Căci, aşa cum spunea singurul geometru veritabil, prietenul meu, mi se pare că structurile noastre aduc cu ceva cunoscut, de vreme ce nu există demers explicabil care să conducă la acele fântâni neştiute. Şi dacă numesc divinitate acel soare necunoscut care guvernează gravitaţia acţiunilor mele, vreau să-i citesc adevărul în eficacitatea limbajului.

      Eu, care stăpânesc oraşul, sunt în această seară asemenea unui căpitan al unei corăbii în larg. Căci tu creezi că interesul, fericirea şi raţiunea conduc oamenii. Dar eu ţi-am refuzat interesul şi raţiunea, şi fericirea, căci mi s-a părut că numeşti interes sau fericire ceea ce urmăresc oamenii, şi nu am ce face cu meduze ce-şi schimbă forma, cât despre raţiune, care merge în orice direcţie vrea, ea mi s-a părut a fi urmă de nisip a ceva mai presus de ea însăşi.

      Căci niciodată n-a fost raţiunea aceea care l-a condus pe singurul geometru veritabil, prietenul meu. Raţiunea scrie comentarii, deduce legi, formulează ordonanţe şi extrage arborele din sămânţă sa, din consecinţă în consecinţă, până în ziua în care, arborele fiind mort, raţiunea nu mai este eficace şi ai nevoie de o altă sămânţă.

      Dar eu, care stăpânesc oraşul şi sunt asemenea căpitanului unei corăbii în larg, ştiu că doar spiritul guvernează oamenii, şi îi guvernează absolut. Căci dacă omul a întrezărit o structură, scrie poeme, şi, o dată ce sămânţă a fost purtată în inimile oamenilor, se vor supune asemenea unor slujitori interesul, fericirea şi raţiunea, care vor fi expresie în inimă sau umbră pe ziduri a realităţilor, a transformării seminţei tale în arbore.

      Împotriva spiritului nu există în tine putere de a te apăra. Căci dacă te instalez pe acel munte şi nu pe celălalt, cum ai putea să negi că oraşele şi fluviile îţi apar într-o anume aşezare, şi nu cealaltă, de vreme ce aşa este?

      Iată pentru ce te voi ajuta să te împlineşti. Şi iată pentru ce sunt răspunzător – deşi oraşul meu doarme şi, citind faptele oamenilor, nu vei găsi decât căutare a interesului, a fericirii sau demers al raţiunii – de direcţia sa adevărată sub stele.

      Căci ei nu cunosc direcţia pe care au luat-o, crezând că acţionează din interes, sau din dorinţa de a fi fericiţi, sau din raţiune, neştiind că raţiunea, dorinţa de fericire sau raţiunea îşi schimbă forma şi sensul în fiecare imperiu.

      Şi că, în cel pe care-l propun eu, interesul este acela de a fi însufleţit, ca pentru copil acela de a juca jocul cel mai exaltant. Fericirea – aceea de a te transpune şi de a dăinui în obiectul creaţiei tale. Iar raţiunea

      — Aceea de a legifera în mod coerent. Raţiunea armatei este regulamentul armatei, care face ca într-un anumit fel şi nu în altul să răsune lucrurile mele asupra celorlalte, raţiunea unei corăbii este regulamentul corăbiei, iar raţiunea imperiului meu este asamblul legilor, cutumelor, dogmelor, codurilor care vor face lucrurile să aibă răsunet şi să se reflecte vinele în celelalte cu coerenţă.

      Dar sunetul ce se va naşte astfel îmi va aparţine, unic şi nedemonstrabil.

      Dar poate ai să întrebi: „Pentru ce constrângere?”.

      Atunci când am creat o imagine, trebuie ca ea să dăinuie. Dacă am plămădit un chip în lut, îl coc în cuptor ca să-l întăresc şi ca să fie permanent pentru o durată suficientă. Căci adevărul meu, pentru a fi fertil, trebuie să fie stabil, şi pe cine ai mai iubi dacă-ţi schimbi iubirea în fiecare zi, şi unde ar fi marile tale înfăptuiri? Doar continuitatea va permite rodnicia efortului tău. Creaţia e rară, şi dacă este câteodată urgent să-ţi fie dată pentru a te salva, nu ar fi bine să te întâlneşti cu ea în fiecare zi. Căci pentru a face să se nască un om, am nevoie de mai multe generaţii. Şi sub pretext de a atenua arborele, nu-l tai în fiecare zi pentru a-l înlocui cu o sămânţă.

      Într-adevăr, nu cunosc decât fiinţe care se nasc, trăiesc şi mor. Ai adunat animale, case, munţi şi astăzi, din această îmbinare, se va naşte o fiinţă nouă, care va schimba comportamentul oamenilor. Şi va dăinui, apoi se va epuiza şi va muri, istovindu-şi darul de a trăi.

      Naşterea este întotdeauna pură creaţie, foc coborât din cer, care însufleţeşte. Şi viaţa nu merge după o curbă continuă. Căci iată acest cu în faţa ta. El evoluează din aproape în aproape şi există o logică a oului. Dar vine clipa în care ţâşneşte cobra şi toate problemele sunt altele pentru tine.

      Căci există muncitori pe şantier şi nu amestec de pietre. Şi’ există o logică a amestecului de pietre. Dar vine ora în care templul este deschis şi acesta transfigurează omul. Şi toate problemele sunt altele.

      Iar dacă am aruncat asupra ta sămânţă civilizaţiei mele, am nevoie de mai mult decât o viaţă de om pentru ca ea să-şi formeze ramuri, frunze şi fructe. Şi refuz să schimb imaginea în fiecare zi, căci nimic nu se va naşte din aceasta.

      Marea ta greşeală este de a crede în durata unei vieţi de om. Căci, în primul rând, cui sau cărui lucru lasă el moştenire atunci când moare? Am nevoie de o divinitate care să mă primească.

      Să mor în simplitatea lucrurilor care sunt. Iar măslinii mei vor face, în anul următor, măsline pentru fiii mei. Şi iată că sunt liniştit în clipa morţii.

      CXLIII.

      ASTFEL MI-AM DAT TOT MAI MULT SEAMA CA nu trebuia să-i asculţi pe oameni pentru a-i înţelege. Căci aici, sub ochii mei, în oraş, ei au foarte puţin conştiinţa oraşului. Se cred a fi arhitecţi, zidari, jandarmi, preoţi, ţesători de în, cred că-şi servesc interesele şi fericirea şi nu-şi cunosc dragostea, aşa cum nu-şi simte dragostea cel care rătăceşte prin casă absorbit de greutăţile zilei. Ziua aparţine scenelor de familie. Dar noaptea, chiar dacă s-au certat, el îşi regăseşte dragostea, căci dragostea e mai puternică decât această zarvă de cuvinte. Şi omul se sprijină de pervazul ferestrei sub lumina stelelor, din nou răspunzător de cei care dorm, de pâinea de mâine, de somnul femeii care se află lângă el, atât de fragilă, delicată şi trecătoare. Dragostea nu se gândeşte. Ea există.

      Dar această voce nu vorbeşte decât în linişte. Şi la fel şi casa ta, şi oraşul tău. Să se facă un calm extraordinar şi vei vedea zeii.

      Nimeni nu va şti, în viaţa de peste zi, că e gata să moară. Şi îi vor părea de un patetism ridicol cuvintele care îi vor vorbi despre oraş altfel decât prin imaginea interesului său sau a fericirii sale, căci nu va şti că de sunt efecte ale oraşului. Limbaj mărunt pentru o cauză prea mare.

      Dar dacă te înalţi deasupra oraşului şi te retragi în timp pentru a-i urmări evoluţia, vei descoperi confuzia, egoismul, agitaţia oamenilor, încetul şi calmul mers al corăbiei. Căci dacă vei reveni peste câteva secole pentru a vedea urma pe care au lăsat-o, o vei descoperi în sculpturile de piatră, în regulile cunoaşterii şi templele care încă se vor înălţa deasupra nisipului. Lucrurile obişnuite se vor fi şters şi topit. Şi ceea ce ei numeau interes şi dorinţă de fericire, vei înţelege că nu erau decât un reflex meschin al unui lucru măreţ.

      Omul face paşi înainte.

      La fel armata mea, când face tabără. Mâine dimineaţă, în cuptorul vântului de nisip, am s-o arunc asupra duşmanului. Şi’ duşmanul va deveni pentru ea un creuzet în care se va topi. Şi sângele îi va curge şi-şi vor afla sfârşitul, dintr-o lovitură de sabie, mii de fericiri individuale de acum nimicite, mii de interese frustrate. Totuşi, armata mea nu va cunoaşte revolta, căci acţiunile sale sunt nu ale unui om, ci ale omului însuşi.

      Şi, deşi ştiu că vor accepta mâine să moară, în timp ce mă plimb în seara aceasta cu paşi înceţi, în liniştea iubirii mele, printre corturi şi focuri de tabără, şi dacă ascult oamenii vorbind, nu voi auzi glasul aceluia care acceptă moartea.

      Dar vei auzi aici o glumă pentru versul tău strâmb. Dincolo se vor certa pentru o bucată de carne. Iar în acest grup vei auzi aruncându-se cuvinte despre conducătorul acestei armate care-ţi vor părea insulte. Iar dacă voi spune unuia dintre ei că e îmbătat de sacrificiu, îl vei auzi râzându-ţi în nas, căci te va găsi emfatic şi făcând prea puţin caz de el, căci în proprii-i ochi el este o persoană importanţă, şi nu este intenţia lui şi nici de demnitatea lui să moară pentru caporal, care nu are calitatea de a primi un asemenea dar de la el. Şi, totuşi, mâine, va muri pentru caporalul lui.

      Nicăieri nu vei întâlni acel chip impunător care să înfrunte moartea şi să se dăruiască morţii. Şi dacă ai ţinut seama de zarva cuvintelor, te vei întoarce la cortul 296 tău, având pe buze gustul înfrângerii. Căci ei glumeau, şi criticau războiul, şi-şi înjurau şefii. Şi, desigur, i-ai văzut pe cei ce spală puntea, pe cei ce strâng velele şi pe cei ce făuresc cuie, dar ţi-a scăpat, căci eşti miop şi nu vezi mai departe de vârful nasului, măreţia corăbiei.

      CXLIV.

      TOTUŞI, ÎN seara aceea, AM PLECAT SĂ-MI vizitez închisorile. Şi am descoperit că peste tot jandarmul nu alesese, pentru a-i arunca în carceră, decât pe cei care se arătau neclintiţi, care nu răstălmăceau şi nu abjurau evidenţa adevărului lor.

      Iar cei care rămâneau liberi erau tocmai aceia care abjurau şi trişau. Căci’ aminteşte-ţi de cuvintele mele: oricare ar fi civilizaţia jandarmului şi oricare ar fi a ta, în faţa jandarmului, dacă are puterea de a judeca, rămâne în picioare doar cel josnic. Căci orice adevăr, oricare ar fi el, dacă e adevăr de om şi nu de logician stupid, este viciu şi greşeală pentru jandarm. Căci el te vrea dintr-o singură carte, dintr-un singur om, dintr-o singură formulă. Jandarmul va încerca să construiască o corabie suprimând marea.

      CXLV.

      CACI SUNT OBOSIT DE CUVINTELE CE SE OPUN unul altuia şi nu mi se pare absurd să caut în calitatea constrângerilor mele calitatea libertăţii.

      Şi în calitatea curajului în război al omului – calitatea dragostei sale.

      Şi în calitatea privaţiilor sale – calitatea luxului său.

      Şi în calitatea acceptării morţii – calitatea bucuriilor vieţii sale.

      Şi în calitatea ierarhiei sale – calitatea egalităţii sale, pe care o voi numi alianţă.

      Şi în calitatea refuzului bunurilor – calitatea folosinţei pe care o dă aceloraşi bunuri.

      Şi în calitatea supunerii sale totale faţă de imperiu – calitatea demnităţii sale individuale. 297

      Căci spune-mi, dacă pretinzi că îl favorizezi, ce este un om singur? Am văzut-o la leproşii mei.

      Şi spune-mi, dacă pretinzi că o favorizezi, ce este o comunitate opulentă şi liberă? Am văzut-o la berberii mei.

      CXLVI.

      CĂCI CELOR CARE NU ÎNŢELEGEAU constrângerile mele le-am răspuns:

      — Sunteţi asemenea copilului care, necunoscând în lume decât o formă de ulcior, o consideră ca fiind absolută şi nu înţelege mai târziu, dacă se mută în altă casă, pentru ce a fost deformat şi deviat ulciorul esenţial al casei sale. La fel, atunci când vezi făurindu-se în imperiul vecin un om diferit de tine, gândind, iubind, plângând şi iubind altfel decât tine, te întrebi pentru ce aceia deformează omul. De unde slăbiciunea ta, căci nu vei salva arhitectura templului dacă nu vei şti că ea este un desen fragil şi victorie a omului asupra naturii. Şi că există undeva stâlpi, bolţi şi contraforţi pentru a o susţine.

      Şi nu concepi ameninţarea care apasă asupra ta, căci nu vezi opera celuilalt decât o rătăcire trecătoare, şi nu înţelegi că există ameninţarea ca pentru veşnicie un om să se piardă şi să nu mai renască niciodată.

      Şi te credeai liber şi te indignai atunci când îţi vorbeam de constrângerile mele. Care, într-adevăr, nu erau un jandarm vizibil, dar, neremarcându-se, erau mai imperioase, asemenea uşii din perete, care nu-ţi pare, deşi trebuie să faci un ocol pentru a ieşi, o insultă la adresa libertăţii tale.

      Dar dacă vrei să vezi apărând câmpul de forţă care te formează şi te face să te mişti, să gândeşti, să iubeşti, să plângi’, să urăşti în acest fel şi nu în altul, priveşte corsetul vecinului tău, acolo începe să acţioneze, căci atunci vei începe să-l simţi.

      Altfel, nu-l vei cunoaşte niciodată. Căci piatra care cade nu se supune forţei care o trage în jos. O piatră nu apasă decât atunci când e nemişcată.

      Atunci când rezişti îţi dai seama de ceea ce te for298 mează. Pentru frunza ce pluteşte în vânt nu mai există vânt, aşa cum pentru piatra scăpată din mână nu mai există greutate.

      Iată pentru ce nu vezi constrângerea formidabilă care apasă asupra ta şi care nu s-ar arăta, ca şi zidul, decât dacă ţi-ar veni, de pildă, ideea de a incendia oraşul.