Nu vreau ca tu să fi pustie în perfecţiunea ta. Pustie şi amară. Te voi ţine trează pentru fervoare, care dăruieşte fără să jefuiască vreodată, căci fervoarea nu e nici proprietate, nici prezenţă.

      Poemul este frumos pentru motive care nu ţin de logică, aflându-se la alt nivel. Un nivel cu atât mai patetic cu cât te fixează mai temeinic în necuprins. Căci există un sunet pe care tu îl poţi reda, niciodată însă de aceeaşi calitate. Există şi muzică proastă, care-ţi deschide în inimă căi mediocre. Iar zeul care ţi se arată e neputincios.

      Iată de ce, pentru tine, care eşti singură, am inventat această rugă.

      CXXIV.

      RUGA A SINGURĂTĂŢII: „Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Iată-mă în această cameră, în care nimic nu îmi vorbeşte. Şi, totuşi, nu prezenţe îţi cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. Dar o alta, care-mi seamănă, singură şi ea într-o cameră la fel cu a mea, iat-o totuşi fericită ştiindu-i pe cei iubiţi rătăcind prin casă. Nu-i aude, nici nu-i vede. Nu primeşte nimic de la ei în această clipă. Dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să-şi ştie casa locuită.

      Doamne, nu cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile tale nu sunt pentru simţuri. Dar îmi e de ajuns, pentru a mă vindeca, să-mi luminezi spiritul asupra casei mele.

      Călătorul în deşert, Doamne, dacă a plecat dintr-o casă locuită, chiar ştiind-o la capătul lumii, se bucură de ea. Depărtarea nu-l împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire… Nu-ţi cer, Doamne.

      202 nici măcar casa să-mi fie aproape.

      Trecătorul care în mulţime a fost impresionat de un chip se transfigurează, chiar dacă acei chip nu este pentru el. Asemenea acelui soldat îndrăgostit de regină. El devine soldatul unei regine. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar casa să-mi fie făgăduită.

      În largul mărilor există destine arzătoare închinate unei insule ce nu există. Cei de pe corabie cântă imnul insulei, şi aceasta îi face fericiţi. Şi nu insula le umple sufletul, ci imnul. Nu-ţi cer, Doamne, nici măcar casa să existe undeva…

      Singurătatea, Doamne, nu este decât fruct al sufletului infirm. El sălăşluieşte într-o patrie a sa, care este sens al lucrurilor. Astfel, templul este sens al pietrelor El nu are aripi decât pentru acest spaţiu. Nu se bucură de obiecte, ci doar de imaginea ce se citeşte dincolo de de şi care le leagă. Fă-mă doar să învăţ să citesc.

      Atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi”.

      cxxv.

      CĂCI AŞA CUM CATEDRALA ESTE O ANUMITĂ aranjare de pietre toate la fel, dar distribuite după linii de forţă a căror structură se adresează spiritului, exact la fel există şi un ceremonial al pietrelor mele. Iar catedrala este mai mult sau mai puţin frumoasă.

      Aşa cum liturghia anului meu este o anumită aranjare de zile, toate asemănătoare la început, dar distribuite după linii de forţă a căror structură se adresează spiritului (iar acum există zile în care trebuie să posteşti, altele în care sunteţi chemaţi să vă bucuraţi, altele în care nu trebuie să munceşti, şi astfel întâlneşti liniile mele de forţă), exact la fel există un ceremonial al zilelor mele. Şi anul este mai mult sau mai puţin plin de viaţă.

      Şi există un ceremonial al trăsăturilor feţei. Iar chipul este mai mult sau mai puţin frumos. Şi un ceremonial al armatei mele, căci această mişcare îţi este posibil s-o faci, dar nu şi cealaltă, care te-ar face să întâlneşti liniile mele de forţă. Iar tu eşti soldat al unei armate.

      Şi armata este mai mult sau mai puţin puternică.

      Şi un ceremonial al satului meu, căci iată ziua de sărbătoare, sau clopotul morţilor, sau ora culesului, sau 263 zidul ce-l vom clădi împreună, sau comunitatea în foame, sau împărţirea apei în timp de secetă, căci acest burduf plin nu este doar pentru tine. Şi iată că aparţii unei patrii. Iar patria îţi este mai mult sau mai puţin caldă.

      Şi nu cunosc nimic în lume care să nu fie în primul rând ceremonial. Căci nu ai nimic de aşteptat de la o catedrală fără arhitectură, de la un an fără sărbători, de la un obraz fără proporţii, de la o armată fără regulamente sau de la o patrie fără obiceiuri. Nu vei şti ce să faci cu aceste materiale strânse grămadă.

      Pentru ce să-mi spui că aceste obiecte în vrac sunt realitate, iar ceremonialul este iluzie? Căci obiectul însuşi este ceremonial al părţilor sale. Pentru ce o armată, după tine, ar fi mai puţin reală decât o piatră? Am numii piatră un anumit ceremonial al firelor de praf care o compun. Şi an – ceremonialul zilelor. Pentru ce anul ar fi mai puţin adevărat decât piatra?

      Aceia n-au descoperit decât indivizii. Şi, desigur, este bine ca indivizii să prospere, să se hrănească, să se îmbrace şi să nu sufere prea tare. Dar esenţialul lor moare în ei, şi nu vor fi decât pietre în vrac dacă nu creezi în imperiul tău un ceremonial al oamenilor.

      Căci altfel omul nu mai e nimic. Şi nu-l vei plânge pe fratele tău mai mult decât un câine pe un altul ce se îneacă. Şi nu vei afla bucurie în întoarcerea fratelui tău. Căci întoarcerea fratelui trebuie să fie asemenea unui templu ce se împodobeşte, iar moartea fratelui – un templu ce se năruie.

      Pe refugiaţii berberi nu i-am văzut plângându-şi morţii.

      Cum aş putea să-ţi demonstrez ceea ce caut? Nu este vorba de un obiect ce vorbeşte simţurilor, ci spiritului. Nu-mi cere să justific ceremonialul pe care-l impun. Logica se află la nivelul obiectelor, şi nu la acela al nodului ce le leagă. Aici limbajul îmi lipseşte.

      Ai văzut omizile fără ochi îndreptându-se spre lumină sau făcând ascensiunea arborelui. Şi tu, care le priveşti ca om, îţi formulezi ceea ce le atrage şi spui: „Lumină14 sau „Vârf44. Dar de nu-şi dau seama de aceasta. În acelaşi fel, dacă primeşti ceva de la catedrala mea, de la anul meu, de la chipul meu, de la patria mea, iată adevărul tău, şi puţin îmi pasă de zarva cuvintelor tale, care nu se potriveşte decât obiectelor. Eşti o omidă. Nu-ţi dai seama de ceea ce cauţi.

      Dacă, deci, din catedrala mea, din anul meu, din imperiul meu vei ieşi înfrumuseţat, îmi vei spune: „Iată o frumoasă catedrală pentru oameni. Un an frumos. Un imperiu frumos44. Chiar dacă nu ştiu de unde trebuie să privesc pentru a afla cauza.

      Pur şi simplu, ca şi omida, am găsit ceva ce mi se potriveşte. Asemenea unui orb ce caută, într-o zi de iarnă, focul cu mâinile. Şi îl găseşte. Şi îşi lasă bastonul jos şi se aşază lângă el, cu picioarele strânse. Deşi nu ştie nimic despre foc, nici măcar cât ştii tu, care vezi. A aflat adevărul trupului lui, căci vei vedea că nu-şi va mai schimba locul.

      Iar dacă reproşezi adevărului meu că nu este un adevăr, îţi voi povesti moartea singurului geometru veritabil, prietenul meu care, pe când se pregătea să moară, m-a rugat să rămân lângă el.

      CXXVI.

      M-AM APROPIAT, DECI, DE EL, cu PAŞI UŞORI, căci îl iubeam.

      — Geometrule, prietenul meu, mă voi ruga pentru tine.

      Dar el era obosit de suferinţă.

      — Nu te nelinişti pentru trupul meu. Am un picior mort, şi un braţ mort, şi sunt ca un copac bătrân. Lasă-l pe tăietor să-şi facă datoria…

      — Nu regreţi nimic, geometrule?

      — Ce-aş putea regreta? Am amintirea unui braţ sănătos şi a unui picior sănătos. Dar toată viaţa este naştere. Şi te obişnuieşti cu tine aşa cum eşti. Ţi-ai regretat vreodată copilăria, vârsta de cincisprezece ani sau cea a maturităţii? Aceste regrete sunt regrete de poet prost. Nu regrete simţi, ci o melancolie blândă, care nu e suferinţă, ci parfum al unei licori evaporate. Desigur, te lamentezi în ziua în care îţi pierzi ochiul, căci orice transformare e dureroasă. Dar nu e nimic patetic în a te plimba prin viaţă cu un singur ochi. Şi am văzut orbi râzând.

      — Poţi să-ţi aminteşti despre fericirea ta…

      — Şi cum aş putea să sufăr pentru asta? Desigur, l-am văzut pe cel ce suferea la plecarea celei pe care o iubea, care era pentru el sens al zilelor, al orelor şi al lucrurilor. Căci templul său se prăbuşea. Dar nu l-am văzut suferind pe acela care, cunoscând exaltarea dragostei şi încetând apoi de a mai iubi, pierduse vatra bucuriilor sale. Sau cel pe care poemul îl emoţiona, iar acum îl plictiseşte. Unde vezi că ar suferi? Căci spiritul doarme, iar omul nu mai există. Plictiseala nu e regret. Regretul dragostei este tot dragoste… iar dacă nu există dragoste, nu există regret al dragostei. Nu mai întâlneşti decât acea plictiseală care aparţine lucrurilor, căci de nu-ţi pot da nimic. Materialele vieţii mele se prăbuşesc în momentul în care cheia de boltă ce le leagă dispare, şi aceasta este suferinţa transformării, dar cum aş putea s-o cunosc? Căci abia acum îmi apare cheia de boltă veritabilă şi adevărata semnificaţie, anume că de n-au avut niciodată mai mult sens decât au acum. Şi cum aş putea cunoaşte plictiseala, de vreme ce există o bazilică înălţată şi împodobită şi, în sfârşit, luminată pentru ca ochii mei s-o poată vedea?

      — Geometrule, ce-mi tot spui?! O mamă poate să plângă amintirea copilului mort.

      — Desigur, în clipa în care el se duce. Căci lucrurile îşi pierd sensul. Laptele urcă, iar copilul nu mai există. Te apasă încrederea pe care vrei s-o arăţi iubitei, dar ea nu mai este. Iar dacă ţi-ai vândut şi risipit domeniul, ce vei mai face cu diagostea pentru el? Ora transformării este totdeauna dureroasă. Dar te înşeli, căci cuvintele îi rătăcesc pe oameni. Soseşte ora în care lucrurile vechi capătă înţeles, şi înţelesul lor este acela de a te ajuta în devenirea ta. Soseşte ora în care te simţi îmbogăţit de dragostea ta trecută. Iar melancolia este plăcută. Soseşte ora în care amintirea copilului mort face ca obrazul îmbătrânit al mamei să fie mai emoţionant, iar inima mai dar luminată, deşi ea nu va îndrăzni niciodată să mărturisească aceasta, atât demult cuvintele îi fac teamă. Dar ai auzit vreodată o mamă spunând că ar fi preferat să nu-l cunoască, să nu-l alăpteze, să nu-l îndrăgească?

      După ce a tăcut timp îndelungat, geometrul mi-a mai spus:

      — Şi astfel viaţa mea, bine orânduită, îmi devine astăzi amintire…

      — Ah, prietene, spune-mi adevărul care-ţi face sufletul atât de senin! …

      — A cunoaşte un adevăr înseamnă, poate, a-l vedea în linişte. A cunoaşte adevărul înseamnă, poate, a avea dreptul la liniştea eternă. Obişnuiesc să spun că arborele este adevărat, căci el este o anumită relaţie între părţile sale. Apoi pădurea, care este o anumită relaţie între arbori. Apoi domeniul, care este o anumită relaţie între arbori, şi câmpii, şi alte materiale ce-l compun. Apoi imperiul, care este o anumită relaţie între domenii, şi oraşe, şi alte materiale ale imperiului. Apoi Domnul, care este o relaţie perfectă între imperii şi orice ar mai fi în lume. El este la fel de adevărat ca şi arborele, deşi mai greu de citit. Şi nu mai am întrebări de pus.

      A reflectat:

      — Nu cunosc alt adevăr. Nu cunosc decât structuri care mă ajută mai mult sau mai puţin pentru a descrie lumea. Dar…

      De data aceasta a tăcut timp îndelungat şi nu am îndrăznit să-l tulbur.

      — Şi, totuşi, mi s-a părut uneori că de semănau cu ceva…

      — Ce vrei să spui?

      — Am căutat şi am găsit, căci spiritul nu doreşte decât ceea ce posedă. A găsi înseamnă a vedea. Şi cum aş putea căuta ceea ce pentru mine încă nu are sens? Ţi-am spus, regretul dragostei înseamnă dragoste. Nimeni nu suferă de dorinţa a ceea ce nu concepe. Şi, totuşi, am simţit ca un regret faţă de lucrurile care încă nu aveau sens. Căci altfel de ce-aş fi mers în direcţia adevărurilor pe care nu le puteam concepe? În căutarea unor fântâni neştiute am ales drumuri drepte, asemenea unor drumuri de întoarcere. Am avut instinctul structurilor mele, aşa cum omizile au instinctul soarelui.

      Atunci când clădeşti un templu, şi e frumos, cu ce seamănă?