Ca şi cum ar exista vreodată un scop.

      Iată pentru ce îţi spun că ceea ce contează înainte de orice pentru om este tensiunea liniilor de forţă în care pătrunde, şi propria sa densitate interioară ce decurge din aceasta, şi răsunetul paşilor săi, şi atracţia fântânilor, şi asprimea versantului de munte ce trebuie urcat. Iar cel care a ştiut să-l urce, dacă a trecut prin forţa pumnilor săi şi zdrelindu-şi genunchii dincolo de un ac de stâncă, nu vei putea spune că plăcerea sa este asemenea celei a sedentarului care, târându-şi carnea flască într-o zi de odihnă, se tăvăleşte în iarbă pe vârful neînsemnat al unei coline rotunde.

      Dar tu ai demagnetizat totul, desfăcând nodul divin ce leagă lucrurile. Căci văzând oamenii forţând înspre fântâni, ai crezut că e vorba de fântâni şi le-ai forat puţuri.

      Căci văzând că oamenii aşteaptă odihna celei de-a şaptea zile, ai înmulţit zilele de odihnă. Căci văzând dorinţa oamenilor pentru diamante, le-ai distribuit diamante în vrac. Căci văzând că oamenii se tem de duşmani, le-ai suprimat duşmanii. Căci văzând dorinţa oamenilor de iubire, le-ai clădit cartiere rezervate, mari, asemenea unor capitale, în care toate femeile se vând. Şi te-ai arătat astfel mai stupid decât acel jucător de popice de 279 care ţi-am vorbit, care căuta, fără a o găsi, voluptatea într-un lan întreg de popice pe care le doborau sclavii lui.

      Dar să nu creezi că ţi-am spus că trebuie cultivate dorinţele tale. Căci dacă nimic nu prinde formă între de, nu există linii de forţă. Fântâna, dacă e aproape de tine, o vei dori, desigur, atunci când mori de sete. Dar dacă, dintr-un motiv oarecare, îţi rămâne inaccesibilă şi nu poţi nici să primeşti de la ea, nici să-i dai în schimb nimic, este ca şi cum n-ai exista. Ca şi acea trecătoare cu care te întâlneşti şi care nu poate să fie nimic pentru tine. În ciuda distanţei, mai departe de tine decât dacă ar fi dintr-un alt oraş. O transfigurez pentru tine şi o fac element al unei structuri şi vei putea, de pildă, să visezi că te îndrepţi înspre ea noaptea, cu o seară la fereastra ta, pentru a o răpi şi a o arunca pe spinarea calului tău şi să te bucuri de ea în bârlogul tău. Sau, dacă eşti soldat, ea să fie regină, iar tu să poţi muri pentru ea.

      Slabă şi vrednică de milă e bucuria pe care o afli în falsele structuri pe care ţi le inventezi din joacă. Căci dacă iubeşti acel diamant, îţi va fi de ajuns să mergi înspre el cu paşi mărunţi şi din ce în ce mai încet pentru a trăi o viaţă patetică. Dar dacă mersul tău încet înspre diamant este al unui rit ce te ţine strâns şi-ţi interzice să iuţeşti pasul, dacă împingând din toate puterile tale împotriva lui întâlneşti opreliştile mele care-ţi interzic să mergi mai repede, dacă accesul la diamant nu-ţi este nici oprit în mod absolut – ceea ce l-ar face să-şi piardă semnificaţia, transformându-l în spectacol fără greutate nici uşor – ceea ce n-ar cere nimic de la tine – nici dificil prin vreo invenţie stupidă – ceea ce ar fi caricatură a vieţii – ci pur şi simplu îţi cere o structură puternică şi calităţi numeroase, atunci vei fi bogat. Şi nu cunosc nimic altceva decât duşmanul tău care să te înalţe, şi aceasta nu trebuie să te surprindă, căci e nevoie de doi pentru a face război.

      Căci bogăţia ta este de a fora puţuri, de a avea o zi de odihnă, de a extrage diamantul şi de a câştiga iubirea.

      Nu însă de a poseda fântâni, zile de odihnă, diamante şi libertate în iubire. Şi, de asemenea, nu de a le dori 280 fără a lupta pentru de.

      Iar dacă opui ca două cuvinte deosebite dorinţa şi posesia, nu vei înţelege nimic din viaţă. Căci adevărul tău de om le domină şi nu e nimic contradictoriu aici. Căci e nevoie de totala expresie a dorinţei şi să întâlneşti nu obstacole absurde, ci obstacolul însuşi al vieţii, celălalt dansator, care-ţi este rival – şi se va naşte dansul. Dacă nu eşti la fel de stupid ca acela ce joacă, împotriva lui însuşi, cap sau pajură.

      Dacă deşertul meu ar fi prea bogat în fântâni, ar trebui să vină ordin ca unele dintre de să fie interzise.

      Căci liniile de forţă create trebuie să te domine de la o înălţime mai mare decât propria ta înălţime, pentru ca tu să afli în de înclinaţiile, şi tensiunile, şi acţiunile tale, şi trebuie, căci nu toate sunt la fel de bune, să semene a ceva ce ţie nu-ţi este dat să înţelegi. Iată pentru ce spun că există un ceremonial al fântânilor în deşert.

      Să nu speri, deci, nimic de la insula fericită care este pentru tine provizie strânsă pentru totdeauna, asemenea acelei mulţimi de popice doborâte. Căci vei deveni acolo animal de grajd. Iar dacă tezaurele insulei, pe care ţi le imaginai răsunătoare, te plictisesc o dată ce-ai ajuns la de, le voi face să răsune din nou inventându-ţi un deşert şi le voi distribui în spaţiu după liniile unei imagini ce nu va fi de esenţa lucrurilor.

      Iar dacă doresc să-ţi salvez insula, îţi voi dărui un ceremonial al comorilor insulei.

      CXXXVI.

      DACA VREI SĂ-MI VORBEŞTI DESPRE UN soare ameninţat cu moartea, spune-mi: „soare de octombrie.” Căci acela slăbeşte deja şi poartă în el bătrâneţea. Dar soarele de noiembrie sau decembrie cheamă atenţia asupra morţii şi te văd făcându-mi semn. Şi nu mă interesezi. Căci ceea ce voi primi de la tine nu va fi gustul morţii, ci gustul a ceea ce desemnează moartea şi nu aceasta era ceea ce urmăream.

      Dacă un cuvânt îşi saltă capul în mijlocul frazei tale, retează-l. Căci un cuvânt trebuie să-mi arăţi. Fraza ta este capcană pentru o captură. Şi nu vreau să văd capcana.

      Căci te înşeli asupra obiectului a ceea ce porţi, dacă îţi închipui că el este enunţabil. Altfel mi-ai spune: „melancolie”, şi aş deveni melancolic, ceea ce, într-adevăr, ar fi prea uşor. Desigur, joacă în tine un uşor mimetism, care te face să semeni cu ceea ce-ţi spun. Dacă spun: „mânie a valurilor”, eşti vag tulburat. Iar dacă îţi spun: „războinicul ameninţat de moarte”, eşti vag neliniştit pentru războinicul meu. Din obişnuinţă. Iar operaţia este de suprafaţă. Singura care are valoare este să te conduc acolo de unde vezi lumea aşa cum am dorit-o eu.

      Căci nu cunosc poem sau imagine într-un poem care să fie altceva decât acţiune asupra ta. Nu e vorba de aţi explica un lucru sau altul, nici chiar de a ţi-l sugera, aşa cum cred cei subtili, ci de a te face să devii într-un fel sau altul. Dar aşa cum în sculptură am nevoie de un nas, de o gură, de o bărbie pentru a le face să răsune unul în celălalt şi a te prinde în reţeaua mea, mă voi folosi de ceea ce voi sugera sau enunţa, pentru a te ajuta în devenire.

      Căci dacă mă folosesc de clarul de lună, să nu-ţi închipui că e vorba despre tine în dar de lună. Este vorba despre tine la fel de bine în soare, în casă sau în dragoste. Era vorba despre tine, pur şi simplu. Dar am ales clarul de lună fiindcă aveam nevoie de un semn pentru a mă face înţeles. Nu puteam să le iau pe toate. Şi se întâmplă miracolul că acţiunea mea se va diversifica asemenea arborelui care, la origine, fiind sămânţă, era simplu, dar care şi-a dezvoltat ramurile şi rădăcinile atunci când s-a întins în timp. Se întâmplă acelaşi lucru cu omul. Dacă-i adaug ceva simplu, care va fi’, poate, conţinut într-o singură frază, puterea mea se va diversifica şi-l voi modifica pe acest om în esenţa lui, iar el îşi va schimba comportarea în clarul de lună, în casă sau în iubire.

      Iată pentru ce spun despre o imagine, dacă e imagine veritabilă, că este o civilizaţie în care te ţin prins. Iar tu nu ştii să-mi delimitezi ceea ce ea guvernează.

      Dar poate această reţea de linii de forţă e neputincioasă. Iar efectul ei moare în partea de jos a paginii. Aşa se întâmplă cu seminţele a căror putere se stinge imediat sau cu fiinţele lipsite de elan. Dar l-ai fi putut *H2 dezvolta pentru a construi o lume.

      Astfel, dacă spun: „soldat al unei regine”, nu e vorba, desigur, nici de armată, nici de putere, ci de iubire. Despre o anume iubire, care nu speră nimic pentru sine, ci se dăruieşte pentru ceva mai presus de ea. Care înnobilează şi înalţă. Căci acest soldat este mai puternic decât un altul. Iar dacă-l priveşti, ai să-l vezi respectându-se, din cauza reginei. Şi, de asemenea, ştii că nu va trăda, căci e apărat de iubire, inima sălăşluindu-i în fiinţa reginei. Şi-l vezi întorcându-se în sat mândru de el, dar pudic şi roşind atunci când este întrebat despre regină. Şi ştii cum îşi va părăsi femeia dacă e chemat la război, şi că sentimentele lui nu sunt acelea ale unui soldat al regelui, care e beat de furie şi se aruncă asupra duşmanului pentru a-i înfige pe regele său în pântece. Celălalt, însă, îi va converti şi, prin efectul acelei lupte, în aparenţă, îi va aduce şi pe ei la dragoste. Sau poate…

      Iar dacă vorbesc în continuare, epuizez imaginea, căci ea are puţină putere. Şi n-aş putea să-ţi spun cu uşurinţă când îşi mănâncă pâinea unul sau celălalt, ce îl deosebeşte pe soldatul regmei de soldatul regelui.

      Căci imaginea, aici, nu este decât o lampă slabă care, deşi străluceşte asupra întregului univers, ca orice lampă, nu luminează decât puţine lucruri pentru ochii tăi.

      Dar orice adevăr evident este o sămânţă din care vei putea extrage lumea.

      Iată pentru ce am spus că, o dată semănată sămânţă, nu este nevoie ca tu însuţi să faci comentarii, să-ţi clădeşti dogma şi să-ţi inventezi mijloace de acţiune. Sămânţă va prinde în pământul oamenilor, iar slujitorii tăi se vor naşte cu miile.

      Astfel, dacă ai ştiut să sădeşti în om convingerea că e soldatul unei regine, civilizaţia ta se va naşte în consecinţă. După care vei putea uita regina.

      CXXXVII.

      NU UITA CA FRAZA TA E UN ACT. DACA doreşti să mă faci să acţionez, nu trebuie să argumentezi. Creezi, oare, că argumentele mă vor convinge? Voi găsi altele mai bune împotriva ta. 283

      Unde ai văzut ca femeia părăsită să te recunoască printr-un proces prin care-ţi demonstrează că are dreptate? Procesul irită. Nu va putea să te readucă acasă nici măcar arătându-se aşa cum era când o iubeai, căci tu nu o mai iubeşti aşa cum era atunci. Am văzut-o pe acea nefericită care, făcându-se iubită prin felul în care cânta un cântec trist, a început să cânte, în ajunul divorţului, acel cântec. Dar acum el te scotea din fire.

      Poate l-ar aduce înapoi dacă ar trezi în el pe cel care era atunci când o iubea. Dar pentru asta e nevoie de geniu creator, căci trebuie să încarci sufletul omului cu ceva, aşa cum eu îl încarc cu iubirea pentru mare, ce va face din el un constructor de corăbii. Atunci, desigur, arborele va creşte diversificându-se. Şi, din nou, va dori să asculte cântecul trist.

      Pentru a crea dragostea faţă de mine, fac ca în tine să se nască ceva ce îmi aparţine. Nu îţi voi descrie suferinţa mea, căci ea te va dezgusta de mine. Nu-ţi voi face reproşuri: de te-ar irita pe bună dreptate. Nu-ţi voi spune motivele pe care le ai ca să mă iubeşti, căci asemenea motive nu există. Raţiunea de a iubi este dragostea. Nu mă voi arăta aşa cum îţi plăcea să fiu. Căci nu-ţi mai place să fiu aşa. Altfel, m-ai iubi şi acum. Dar te voi ridica până la mine. Şi, dacă sunt puternic, îţi voi arăta o privelişte ce te va ajuta să te împlineşti.

      Cea pe care o uitaserăm mi’-a fost ca o săgeată în inimă, spunându-mi: „Auzi clopotul pe care l-ai pierdut?”.

      Căci, la urma urmei, ce am să-ţi spun? Deseori am urcat pe munte. Şi am privit oraşul. Sau, plimbândumă în liniştea iubirii mele, am ascultat oamenii vorbind. Şi, desigur, am auzit cuvinte cărora le urmau fapte, ca de pildă tatăl ce spune fiului: „Umple-mi ulciorul acesta la fântână…” sau caporalul ce spune soldatului: „La miezul nopţii vei prelua garda…”. Dar mi s-a părut mereu că aceste cuvinte nu prezentau mister şi că un călător ce ar ignora limbajul, văzându-le atât de legate de obişnuit, n-ar fi aflat în de nimic altceva decât mişcările unui muşuroi de furnici care, niciuna, nu e obscură. Iar eu, observând convoaiele, construcţiile, îngrijirile date bolnavilor, meşteşugurile şi negoţurile oraşului meu, nu vedeam în de nimic care să nu apar2KJ ţină unui animal mai îndrăzneţ, mai inventiv şi mai înţelegător decât celelalte, dar îmi era la fel de evident că, privindu-i în activităţile lor obişnuite, încă nu priviserăm omul.

      Căci el îmi părea şi rămânea pentru mine inexplicabil după regulile furnicarului, îmi scăpa şi ignoram sensul cuvintelor atunci când, aşezaţi în cerc în mijlocul pieţei, ascultau un povestitor de legende, căruia îi stătuse în putere, dacă ar fi avut geniu, să se ridice vorbindu-le şi, urmat de ei, să incendieze oraşul.

      Am văzut, desigur, aceste mulţimi liniştite ridicate de glasul unui profet şi mergând, în urma lui, să se topească în cuptorul luptei. Ceea ce le aducea zarva cuvintelor trebuia să fie irezistibil, pentru ca mulţimea, primindu-le, să se dezmintă ca furnicar şi să se transforme în incendiu, oferindu-se ea însăşi morţii.

      Căci cei care se întorceau la casele lor erau schimbaţi. Şi mi se părea că nu e nevoie, pentru a crede în operaţiile magice, să le cauţi în balivernele magilor, căci existau, pentru urechile mele, îmbinări de cuvinte miraculoase şi capabile să mă smulgă din casă, de la munca mea, de la obiceiurile mele şi să mă facă să doresc moartea.

      Iată pentru ce ascultam de fiecare dată cu atenţie, deosebind discursul eficace de cel care nu crea nimic, pentru a învăţa să recunosc obiectul mesajului. Căci enunţarea, desigur, nu are importanţă. Altfel fiecare ar fi un mare poet. Şi fiecare ar fi conducător de mulţimi, spunând: „Urmaţi-mă pentru asalt şi pentru mirosul pulberii arse…”. Dar încearcă, şi-i vei vedea cum râd. Aşa cum râd de cei ce predică binele.

      Dar ascultându-i pe câţiva care au reuşit şi au transformat oamenii şi rugându-l pe Domnul să mă lumineze, mi-a fost dat să învăţ să recunosc în zarva cuvintelor pe cele purtătoare de sămânţă rodnică.

      CXXXVIII.

      ŞI ASTFEL AM FĂCUT UN PAS lN CUNOAŞTEREA fericirii şi am acceptat să o privesc ca pe o problemă. Căci ea îmi părea a fi fruct al unui ceremonial ce creează un suflet fericit, şi nu dar steril de obiecte zadarnice. Căci nu e posibil să dai oamenilor fericirea ca pe o provizie. Acelor refugiaţi berberi’ tatăl meu nu putea să le dea nimic care i-ar fi putut face fericiţi, în timp ce eu am văzut, în deserturile cele mai aspre şi în sărăcia cea mai cumplită, oameni a căror bucurie era strălucitoare.

      Dar să nu-ţi închipui că eu am putut să cred, chiar şi un singur moment, că fericirea ta se va naşte din singurătate, din gol şi din sărăcie. Căci de pot, la fel de bine, să te ducă la desperare. Dar ţi-l arăt, ca fiind impresionant, exemplul care deosebeşte atât de bine fericirea oamenilor de calitatea proviziilor ce le sunt date şi supune atât de perfect apariţia fericirii calităţii ceremonialului.

      Şi deşi experienţa m-a învăţat că oamenii fericiţi se întâlnesc în mai mare proporţie în deşerturi, mănăstiri şi sacrificii decât între sedentarii oazelor fertile sau ale insulelor crezute a fi fericite, nu am conchis, ceea ce ar fi fost stupid, că hrana de bună calitate se opune calităţii fericirii, ci doar că acolo unde bunurile sunt în număr mai mare, sunt oferite oamenilor mai multe şanse de a se înşela asupra naturii bucuriilor lor, căci de par, într-adevăr, a-şi afla izvorul în obiecte, când, de fapt, ei nu le află decât în înţelesul pe care le iau lucrurile într-un anume imperiu sau domeniu. Astfel, e posibil ca în prosperitate să se înşele mai uşor şi să alerge după bogăţii zadarnice.

      Pe când cei din deşert sau din mănăstire, neposedând nimic, ştiu cu claritate de unde le vin bucuriile şi salvează cu mai multă uşurinţă izvorul fervorii lor.

      Încă o dată, aici, mă gândesc la duşmanul care îţi aduce moartea sau te înalţă. Căci dacă, recunoscându-i adevăratul izvor, ai şti să-ţi salvezi fervoarea în insula fericită sau în oază, omul ce se va naşte va fi, fără îndoială, şi mai impunător, aşa cum dintr-un instrument cu mai multe corzi poţi spera să obţii un sunet mai bogat decât dintr-un instrument cu o singură coardă. Aşa cum calitatea lemnului, a stofelor, a băuturii şi a hranei, nu puteau decât să înnobileze palatul tatălui meu, în care toţi paşii aveau un înţeles.

      La fel, podoabele noi nu valorează nimic în magazin, primind un sens doar după ce le scoţi din cutii şi le: H (‘ distribui într-o casă căreia îi înfrumuseţează chipul.

      CXXXIX.

      A VENIT DIN NOU SA MA VADĂ PROFETUL cu ochii aspri care, zi şi noapte, clocea o mânie sacră şi care, în plus, era saşiu:

      — Trebuie, mi-a spus el, să-i constrângi la sacrificiu.

      — Desigur, i-am răspuns, căci este bine ca o parte a bogăţiilor lor să fie luată din proviziile pe care le-au strâns, sărăcindu-i astfel puţin, dar îmbogăţindu-i cu înţelesul pe care îl vor primi. Căci nu valorează nimic pentru ei dacă nu şi-au aflat loc într-o imagine.