Cel care se pregăteşte în austeritatea postului de gardă pentru a fi trimis cercetaş în rândurile duşmanului ştie că va muri. Căci duşmanii veghează. Şi se teme de supliciile prin care-l vor zdrobi, pentru a-i stoarce, amestecate cu strigăte, secretele citadelei. Desigur, există oameni înlănţuiţi în dragoste în această clipă, care se împodobesc încinşi de bucurie, căci unica lor bucurie era de a se căsători, şi iată că o fac. Căci să nu creezi, atunci când prinzi în braţe femeia iubită în seara nunţii, că pentru tine aceasta este doar o simplă cucerire a unui trup, pe care l-ai fi putut avea şi în cartierul rezervat al oraşului, în care există femei asemănătoare ca înfăţişare, căci este vorba de schimbarea înţelesului şi culorii tuturor lucrurilor. Şi întoarcerea ta acasă, seara, şi trezirea ta din somn, devenită moştenire transmisă, în speranţa copiilor tăi, şi învăţătura pe care le-o dai despre rugăciune. Până şi acel ceainic ce devine ceai în preajma ei, înaintea clipelor de dragoste. Căci abia a o păşit în casa ta, şi covoarele tale devin prerie pentru paşii ei. Şi din tot ceea ce primeşti, şi care este înţeles nou al lumii, te foloseşti de atât de puţine. Nu eşti copleşit nici de obiectul dăruit, nici de mângâierea trupului, nici de un anume avantaj, ci doar de calitatea nodului divin ce leagă lucrurile.
Iar cel ce se împodobeşte pentru a muri, care îţi pare că nu primeşte nimic în această clipă, căci chiar acea mângâiere, care este atât de puţin lucru, nu îi este promisă, ci, dimpotrivă, setea sub arşiţa soarelui, vântul de nisip ce scrâşneşte între dinţi, apoi oamenii în jurul lui deveniţi teasc de secrete, cel care se împodobeşte pentru moarte, pentru a intra în moarte în uniforma sa de mort, şi despre care îţi pare că ar trebui să-şi strige desperarea asemenea celui pe care l-am condamnat la spânzurătoare pentru vreo crimă, şi care se izbeşte de zăbrelele implacabile, dar pe cel care se împodobeşte pentru moarte îl descoperi liniştit, privindu-te calm şi răspunzând glumelor corpului de gardă, care sunt semne de afecţiune greoaie, şi nu o face din fanfaronadă, nici pentru a-şi arăta curajul, sau dispreţul faţă de moarte, sau cinismul, sau ceva asemănător, ci este doar transparent asemenea unei ape liniştite, iar dacă e puţin trist, îşi arată tristeţea fără ruşine, şi nu are nimic de ascuns, decât iubirea sa. Şi îţi voi spune mai târziu pentru ce.
Dar chiar şi împotriva acestuia, care nu tremură încheindu-şi centurile de piele, cunosc atâtea arme mai tari decât moartea. Căci este vulnerabil din atâtea părţi. Toate divinităţile inimii lui îi stau deasupra. Simpla gelozie, dacă ea este ameninţare a unui imperiu, şi a unui anume înţeles al lucrurilor, şi al dorinţei de întoarcere acasă, cât de perfect va ruina această imagine de calm, de înţelepciune şi de renunţare! îi vei lua totul, căci el va închina Domnului nu numai pe cea pe oare o iubeşte, ci şi casa, şi recoltele viilor sale, şi ale câmpurilor de orz. Şi nu numai recoltele şi viile, ci şi soarele. Şi îl vezi renunţând la atâtea comori fără a arăta ruinat. Dar ar fi de ajuns, pentru a-l scoate din el însuşi şi a-l transforma în dement, să-i furi un surâs al celei iubite.
Nu atingi, oare, aici o mare enigmă? îl păstrezi nu prin obiectele pe care le posedă, ci prin nodul divin ce leagă lucrurile. El preferă propria sa distrugere distrugerii a 231 ceea ce reprezintă împlinirea lui, şi de unde primeşte hrană şi putere. Este o circulaţie de la unul la celălalt. Cel care poartă în inimă vocaţia mării acceptă să moară într-un naufragiu. Şi dacă este adevărat că în momentul naufragiului’ va încerca, poate, tumultul animalului atunci când capcana se închide asupra lui, nu este mai puţin adevărat că nu contează această explozie de panică, pe care o prevede, o acceptă şi o dispreţuieşte, ci dimpotrivă, îi face plăcere certitudinea că îşi va afla, într-o zi, moartea în mare. Căci dacă-i ascult plângându-se de această moarte atât de crudă, care-i aşteaptă, găsesc în aceasta nu lăudăroşenie pentru a seduce femeile, cî dorinţă trainică de dragoste şi pudoare de a o spune.
Căci nu există aici, aşa cum nu există nicăieri, un limbaj care să-ţi permită să te exprimi. Dacă este vorba despre civilizaţia iubirii, poţi să spui „ea” şi să te explici, crezând că despre ea este vorba, deşi ea nu este lângă tine decât pentru aţi semnifica nodul divin ce leagă lucrurile întru credinţă, iar credinţa este înţeles al vieţii tale, şi crezând că ea merită elanurile tale, deşi acestea sunt de a comunica într-un anume fel, şi nu în altul, cu lumea. Şi asemenea scoicilor ce poartă în de zgomotul valurilor, în ea, care a ajuns la fel de vastă ca şi sufletul tău, întregul suflet îţi răsună. Poţi spune „imperiu” cu certitudinea de a fi înţeles şi de a pronunţa un cuvânt simplu, dacă toţi în jurul tău îl înţeleg, după instinctul tău, dar nu şi dacă există cineva acolo care nu vede în acest cuvânt decât un amestec şi va râde de tine, căci nu va fi vorba de acelaşi imperiu. Şi nu ţi-ar place să se creadă că-ţi oferi viaţa pentru un magazin de accesorii.
Căci ceea ce trebuie înţeles aici este acea apariţie care se adaugă lucrurilor şi le domină, iar dacă ea scapă inteligenţei tale, apare, totuşi, evidentă sufletului şi inimii tale. Şi’ te conduce mai bine, sau cu mai multă asprime, şi cu mai multă siguranţă decât orice lucru concret (dar nu poţi să fi sigur că şi alţii, în acelaşi timp, îşi dau seama de aceasta) şi te face să păstrezi tăcere de teamă de a nu fi taxat drept nebun şi de a vedea supusă ironiei, care aparţine neghiobului, această imagine ce ţi-a apărut. Căci ironia o va distruge, încercând să arate din ce este alcătuită. Cum i-ai putea răspunde că aici e cu totul altceva, fiindcă acest altceva este pentru sufletul tău, şi nu pentru ochii tăi?
Am reflectat adeseori asupra acestor apariţii, singurele pe care le poţi cere, deşi mai frumoase decât cele pe care ai obiceiul să le chemi’ în desperarea nopţilor fierbinţi. Dar aşa cum obişnuieşti, atunci când te îndoieşti de Domnul, să doreşti ca el să ţi se arate sub chipul unui trecător ce ţi-ar veni în vizită – şi pe cine ai întâlni atunci, dacă nu pe un egal, asemănător ţie şi care te închide mai mult în singurătatea ta – atunci când tu ceri nu expresia măreţiei divine, ci un spectacol, sărbătoare venetică, din care nu ai rămâne decât cu o plăcere vulgară şi cu decepţia ta îndreptată împotriva divinităţii (Şi cum ai putea, din atâta vulgaritate, să faci o dovadă?). În timp ce tu doreşti ceva să coboare înspre tine, să te viziteze, aşa cum eşti, la nivelul tău, umilindu-te în faţa ta, fără raţiune, iar dorinţa ta nu va fi niciodată împlinită, se deschid, dimpotrivă, imperiile spirituale şi te orbesc apariţiile ce nu sunt pentru ochi, nici pentru inteligenţă, ci pentru inimă şi suflet, dacă faci efortul de ascensiune şi ajungi la acea înălţime unde se află nu lucrurile, ci nodurile divine ce le leagă.
Şi iată că nu mai eşti capabil nici măcar să mori, căci a muri înseamnă a pierde. Şi a lăsa în urmă. Şi nu trebuie să laşi în urmă, ci să te contopeşti. Şi întreaga viaţă îţi va fi răsplătită.
Tu ştii bine despre un incendiu în care ai măsurat moartea pentru a salva vieţi.
Îi vezi murind acceptându-şi moartea, cu ochii deschişi înspre cunoaşterea adevărată, pe aceia care ar fi gemut, furat şi batjocorit pentru un surâs îndreptat în altă parte.
Spune-le că se înşală: vor râde.
Dar tu, santinelă adormită, nu pentru că ai abandonat oraşul, ci pentru că oraşul te-a abandonat, în faţa chipului tău de copil palid simt neliniştea pentru imperiul ce nu-mi mai poate trezi santinelele.
Dar, desigur, mă înşel primind în plenitudinea sa cântul oraşului şi descoperind că este încă legat ceea ce pentru tine s-a descompus. Ştiu că ar fi trebuit să aştepţi, drept ca o lumânare, pentru a fi răsplătit, la ora ta, de lumină, şi să te îmbete paşii tăi de rond ca un dans 233 miraculos sub stele. Căci acolo, în noaptea deasă, există e orăbii care-şi descarcă poverile de metale preţioase şi fildeş, iar tu, santinelă pe ziduri, tu contribui la apărarea lor şi la înfrumuseţarea cu aur şi argint a imperiului pe care-l slujeşti. Căci există, undeva, oameni ce se iubesc şi care tac înainte de a îndrăzni să vorbească, şi se privesc, şi ar vrea să spună… Căci dacă unul vorbeşte, iar celălalt închide ochii, universul se va schimba. Şi tu aperi această linişte. Căci există undeva acea ultimă răsuflare înaintea morţii. Iar ei se apleacă pentru a culege cuvintele inimii şi binecuvântarea pentru totdeauna pe care o vor închide în ei după ce au primit-o. Şi tu salvezi cuvântul unui mort.
Santinelă, eu nu ştiu unde se opreşte imperiul tău, căci Domnul ţi-a dat limpezimea sufletului santinelelor şi privirea asupra acestei întinderi, la care ai dreptul. Şi puţin îmi pasă că în alte clipe visezi la supa ta şi-ţi blestemi corvoada. Este bine să dormi şi este bine să uiţi. Dar nu este bine ca, uitând, să laşi ca adăpostul să ţi se prăbuşească.
Căci fidelitatea înseamnă a fi fidel ţie însuţi.
Iar eu vreau să te salvez nu numai pe tine, ci şi pe camarazii tăi. Şi să obţin de la tine acea permanenţă interioară care este a unui suflet bine clădit. Căci nu-mi distrug locuinţa atunci când mă îndepărtez de ea. Nici nu dau foc trandafirilor dacă încetez de a-i mai privi. Ei rămân disponibili pentru o nouă privire ce-i va face, curând, să înflorească.
Îmi voi trimite, deci, oamenii să te ridice. Vei fi condamnat la acea moarte care este moartea santinelelor adormite. Nu-ţi mai rămâne decât să speri să te transformi, prin exemplul propriului tău supliciu, în vigilenţă a santinelelor.
CIX.
DESIGUR, E TRIST CA ACEEA PE CARE O VEZI tandi’ă şi plină de naivitate, de încredere şi de pudoare, să poată fi ameninţată de cinism, egoism sau perfidie, care vor exploata această graţie fragilă şi această cre234 dinţă supusă, şi ţi se poate întâmpla s-o doreşti mai experimentată. Dar aceasta nu înseamnă să doreşti ca fetele imperiului tău să fie neîncrezătoare, experimentate şi avare, căci vei ruina, crcându-le astfel, ceea ce credeai că pui la adăpost. Desigur, orice calitate conţine fermentul distrugerii sale. Generozitatea – riscul parazitului care o va scârbi. Pudoarea – riscul grosolăniei care o va mânji. Bunătatea – riscul nerecunoştinţei, care o va amărî. Dar tu, pentru a-l feri de riscurile naturale ale vieţii, doreşti o lume deja moartă. Şi interzici să se edifice un templu care ar fi frumos, de teama cutremurelor de pământ care ar distruge, astfel, un templu frumos.
Le perpetuez, deci, pe cele care au încredere în tine, deşi doar acelea vor putea fi trădate. Căci dacă hoţul de femei va fura una, voi suferi, desigur. Dar dacă doresc să am un războinic frumos, accept riscul de a-l pierde în război.
Renunţă, deci, la dorinţele tale contradictorii.
O dată în plus, deci, actele tale erau absurde. Aşa cum, admirând minunata imagine pe care obiceiurile poporului tău o creaseră, ai început să urăşti obiceiurile, căci de ţi se păreau a fi constrângere, şi erau, într-adevăr, constrângerea de a te împlini! Şi, distrugând obiceiurile, ai distrus tocmai ceea ce pretindeai a salva.
Din oroare faţă de brutalitatea grosolană şi faţă de perfidia care ameninţă sufletele nobile, ai făcut ca aceste suflete nobile să se arate mai grosolane şi mai perfide.
Află că nu în van iubesc ceea ce stă sub ameninţare. Nu trebuie să regreţi că lucrurile preţioase sunt ameninţate. Căci tocmai în aceasta aflu o condiţie a calităţii lor. Iubesc prietenul ce rămâne fidel în mijlocul tentaţiilor. Căci dacă nu există tentaţii, nu există fidelitate şi prieteni. Şi accept ca unii dintre ei să se piardă, pentru a da mai mult preţ celorlalţi. Iubesc soldatul curajos ce stă nemişcat sub ploaia gloanţelor. Căci dacă nu există curaj, nu voi mai avea soldaţi. Şi accept ca unii să moară, căci astfel pun temelii nobleţei celorlalţi.
Iar dacă îmi aduci o comoară, vreau ca ea să fie atât de fragilă, încât vântul să mi-o poată cheltui.
Îmi place ca obrazul tânăr să fie ameninţat să îmbătrânească, iar ca surâsul, un cuvânt al meu să-l schimbe cu uşurinţă în lacrimi.
CXI cx.
ŞI ATUNCI MI-AM DAT SEAMA DE SOLUŢIA contradicţiei la care reflectaserăm atât. Căci mă durea acest litigiu crud atunci când pu, rege, mă aplecam asupra santinelei mele adormite. Să smulgi un copil din visele sale fericite pentru a-l duce, aşa cum se afâă, în moarte, uimit, în scurta perioadă de veghe, că oamenii sunt cei ce-l fac să sufere.
Căci s-a trezit în faţa mea şi şi-a trecut mâna pe frunte şi, nerecunoscându-mă, şi-a întors chipul spre stele, lăsând să-i scape un uşor oftat, căci simţea din nou greutatea armelor. Şi atunci mi-am dat seama că un asemenea suflet trebuia cucerit.
Alături de el, eu, regele lui, mă întorceam înspre oraş respirând acelaşi oraş ca şi el, în aparenţă, şi totuşi nu acelaşi. Şi mă gândeam: „Nu pot să-i demonstrez nimic din patetismul celor pe care le văd. Trebuie să-l convertesc şi să-l încarc nu cu aceste lucruri, căci el le priveşte, le respiră, le măsoară şi le posedă ca şi mine, ci cu imaginea care este apariţie dincolo de de şi nod divin ce leagă lucrurile”. Şi am înţeles că trebuia făcută distincţie între cucerire şi constrângere. A cuceri înseamnă a converti. A constrânge înseamnă a închide. Dacă te cuceresc, eliberez un om. Dacă te constrâng, îl strivesc. Cucerirea înseamnă a te clădi pe tine însuţi în tine şi prin tine. Constrângerea este grămada de pietre aliniate şi identice din care nu se va naşte nimic.
Şi mi-am dat seama că toţi oamenii trebuiau cuceriţi. Cei care vegheau şi cei care dormeau, cei care-şi făceau rondul pe ziduri şi cei care adăposteau acest rond. Cei care se bucurau pentru un nou-născut sau cei ce plângeau pentru un mort. Cei care se rugau şi cei care se îndoiau. Cucerirea înseamnă aţi clădi armătura şi aţi deschide sufletul înspre proviziile pline. Căci există lacuri în care-ţi vei putea potoli setea, dacă ţi se arată drumul. Şi-mi voî instala divinităţile în tine, ca să te lumineze.
Şi, desigur, în copilărie, trebuie să fi cucerit, căci altfel te vei afla deja plămădit şi înăsprit şi nu vei mai 23(î şti să înveţi un limbaj nou.
am înţeles, într-o zi, ca nu puteam sa mă înşel. Nu fiindcă m-aş fi crezut mai tare decât un altul sau judecând mai bine, ci pentru că, nemaicrezând în raţiunile ce se succed din propoziţie în propoziţie, după regulile logicii, ştiind că logica este guvernată de ceva mai presus de ea şi că nu face decât să traseze pe nisip urmele unui dans, care duc sau nu înspre puţul salvator, după geniul dansatorului, înţelegând cu certitudine că Istoria, o dată consumată, este tributară raţiunii, căci nici un pas nu va lipsi din succesiunea paşilor, dar că spiritul ce domină paşii nu se citeşte în viitor, înţelegând că o civilizaţie, asemenea unui arbore, naşte din puterea unei seminţe, care e unică, deşi se diversifică, şi se distribuie, şi se exprimă în organe diferite – rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe, care sunt putere a seminţei ce a luat formă. Înţelegând că, desigur, o civilizaţie, o dată clădită, se întoarce înspre origini, ceea ce arată logicienilor o pistă de urmat, dar pe care n-ar fi ştiut s-o coboare în sens invers, căci ei nu au legătură cu spiritul conducător. Ascultând oamenii certându-se, fără ca vreunul să aibă câştig cu adevărat, aplecând urechea înspre comentatorii geometrilor care, crezând că deţin adevărul, nu renunţau la el decât cu duşmănie sau acuzându-şi adversarii de sacrilegiu, agăţaţi cum erau de idolii lor tremurători, şi împărtăşindu-şi gloria singurului geometru veritabil, prietenul meu, care ştia că nu făcea decât să caute pentru oameni un limbaj, asemenea poetului, dacă vrea să-şi cânte dragostea, şi acest limbaj era simplu atât pentru pietre, cât şi pentru stele, care ştia, de asemenea, că va trebui, an de an, să schimbe limbajul, acesta fiind semn al ascensiunii. Descoperind, de asemenea, că nimic nu e fals pentru simplul motiv că nimic nu e adevărat (şi că e adevărat tot ce se împlineşte, asemenea arborelui), ascultând cu răbdare în tăcerea iubirii mele gângăveala, strigătele de mâme, râsetele şi plânsetele poporului meu. După ce, în tinereţea mea, atunci când alţii rezistau argumentelor prin care încercam nu să-mi clădesc, ci să-mi îmbrac gândirea, abandonaserăm lupta, în lipsa unui limbaj eficace, împotriva unui avocat mai bun decât mine, dar fără ca vreodată să renunţ la permanenţa mea, ştiind că ceea ce îmi 237 demonstra el era pur şi simplu faptul că eu mă exprimam prost şi că, mai târziu, mă voi folosi de arme mai puternice, căci există nenumărate, dacă în tine se află garanţii veritabile. Renunţând să ascult înţelesul incoerent al cuvintelor confuze ale oamenilor, căci mi s-a părut mai fertil ca ei să încerce să mă înţeleagă, preferind să mă desfăşor asemenea arborelui, pornind de la sămânţă, până la perfecţiunea rădăcinilor, a trunchiului şi a ramurilor, căci atunci nu mai este subiect de controversă, de vreme ce arborele există – şi, de asemenea, nu ai pentru ce să alegi între acest arbore şi un altul, de vreme ce el singur are un frunziş destul de întins pentru a oferi adăpost.
Şi aveau, astfel, certitudinea că obscurităţile stilului meu, ca şi contradicţia afirmaţiilor mele nu erau consecinţe ale unui fond nesigur, sau contradictoriu, sau confuz, ci ale unei proaste întrebuinţări a cuvintelor, căci nu putea fi nici confuză, nici contradictorie, nici nesigură o atitudine lăuntrică, o direcţie, o greutate, o înclinaţie ce nu trebuia să se justifice, ea existând, pur şi simplu, aşa cum există în mintea sculptorului, atunci când îşi frământă lutul, o anume nevoie ce încă nu are formă, dar va deveni imagine în lutul gata frământat.
cxn.
NAŞTERE A VANITĂŢII ATUNCI CÂND OAMENII nu sunt supuşi unei ierarhii (exemplu: general, guvernator). Atunci când apare fiinţa care să-i supună unul altuia, vanitatea dispare. Căci vanitatea vine din aceea că, bile amestecate, dacă niciunul dintre voi nu vă domină, iar voi să-i daţi un sens, deveniţi bănuitori şi geloşi pe locul ocupat de alţii.
Marea luptă împotriva obiectelor: a venit ora să-ţi vorbesc despre marea ta greşeală. Căci i-am crezut fervenţi şi i-am văzut fericiţi, amestecând fără contenire pietrişul în goliciunea pământului uscat, loviţi de soare asemenea unui fruct trecut, zgâriaţi de pietre, scurmând în adâncimea pământului pentru a se întoarce la suprafaţă şi a dormi goi sub pânza cortului, pe aceia care trăiau din diamantul pur pe care-l extrăgeau o dată pe 238 an. Şi i-am văzut nefericiţi, acri la inimă şi dezbinaţi pe aceia care, primind diamante în luxul lor, nu posedau decât o sticlărie inutilă. Căci nu ai nevoie de un obiect, ci de o divinitate.
Posesia obiectului este, desigur, permanentă, dar nu şi hrana pe care o primeşte de la el. Căci obiectul nu are alt sens decât de a te înălţa, dar te înalţi prin cucerirea, nu prin posesia lui. Iată pentru ce îl venerez pe acela care provoacă, aşa cum te-ar provoca la o cucerire grea, această ascensiune a muntelui, această educaţie pentru a putea înţelege un poem, această seducţie a sufletului inaccesibil, obligându-te, astfel, să te împlineşti. Dar îl dispreţuiesc pe celălalt, care e provizie strânsă, căci de la el nu mai ai nimic de primit. O dată ce ai smuls diamantul din pământ, ce mai e de făcut cu el?
Eu aduc înţelesul purtat al sărbătorii. Sărbătoarea este încoronare a pregătirilor de sărbătoare, sărbătoarea este pisc de munte la capătul ascensiunii, sărbătoarea este captură a diamantului atunci când îţi este permis să-l extragi din pământ, sărbătoarea este victorie încoronând războiul, sărbătoarea este primul prânz al bolnavului în prima zi a vindecării sale, sărbătoarea este promisiunea dragostei în ochii ei plecaţi când îi vorbeşti…
Iată de ce am inventat pentru tine această imagine:
