Noaptea aceea, deci, în care imperiul leneveşte şi absenţa câtorva focuri în munţi devine apăsătoare, căci noaptea se poate întinde strângându-le unul după altul, şi aceasta ar însemna prăbuşirea imperiului, iar această prăbuşire ar ameninţa până şi gustul mesei de seară şi înţelesul sărutului pe care mama îl dă copilului. Căci copilul ce nu aparţine imperiului e altul, şi prin el nu-l mai îmbrăţişezi pe Domnul…
Atunci când focul ameninţă, te foloseşti de stingător. Am făcut din războinicii fideli mie un cerc de fier şi am zdrobit tot ceea ce am închis în acest cerc. Generaţie tranzitorie, ce importanţă au rugurile pe care le-ai hrănit?! Trebuie să salvezi templul semnificaţiei lucrurilor. Căci viaţa m-a învăţat că nu există tortură veritabilă în carnea mutilată şi nici chiar în moarte. Dar răsunetul creşte o dată cu anvergura templului ce dă înţeles faptelor oamenilor. Şi dacă pe cel care a crescut credincios imperiului îl ţii în exil şi închis în temniţă, el se va agăţa de barele celulei şi va refuza să soarbă băutura ce i-o întinzi, căci limbajul său nu va mai avea sens. Şi cine s-o facă, dacă nu el? Şi pe cel care s-a pătruns de morala părintească, dacă îl reţii pe mai atunci când fiul său s-a prăbuşit în torent, îl vei simţi încordându-se în braţele tale pentru a scipa, îl vei auzi urlând şi voind să se arunce în prăpastie, căci limbajul său nu mai are sens. Dar pe primul îl vei vedea fălos şi falnic în ziua sărbătoririi imperiului, iar pe al doilea înflorind de bucurie de ziua fiului său. Ceea ce-ţi prilejuieşte suferinţele cele mai crunte îţi aduce şi bucuriile cele mai înalte. Căci suferinţele şi bucuriile tale sunt fructe ale legăturilor tale, iar legăturile tale sunt fructe ale structurilor pe care ţi le-am impus. Eu vreau să salvez oamenii şi să-i constrâng să existe, chiar dacă-i ating prin ceea ce le aduce suferinţă – închisoarea ce te desparte de familie, exilul ce te îndepărtează de imperiu, căci dacă-mi vei reproşa această suferinţă din cauza iubirii tale pentru familie sau imperiu, îţi voi răspunde că e absurd ceea ce faci, căci eu salvez tocmai ceea ce-ţi permite să exişti.
Generaţie tranzitorie, depozitară a unui templu pe care poate nu eşti în stare să-l distingi, căci îţi lipseşte detaşarea cu care trebuie privit, dar care este dovadă a întinderii inimii tale, a răsunetului cuvintelor tale şi a focurilor interioare ale bucuriilor tale, prin tine voi salva templul. Ce importanţă are cercul de războinici de fier?
Am fost numit „cel drept”. Sunt. Dacă am vărsat sânge, am făcut-o nu pentru a-mi dovedi asprimea, ci clemenţa. Căci pe cel ce-mi sărută genunchii îl binecuvintez. Iar el pleacă în pace, îmbogăţit prin binecuvântarea mea. Dar ce va câştiga din aceasta cel care se îndoieşte de puterea mea? Dacă-mi ridic degetele asupra lui, vărsând mierea surâsului meu, el nu va şti să-l primească. Şi va pleca, aşa cum a venit, sărac. În singurătatea lui, nu se va simţi îmbogăţit, strigând: „Eu, eu, eu… Exclamaţie fără răspuns. Dacă mă va răsturna de la înălţimea zidurilor, nu eu le-aş lipsi în primul rând. Ci sentimentul ocrotitor de a avea un părinte. Împăcarea de a fi binecuvântaţi. Liniştea inimii de a se şti iertaţi. Adăpostul, semnificaţia, marele veşmânt de păstor. Clipa când îngenunchează, pentru a-mi da putinţa de a fi bun, clipa când mă slăvesc, pentru ca măreţia mea să sporească măreţia lor. Cine vorbeşte despre mine?
Nu am pus oamenii să slujească gloriei mele, căci nu mă umilesc în faţa Domnului, şi astfel el, care o primeşte întreagă, îi învăluie pe toţi în gloria lui. Nu m-am folosit de oameni pentru a fi de folos imperiului. Ci m-am folosit de imperiu pentru a întemeia oameni. Dacă fructul muncii lor l-am luat ca pe ceva ce mi s-a datorat, am făcut-o pentru a-l închina Domnului, şi astfel să se întoarcă asupra lor ca o binefacere. Şi iată că din hambarele mele curge un grâu care este răsplată. Şi, mai mult decât aliment, el devine lumină, cânt şi împăcare a inimii.
Şi la fel voi spune despre orice lucru ce priveşte oamenii, căci această bijuterie este semn al căsătoriei, această tabără – semn al tribului, acest templu – semn divin, iar acest fluviu – semn al imperiului.
Altfel, care ar mai fi averea lor?
Imperiul nu se clădeşte din materiale. Materialele sunt absorbite în imperiu.
XEIII.
EXISTAU FIINŢE ŞI EXISTA FIDELITATE. Numesc fidelitate legătura dintre fiinţe, ca, bunăoară, morăritul, sau imperiul, sau templul, sau grădina.
Şi vine cel care nu înţelege nimic din ceea ce este important, din cauza unei iluzii de falsă ştiinţă, anume de a demonstra pentru a cunoaşte (a cunoaşte, dar nu şi a cuprinde, căci lipseşte esenţialul, cel care dă un sens literelor unei cărţi: prezenţa ta. Dacă amesteci literele, îndepărtezi poetul. Iar dacă grădina nu mai este decât sumă de lucruri, vei face să dispară grădinarul). Acela, deci, va descoperi ironia, ca armă a neghiobului. Căci ea amestecă literele fără a citi cartea. Îţi va spune: „De ce să mori pentru un templu, care nu e decât sumă de pietre?”. Şi nimic nu-i poţi răspunde. „De ce să mori pentru o grădină, care nu e decât sumă de arbori şi iarbă?”. Şi nu afli nici un răspuns. „De ce să mori pentru nişte caractere de alfabet?”. Şi cum ai putea accepta să mori?
Dar, în realitate, el distruge, una câte una, bogăţiile tale. Şi refuzi să mori, deci să iubeşti, şi numeşti acest refuz exerciţiu al inteligenţei, când, de fapt, eşti neştiutor şi îţi dai atâta osteneală pentru a destrăma ceea ce au făcut alţii, pentru aţi risipi bunul cel mai preţios: sensul lucrurilor.
Şi în aceasta el va găsi motive de mândrie, deşi este doar un jefuitor, căci nu construieşte nimic prin ceea ce face, aşa cum ar construi cel care, şlefuindu-şi fraza, îşi formează un stil ce-l va ajuta să şlefuiască în continuare. Obţine un efect de surpriză spărgând statuia pentru a te înveseli cu cioburile ei, căci acest templu, pe care îl credeai meditaţie şi linişte, nu mai este decât morman de moloz pentru care nu merită să mori.
Şi când te va învăţa această operaţie ce ucide zeii, nu-ţi va mai rămâne nimic pentru a respira şi a trăi. Căci ceea ce contează în primul rând pentru un obiect este lumina cu care-l colorează civilizaţia căreia îi aparţii. Astfel, piatra căminului e dragoste, steaua este parte a regatului divin, sarcina pe care ţi-o dau e cinste regească. Şi ecusonul e semn al dinastiei. Dar ce ai putea face cu o piatră, o sarcină, o cifră ce nu ar fi luminate în aoest fel?
Din distrugere în distrugere, aluneci spre vanitate, căci ea rămâne singura culoare posibilă, atunci când tot ce mai există este doar reziduu ce nu te poate hrăni. Obiectul tău va trebui, în lipsa altui sens, să-şi extragă sensul din tine însuţi. Şi iată că rămâi singur pentru a colora lucrurile cu lumina ta săracă. Căci această haină îţi aparţine. Această turmă este a ta. Această casă, mai bogată decât altele, îţi aparţine. Şi tot ceea ce aparţine altuia îţi devine duşman. Un imperiu de lucruri asemănătoare ţi se opune. Iată că eşti obligat, în pustiul tău, să fi satisfăcut de tine însuţi, căci nu mai există nimeni în afara ta. Şi eşti condamnat să strigi de-acum înainte: „Eu, eu, eu” în gol, şi nu vei primi niciodată răspuns.
Un grădinar care-şi iubeşte grădina nu va fi niciodată vanitos.
XEÂY.
DACA IMAGINEA CREDINŢEI CE DA CULOARE lucrurilor dispare, toate lucrurile îţi vor apărea schimbate. La ce bun agoniseala unei zile, dacă n-o foloseşti pentru a înveseli ziua următoare? Credeai c-o vei putea folosi pentru a aduna, dar iată că nu există nimic de adunat. La ce bun ceainicul de argint curat, dacă în jurul lui nu se mai celebrează, înaintea dragostei de seară, ceremonia ceaiului? La ce bun fluierul de soc atârnând pe perete, dacă aceea căreia îi cântai nu mai este? La ce bun palmele mâinilor tale, dacă nu mai strâng între de greutatea chipului ce adoarme? Iată, eşti asemenea unei prăvălii în care nu se află decât obiecte de vânzare ce nu şi-au găsit locul în ea, deci nici în tine. Fiecare cu eticheta sa şi aşteptându-şi rândul la viaţă.
La fel despre orele zilei, care nu mai sunt aşteptare a unui pas uşor, apoi a unui surâs în pragul uşii tale, surâs asemenea unei turte cu miere pe care dragostea a născocit-o în linişte, departe de tine, şi cu care tu îţi potoleşti foamea. Ore care nu mai sunt ore de rămas bun, atunci când trebuie să pleci. Care nu mai sunt ore de somn, spre renaşterea dorinţelor tale.
Nu mai există templu, ci morman de pietre. Nici tu nu mai exişti. Dar cum ai putea renunţa, ştiind 201 chiar că vei uita şi vei clădi un alt templu, căci viaţa e astfel, incit într-o zi va reînvia acest ceainic, şi acest covor de lină moale, şi aceste ore ale dimineţii, ale amiezii şi ale înserării, şi din nou va da un înţeles agoniselii tale, şi din nou va da un înţeles oboselii tale, din nou te va apropia sau îndepărta de ceva, te va face să pierzi sau să regăseşti ceva? Căci acum, când ea iau înseamnă nimic, nici nu te apropii, nici nu te îndepărtezi, nici nu pierzi, nici nu regăseşti, nici nu lungeşti, nici nu scurtezi viaţa vreunui lucru di” toată această lume.
Căci dacă-ţi închipui că reuşeşti să comunici cu aceste lucruri, că pui stăpânire pe de, că le doreşti, că renunţi la de, că le jinduieşti, şi le sfărâmi, şi le risipeşti, şi le cucereşti, şi le posezi, te înşeli, căci nu stăpâneşti, nu opreşti, nu posezi, nu pierzi; nu regăseşti decât lumina care le este dăruită de soare. Căci nu există punte între lucruri şi tine, ci între tine şi imaginile invizibile ce aparţin divinităţii, imperiului sau dragostei. Iar dacă pe tine, marinar, te văd pe mare, este datorită unui chip ce a făcut ca absenţa să-ţi fie comoară, datorită reîntoarcerii care ţi-o povesteşte cântecul străvechi al galerelor, datorită legendelor cu insule şi recife de coral. Căci îţi spun, cântecul galerelor face ca sunetul valurilor să-ţi pară schimbat, chiar atunci când galerele au plecat, iar recifele de coral, chiar dacă niciodată pânzele nu te vor împinge înspre acolo, sporesc cu culoarea lor culoarea asfinţitului de soare deasupra apelor. Iar naufragiile despre care ţi s-a vorbit, chiar dacă nu te vei scufunda niciodată, fac din vaietele mării, de-a lungul falezei, acea muzică de ceremonie a învelirii mortului. Căci, altfel, ce ai face decât să căşti, trăgând funiile uscate? Acum, însă, iată că-ţi încrucişezi braţele pe piept, imens şi impunător ca marea. Nu cunosc nimic care să nu fie înainte de toate imagine, sau civilizaţie, sau templu durat de inima ta.
Iată pentru ce nu vrei să renunţi la tine însuţi atunci când, după ce prea mult timp te-ai hrănit dintr-o anume iubire, nu-ţi mai afli alt înţeles.
Şi iată pentru ce zidurile închisorii nu pot să-l închidă pe cel ce iubeşte, căci el aparţine unui imperiu ce nu este al lucrurilor, ci al înţelesului lucrurilor, şi îşi 202 bate joc de ziduri. Iar dacă fiinţa iubită există unde, chiar dacă în acest moment ea este cufundată într-un somn asemănător morţii, iar lui nu-i foloseşte la nimic, şi chiar dacă înalţi ziduri de fortăreaţă între ea şi el, sufletul lui va fi totuşi hrănit de prezenţa ei şi nu vei reuşi să-i desparţi.
Şi se întâmplă acelaşi lucru cu fiecare apariţie născută din nodul divin ce leagă lucrurile. Căci dacă eşti despărţit de aceea pe care, doar pe ea, o doreşti, aceea care îţi umple cu imaginea ei nopţile albe, nu vei putea primi nimic din partea ei, aşa cum câinele tău nu poate primi nimic, atunci când îi este foame, de la imaginea unei bucăţi de carne. Dar ţi-am vorbit despre acela care e stăpân al domeniului şi se plimbă, în zori, pe pământul umed de rouă. Nici o părticică a imperiului nu-i este de folos în acel moment. Nu vede nimic în faţa sa decât un drum povârnit. Şi, totuşi, se simte plin în inima lui, altfel decât toţi ceilalţi. Cel care este santinelă a imperiului nu atinge nimic din imperiu, decât un drum de pază, care e granit sub stele. Se plimbă din lung în lat, ameninţat în fiinţa sa. Cine e mai sărac decât el, prizonier al unei închisori de o sută de paşi? împovărat de arme, pedepsit cu temniţa dacă se aşază, cu moartea – dacă adoarme. Îngheţat de ger, udat de ploi, ars de nisipuri şi neavând nimic de aşteptat decât ca o puşcă ascunsă în umbră să-şi îndrepte ţeava spre inima lui. Cunoşti ceva mai desperat? Care cerşetor este mai puţin bogat în libertatea hoinărelii sale, amestecându-se în spectacolul lumii, în dreptul său de a se distra la dreapta şi la stânga?
Şi, totuşi, santinela mea aparţine imperiului. Şi imperiul îl hrăneşte. E mai bogat în înţelesuri decât cerşetorul. Chiar moartea sa e răsplătită, căci, murind, viaţa sa va sluji gloriei imperiului.
Pe prizonierii mei îi trimit să spargă piatră. Iar ei o sparg şi rămân goi. Dar dacă-ţi clădeşti casa, creezi că aceeaşi piatră o spargi? înalţi zidul unei case, iar mişcările tale sunt nu ale unei ispăşiri, ci ale unui imn. Ca să vezi limpede e de ajuns să schimbi perspectiva. Desigur, îl vei crede fericit pe cel care, salvat în clipa în care trebuia să moară, trăieşte mai departe. Dar dacă-l vei privi de pe o altă înălţime şi te vei ginai la destinul lui deja împlinit şi legat asemenea unui snop, îl vei afla mai fericit de o moarte ce are un înţeles.
Îmi amintesc de cel pe care l-am prins, într-o noapte de război, ca să-mi trădeze planurile duşmanului meu. „Eu aparţin ţării mele, mi-a spus el, iar călăii tăi sunt neputincioşi… L-aş fi putut strivi sub o piatră de moară, fără a-i smulge secretele, căci aparţinea imperiului său.
„Eşti sărac, îi spuneam eu, şi rob al milei mele”.
Dar el râdea, auzindu-mă spunându-i că e sărac. Căci bunul pe care el îl poseda, eu nu i-l puteam răpi.
Iată înţelesul învăţăturii. Bogăţiile tale adevărate nu sunt obiecte, căci de au valoare doar când le foloseşti, asemenea măgarului tău atunci când îl încaleci sau blidelor tale atunci când mănânci, dar îşi pierd sensul atunci când le înşiri în raft. Sau atunci când forţa lucrurilor te separă de de, ca de femeile pe care te mulţumeşti să le doreşti, fără a le iubi.
Căci, desigur, animalul nu poate percepe decât obiectul. Nu şi culoarea obiectului, după vreun limbaj oarecare. Dar tu eşti un om şi te hrăneşti nu cu lucruri, ci cu înţelesul lucrurilor.
Eu te clădesc şi te înalţ. În piatră îţi arăt ceea ce nu aparţine pietrei, ci este îndemn al inimii sculptorului şi măreţie a războinicului mort. Iar tu eşti îmbogăţit de existenţa, undeva, a războinicului de piatră. Din animale, case şi munţi clădesc pentru tine, înălţându-te şi mai mult, un domeniu. Şi chiar dacă nimic din acest domeniu nu-ţi este de folos în această clipă, el îţi umple fiinţa. Iau cuvintele vulgare şi, legându-le într-un poem, te îmbogăţesc cu el. Iau fluvii şi munţi şi, legându-le într-un imperiu, te însufleţesc de existenţa lui. Şi, în zilele de victorie, canceroşii pe mormanele lor de gunoaie, puşcăriaşii în închisorile lor, datornicii printre portărei, cu toţii vor străluci de mândrie, căci nu există zid, sau spital, sau închisoare care să te împiedice să primeşti, căci din această materie disparată am făurit un zeu ce-şi râde de ziduri şi e mai puternic decât supliciile.
Iată pentru ce, ţi-am spus, eu clădesc omul, şi răstorn zidurile, şi smulg zăbrelele, şi-l eliberez. Căci am clădit omul care comunică şi căruia nu-i pasă de ziduri. Şi nu-i pasă de temniceri şi de fiarele călăului, căci de 204 nu-i pot pune stavile.
Căci, desigur, nu comunici de la unul la altul, ci de ia unul la imperiu şi de la celălalt la imperiu, care are pentru voi semnificaţii deosebite. Iar dacă mă vei întreba: „Cum să ajung alături de cea pe care o iubesc, când zidurile, şi marea, şi moartea mă despart de ea?”, îţi voi răspunde că în zadar strigi către ea pentru ea, dar că e suficient să îndrăgeşti acele lucruri de care nimic nu te desparte, acea imagine a casei, a tăvii de ceai. Şi a ceainicului, a covorului de lână, a căror încununare şi esenţă este soţia adormită, căci îţi este dat s-o iubeşti, deşi lipseşte şi deşi doarme.
Iată pentru ce spim că ceea ce contează în primul rând în a făuri un om este nu de a-l instrui căci instrucţia e zadarnică, dacă el nu va mai fi decât o carte umblătoare, ci de a-l ridica şi a-l conduce la înălţimile unde nu există lucruri, ci imagini născute din nodul divin ce leagă lucrurile. Căci nimic nu poţi spera de la lucruri, dacă de nu au răsunet şi reflex unele întraltele, aceasta fiind singura muzică a inimii.
La fel despre munca ta, dacă e pâine a copiilor tăi şi transformare a ta în ceva mai însemnat decât tine însuţi. La fel despre iubirea ta, dacă e altceva decât simplă căutare a unui trup de îmbrăţişat, căci bucuria pe care ţi-o va da va fi închisă în ea însăşi.
Iată pentru ce îţi voi vorbi în primul rând despre calitatea fiinţelor.
Atunci când, în tristeţea nopţilor fierbinţi, întorcându-te din deşert, vizitezi cartierul deocheat şi alegi, pentru ca prin ea să uiţi de dragoste, o femeie, şi chiar dacă o mingii, şi o auzi vorbind şi răspunzând, şi chiar dacă era frumoasă, vei pleca, o dată dragostea consumată, despuiat de tine însuţi şi fără amintiri.
Dar dacă se întâmplă ca aceeaşi înfăţişare, aceleaşi mişcări, aceeaşi graţie, aceleaşi cuvinte să fie ale acelei prinţese, născută într-o insulă din drumul trudnic al caravanelor, scăldată timp de cincisprezece ani în muzică, în poeme şi înţelepciune, ştiind să ardă de mânie la insulte şi de credinţă la încercări, bogată prin ceea ce este al ei şi nu-i poate fi răpit, cu sufletul plin de zeităţi, pe care nu le-ar putea trăda, capabilă să ofere călăului graţia sa extremă pentru un singur cuvânt care se cere şi pe care ea refuză, cu dispreţ, să-l pronunţe, atât de bine înrădăcinată în nobleţea ei, încât ultimul pas îi va fi mai patetic decât un dans, şi dacă, atunci când intri în încăperea cu dale strălucitoare în care te aşteaptă, ea deschide înspre ti’ne braţele ei tinere, şi pronunţă aceleaşi cuvinte, dar care aici vor fi expresie a unui suflet perfect, atunci îţi spun: în zori, când vei pleca înspre nisipuri şi mărăcini, nu vei mai fi acelaşi. Căci nu are importanţă individul, cu scoarţa sa săracă şi bazarul său de idei, ci înainte de toate contează sufletul, mai mult sau mai puţin vast, cu furtunile sale, cu munţii, cu pustiurile de linişte, cu crestele sale de zăpadă, cu versanţii acoperiţi de flori, cu apele sale liniştite, toată această cauţiune invizibilă şi monumentală. El îţi dă fericire. Şi nu vei’ putea niciodată să nu-l iei în seamă. Căci nu e aceeaşi navigaţia pe un râu îngust, chiar dacă închizi ochii pentru a-i simţi balansul, şi călătoria pe întinderea mării. Nu aceeaşi este plăcerea, deşi obiectele sunt asemănătoare, pe care ţi-o dă un diamant fals şi un diamant pur. Cea care tace în faţa ta nu e aceeaşi cu o alta, în profunzimea tăcerii ei.
Şi nu vei fi niciodată înşelat de la început.
