şi vlăguită, în lipsă de aliment şi exerciţiu, nu vei cere nici acest exerciţiu, nici acest aliment.

      Iată pentru ce nu vei şti niciodată, dacă nimeni nu coboară înspre tine de la înălţimea sa, pentru a te lumina, ce drum de urmat te va salva. Aşa cum nu vei crede, în mod la fel de savant precum ţi se fac raţionamente, ce fel de om se va naşte din tine sau se va trezi în tine, căci el încă nu se află acolo.

      Iată pentru ce constrângerea mea este putere a arborelui şi, prin ea, eliberare a stâncii.

      Eu pot, din etaj în etaj, să te pun în comunicare cu comori din ce în ce mai întinse. Desigur, deja este frumoasă aceea a iubirii, şi a casei, şi a domeniului, şi a imperiului, şi a templului, şi a bazilicii, dar dacă-mi îngădui să te călăuzesc pentru a te ajuta să urci muntele cel mai înalt, am pentru tine comori atât de greu de cucerit, încât mulţi vor renunţa în ascensiunea lor, căci pentru a clădi o imagine nouă, le fur pietrele celorlalte temple la care se închină.

      Reuşind, pentru unii, eu sunt atât de patetic, încât sufletul’ li se încinge. Căci există structuri atât de fierbinţi, încât sunt asemenea unui foc pentru suflete. Pe aceia îi voi numi pârjoliţi de dragoste.

      Vino la mine să te clădesc, şi vei ieşi strălucitor din mâinile mele.

      Dar cele divine se pierd. Căci ţi-am spus despre poem. Cât de frumos ar fi, nu te poate hrăni în fiecare zi… Santinela mea, care patrulează în lung şi-n lat, nu poate nici ea să fie zi şi noapte credincioasă imperiului. Deseori se desface în suflete nodul divin ce leagă lucrurile. Priveşte-l pe sculptor. Astăzi este trist. Clatină din cap în faţa blocului de marmură. „Pentru ce, îşi spune el, acest nas, această bărbie, această ureche… Căci nu mai reuşeşte să distingă ceea ce a reuşit să surprindă. Iar îndoiala este răscumpărare plătită divinităţii, căci ea îţi lipseşte atunci, iar lipsa ei te doare.

      CVI.

      DAR TU NU COMUNICI DECÂT PRINTR-UN ceremonial. Căci dacă, distrat, asculţi această muzică şi priveşti acest templu, nimic nu se va naşte în tine şi nu vei fi hrănit. Iată pentru ce nu am alt mijloc de aţi explica viaţa către care te chem decât angajându-te cu forţa în ea şi hrănindu-te cu ea. Cum ţi-aş putea explica această muzică, fiindcă nu e de ajuns s-o asculţi, dacă nu eşti pregătit a fi copleşit de ea? Atât de aproape de a muri în tine este imaginea domeniului, pentru a nu lăsa în urmă decât moloz. Un cuvânt ironic, un somn agitat, un zgomot care să te jeneze, şi iată-te privat de credinţă. Iată-te refuzat. Iată-te aşezat pe prag, cu uşa închisă în spatele tău, cu totul separat de lume, care nu mai e decât sumă de obiecte goale. Căci nu comunici cu obiectele, ci cu nodurile care le leagă.

      Cum te-aş putea face să te înalţi, când tu te desprinzi 222 cu atâta uşurinţă?

      De aici vine importanţa ceremonialului meu, căci trebuie să te salvez de la a distruge tot atunci când rămâi singur la poarta casei tale.

      Iată pentru ce îl condamn pe cel ce tulbură cărţile şi le amestecă.

      Eu te clădesc şi te păstrez aşa cum eşti, nu hrănindu-te mereu, căci nu aceasta este slăbiciunea inimii tale, ci făcând să fi mereu drum bine croit, poartă larg deschisă, templu bine construit pentru a primi. Vreau să fi instrument ce aşteaptă muzicianul.

      Iată pentru ce ţi-am spus că poemul pe care ţi l-am rezervat este însăşi ascensiunea ta.

      Doar cei care refac drumul pierdut şi regăsesc fiinţele pe care le-au risipit în ruină ajung la adevărata cunoaştere.

      Vreau să-ţi arăt patria ta, singura în care spiritul tău se poate mişca.

      Iată pentru ce îţi spun că eşti eliberat prin constrângerea mea şi ea îţi aduce singura libertate care contează. Căci tu numeai libertate acea putere pe care o ai de aţi demola templul, de a amesteca cuvintele poemului, de a egaliza zilele pe care ceremonialul meu le clădise în bazilică. Libertate de a face pustiu. Şi unde te vei afla?

      Eu numesc libertate eliberarea ta.

      Iată pentru ce am spus o dată: libertate a sclavului sau a omului, respect al putreziciunii sau al cărnii sănătoase? Dreptate pentru om sau pentru pleava umană? împotriva ta, prin tine, pentru tine sunt drept. Şi, desigur, sunt nedrept pentru netrebnic, sau pentru neghiob, sau pentru omida ce nu s-a transformat, căci îi oblig să renunţe la ceea ce sunt şi să se împlinească.

      CVII.

      CACI INSTRUINDU-TE, TE CONSTRÂNG. DAR astfel este constrângerea, încât, atunci când e absolută, devine invizibilă, aşa cum te-aş obliga să rătăceşti pipăind peretele în căutarea uşii, şi nici nu-mi vei reproşa aceasta, nici nu te vei lamenta.

      Căci regulile jocului de copii sunt constrângeri. Dar copilul le doreşte. Pe notabilii mei îi vezi uneltind pen tru a primi sarcinile şi datoriile notabililor, care sunt constrângeri. Iar femeile ascultă de modă în alegerea podoabelor lor, care se schimbă în fiecare an, şi aici, de asemenea, este vorba de un limbaj, iar limbajul e constrângere. Căci nimeni nu cere libertarea de a nu fi înţeles.

      Dacă eu numesc casă un anume aranjament al pietrelor, nu eşti liber să schimbi cuvântul, căci altfel vei fi singur, neştiind a te face înţeles.

      Dacă eu spun că o anume zi din an e sărbătoare, nu eşti liber să nu ţii seama de aceasta, căci altfel vei fi singur, neştiind să comunici cu poporul din care ai ieşit.

      Dacă eu formez un domeniu dintr-o anume aranjare a animalelor, a caselor, a munţilor mei, nu eşti liber să-l părăseşti, căci altfel vei fi singur, neştiind să colaborezi atunci când munceşti la înfrumuseţarea domeniului.

      Libertatea ta, atunci când te-a topit, făcându-te din gheţar mlaştină, te Iasă singur, căci nu mai eşti gheţar, urcând pe razele soarelui sub mantaua de zăpadă, ci egal altora şi la acelaşi nivel, urându-vă din pricina diferenţelor voastre, şi aflând starea de repaus pe care o află curând bilele amestecate, nemaifiind supuşi nici unui lucru care să vă domine, nici măcar absolutului limbajului, iată că orice comunicare între voi e de acum interzisă şi, inventând fiecare un limbaj propriu, alegându-vă fiecare zilele de sărbătoare, sunteţi despărţiţi unii de alţii şi mai singuri decât astrele în solitudinea lor rece.

      Căci ce aţi putea aştepta de la fraternitatea voastră, dacă ea nu este fraternitate în arbore, ale cărei elemente sunteţi voi, arbore care vă vine din exterior, căci eu numesc cedru constrângerea pământului stâncos, dar ea nu este fruct al pământului, ci al seminţei.

      Cum aţi putea deveni cedru dacă fiecare îşi alege arborele de clădit, sau nu pretinde a sluji unui arbore, sau chiar se opune înălţării unui arbore pe care îl va numi tiranie, şi-i râvneşte locul pentru el; trebuie să fiţi împărţiţi şi să slujiţi arborelui, nu să-i pretindeţi să vă slujească.

      Iată pentru ce am aruncat sămânţa şi vă supun puterii ei. Iar dacă dreptatea este egalitate, eu recunosc că sunt nedrept. Căci eu creez linii de forţă, şi tensiuni, şi figuri. Dar datorită mie, care v-am transformat în ramuri, voi vă veţi hrăni cu soare.

      cvra.

      DESPRE VIZITA MEA LA SANTINELA ADORMITA.

      Este bine ca acela să fie pedepsit cu moartea. Căci pe vigilenţa lui se reazemă atâta somn cu răsuflarea înceată, atunci când viaţa te hrăneşte şi se perpetuează prin tine, asemenea palpitaţiei mării în adăpostul unui liman neştiut şi templele închise, cu bogăţii sacerdotale încet strânse, asemenea mierii, atâta sudoare, şi lovituri de ciocan, şi pietre cărate, şi ochi istoviţi de jocurile acului în vălurile de aur, ca să le înflorească, şi de angajamente delicate inventate de mâini pioase. Şi hambarele cu provizii, pentru ca iarna să treacă uşor. Şi cărţile sfinte în hambarele înţelepciunii, unde se află depozitată cauţiunea pentru viitor a omului. Şi bolnavii a căror moarte o ajut, făcând-o liniştită, printre ai lor, şi după tradiţie, aproape neobservată, o simplă transmitere a moştenirii. Santinelă, tu eşti înţeles al zidurilor, care sunt înveliş pentru trupul fragil al oraşelor, împiedicându-l să se risipească, căci dacă vreo breşă le străpunge, trupul este lipsit de sânge. Tu mergi din lung în lat, la început deschis către rumoarea unui deşert ce-şi pregăteşte armele şi, fără contenire, revine să lovească asemenea hulei, să te plămădească şi să te întărească în acelaşi timp în care te ameninţă. Căci nu trebuie deosebit ceea ce te răvăşeşte de ceea ce te înalţă, căci acelaşi vânt sculptează dunele şi le împrăştie, acelaşi val sculptează faleza şi o surpă, aceeaşi constrângere îţi sculptează sufletul sau îl abrutizează, aceeaşi muncă îţi permite să trăieşti şi te împiedică să trăieşti, aceeaşi iubire care te copleşeşte cu fericire şi-ţi goleşte sufletul. Duşmanul tău e cel ce-ţi dă formă, căci te obligă să te clădeşti în interiorul zidurilor tale, aşa cum s-ar putea spune despre mare că este duşmană a corăbiei, căci ea este oricând pregătită să o înghită şi, corabia fiind înainte de toate luptă împotriva mării, marea este zid, şi limită, şi formă a aceleiaşi corăbii, căci de-a lungul generaţiilor mulţimea valurilor zdrobindu-se în etravă este aceea care a sculptat carena, făcând-o mai armonioasă pentru a pluti, întemeind-o şi înfrumuseţând-o. Fiindcă se poate spune că vântul care sfâşie pânzele este cel care le-a desenat, aşa cum a desenat şi aripa, şi că fără duşman nu ai nici formă, nici măsură.

      Ce ar fi zidurile tale dacă n-ar exista santinelele?

      Iată pentru ce aceea care doarme face ca oraşul tău să fie gol. În clipa aceea duşmanul vine să pună stăpânire pe oraş, pentru a-l îneca în somnul lui.

      Şi iată că dormea cu capul sprijinit de piatra netedă şi cu gura întredeschisă. Iar obrazul său era obrazul unui copil. Îşi ţinea încă puşca strânsă la piept, asemenea unei jucării pe care o iei cu tine în vis. Privind-o, mi-a fost milă. Căci mi-e milă, în nopţile fierbinţi, de slăbiciunea oamenilor.

      Slăbiciune a santinelelor, barbarul este cel ce vă adoarme. Cuceriţi de către deşert, lăsând porţile libere să se mişte în linişte pe balamalele lor, pentru ca oraşul să fie fecundat atunci când este epuizat şi are nevoie de barbar.

      Santinelă adormită, avangardă a duşmanului. Deja cucerită, căci somnul tău este de a nu mai aparţine oraşului, bine legat şi imuabil, ci de a aştepta transformarea şi de a te deschide seminţei.

      Şi am avut imaginea oraşului înfrânt din cauza somnului tău, căci totul se leagă şi se dezleagă în tine. Cât de frumoasă eşti atunci când veghezi, ureche şi ochi al oraşului… Şi atât de nobilă atunci când înţelegi, dominând prin dragostea ta simplă inteligenţa logicienilor, căci ei nu înţeleg oraşul, ci îl divid. Pentru ei, el este aici o închisoare, acolo un spital, dincolo o casă a prietenilor lor, şi chiar pe aceea o descompun în inima lor, văzând în ea acea cameră, apoi alta, apoi alta. Şi nu numai camerele, ci în fiecare acel obiect, celălalt, şi celălalt obiect încă. Apoi de obiectul însuşi fac abstracţie. Şi ce vor face cu aceste materiale din care nu vor să construiască nimic?