Există, desigur, aici o problemă morală. Dar problema e opusă. Iar dacă gândesc în cuvinte ce exclud contradicţiile, sting în mine orice lumină.
CXVI.
NOTE PENTRU MAI TlRZIU: REFUGIAŢII berberi ce nu vor să muncească se culcă. Acţiune imposibilă, Dar eu impun nu acte, ci structuri. Şi diferenţiez zilele. Şi ierarhizez oamenii şi creez locuinţe mai mult sau mai puţin frumoase, pentru a aduce gelozia. Şi creez reguli mai mult sau mai puţin drepte, pentru a provoca mişcări diverse. Şi nu pot să mă gândesc la dreptate, căci dreptatea aici este de a lăsa să clocească această baltă moartă. Şi îi oblig să-mi înveţe limbajul, căci limbajul meu are un sens pentru ei. Şi nu există aici decât un sistem de convenţii cu ajutorul cărora vreau să ajung, prin intermediul unui orb surdo-mut. La omul care este adormit în ei. Pe orbul surdo-mut îl atingi cu flacăra şi îi spui: foc. Şi de fiecare dată când îl arzi îi spui: foc. Şi eşti nedrept pentru individ, arzându-l. Dar eşti drept pentru om, căci spunându-i: foc. Îl luminezi. Şi va veni ziua în care îi vei spune: foc, fără a-l arde, iar el îşi va retrage de îndată mâna. Şi acesta va fi semnul că s-a născut.
Iată-i, deci, legaţi împotriva voinţei lor în absolutul unei reţele pe care nu o pot judeca, fiindcă ea există, pur şi simplu. Casele „sunt” diferite. Mesele „sânt44 diferite (Şi1 introduc, de asemenea, sărbătoarea de a tinde înspre o zi anume şi, astfel, a exista, „şi-i voi supune la torsiuni, tensiuni şi figuri. Şi, desigur, orice tensiune este nedreptate, căci nu e drept ca această zi să difere de celelalte4*). Şi sărbătoarea îi face să se îndepărteze sau să se apropie de ceva. Iar casele, mai mult sau mai puţin frumoase, să câştige sau să piardă. Şi să între şi să iasă. Şi voi desena linii albe de-a curmezişul tabe rei, ca să existe zone primejdioase şi zone sigure. Şi voi inventa locul interzis, unde eşti pedepsit cu moartea, pentru a-i orienta în spaţiu. Şi iată că astfel meduzei îi vor creşte vertebre. Ea va începe să meargă, ceea ce e admirabil.
Omul dispunea de un limbaj gol. Dar limbajul îi va fi din nou ca o zăbală. Şi’ vor exista cuvinte crude, care-l vor face să plângă. Şi vor exista cuvinte răsunătoare, care-i vor lumina inima.
„Vă facilitez lucrurile…” şi totul este pierdut. Nu din cauza bogăţiilor, ci pentru că de nu mai sunt trambulină înspre altceva, ci provizii câştigate. Te-ai înşelat, nu dând mai mult, ci pretinzând mai puţin. Dacă dai mai mult, trebuie să ceri mai mult.
Dreptatea şi egalitatea. Şi iată moartea. Dar fraternitatea nu o vei găsi decât în arbore. Căci nu trebuie să confunzi alianţa cu comunitatea, care nu este decât promiscuitate fără nimic sfânt care s-o domine, nici irigare, nici musculatură, şi deci putreziciune.
Căci s-au dizolvat trăind în egalitate, dreptate şi comunitate totale. Odihna lor este odihnă a bilelor amestecate.
Aruncă-le o sămânţă care să-i absoarbă în nedreptatea arborelui.
CXVII.
ÎN CEEA CE-L PRIVEŞTE PE VECINUL MEU, am observat că nu era folositor să examinez faptele, stările de lucruri, instituţiile, obiectele imperiului său, ci doar înclinaţiile şi tendinţele. Căci dacă examinezi imperiul meu, ai să-i priveşti pe fierari şi ai să-i găseşti făurind cuie, pasionându-se pentru cuie şi cântându-ţi despre de. Apoi ai să mergi să-i vezi pe tăietorii de lemne şi să-i găseşti doborând copaci şi pasionându-se pentru doborâtul copacilor şi umplându-se de o intensă bucurie la ora sărbătorii tăietorului de lemne, care este aceea a primului trosnet, atunci când măreţia copacului începe să se prosterneze. Iar dacă vei merge să-i priveşti pe astronomi, ai să-i vezi pasionându-se pentru stele şi neascultând decât liniştea lor. Iar dacă te întreb: „Ce se petrece în imperiul meu, ce se naşte mâine în el?”, ai să-mi răspunzi: „Se vor făuri cuie, se vor doborî copaci, se vor studia stelele, şi vor fi, astfel, rezerve de cuie, rezerve de lemn şi observaţii asupra stelelor44. Căci, miop şi neştiind să vezi mai departe de vârful nasului, n-ai recunoscut construcţia unei corăbii.
Şi, desigur, niciunul dintre ei n-ar fi ştiut să-ţi spună: „Mâine vom pleca pe mare44. Fiecare îşi închipuia că-şi slujeşte zeul şi dispunea de un limbaj neputincios pentru aţi cânta zeul zeilor – corabia. Căci fertilitatea corăbiei este de a deveni dragoste a fierarului pentru cuâe.
Iar în ceea ce priveşte prevederea viitorului, ai fi ştiut cu mult mai multe dacă ai fi dominat acest amestec disparat şi ai fi luat cunoştinţă de ceea ce am dăruit poporului meu pentru a-i înălţa sufletul, dragostea pentru mare. Şi atunci ai fi văzut corabia, amestec de cuie, de scânduri, de trunchiuri de copac şi condusă de stele, plămădindu-se încet şi în linişte şi asamblându-se asemenea cedrului care suge sucurile şi sărurile pământului pentru a le fixa în lumină.
Şi vei recunoaşte acea înclinaţie care se îndreaptă, cu efectele ei irezistibile, înspre mâine. Căci nu poţi să te înşeli: peste tot unde ea poate să se arate, se arată. Recunosc înclinaţia înspre pământ prin aceea că nu pot, oricât de scurt timp, să las să-mi scape piatra pe care o ţin în mână, fără ca ea să cadă.
Dacă văd un om plimbându-se şi mergând spre est, nu pot să-i prevăd viitorul. Căci e posibil ca el să facă o sută de paşi şi, în clipa în care mi-l închipui bine fixat în direcţia sa, să mă dezorienteze făcând cale întoarsă. Dar voi prevedea viitorul câinelui meu dacă, de fiecare dată când îi slăbesc coarda, face un pas înspre est şi trage, căci Estul atunci înseamnă miros de vânat şi ştiu unde va alerga dacă îi dau drumul. O palmă din coarda lui m-a făcut să aflu mai mult decât o mie de paşi.
Pe acel prizonier îl observ, aşezat sau culcat, cu aerul înfrângerii şi despuiat de orice dorinţă. Dar el tinde spre libertate. Şi îmi voi da seama de aceasta arătându-i o gaură în zid, căci el va fremăta şi va redeveni musculatură şi atenţie. Iar dacă spărtura dă înspre câmp, arată-mi-l pe acela care a uitat să o privească!
Dacă raţionezi în inteligenţa ta, voi uita acea spărtură sau alta, sau, privindu-le, fiindcă te gândeşti la altceva în acea clipă, nu le vei vedea deloc. Sau, văzându-le şi înşiruind silogisme pentru a şti dacă va fi abil să se folosească de de, te vei hotărî prea târziu, căci zidarii le vor astupa. Dar arată-mi, în acel rezervor în ai cărui pereţi apa apasă, ce fisură ar putea uita?
Iată pentru ce spun că înclinaţia, chiar informulabilă greşeală de limbă fiind, este mai puternică decât raţiunea şi singura care conduce. Şi pentru aceasta spun că raţiunea nu este decât slujitor al spiritului, căci ea transformă înclinaţia în demonstraţii şi maxime, ceea ce-ţi permite în continuare să crezi’ că cel ce te-a condus este bazarul tău de idei. Pe când eu spun că nu ai fost condus decât de zeii ce se numesc templu, domeniu, imperiu, înclinaţie înspre mare sau nevoie de libertate.
Aşa încât nu voi urmări actele vecinului ce domneşte de cealaltă parte a muntelui. Căci1 nu ştiu să văd, în zborul unui porumbel, dacă se îndreaptă înspre porumbar sau îşi umple aripile de vânt, căci nu ştiu să văd, în pasul unui om ce se îndreaptă înspre casă, dacă el cedează dorinţei nevestei lui sau plictisului datoriei, dacă pasul lui construieşte dragostea sau divorţul. Dar cel pe care-l ţin ferecat în temniţă, dacă nu scapă prilejul şi pune piciorul pe cheia pe care o uit, pipăie zăbrelele pentru a vedea dacă vreuna se clatină şi îşi cântăreşte paznicii din ochi, pe acela îl văd deja plimbându-se în libertatea câmpului.
Vreau să aflu despre vecinul meu nu ceea ce face, ci ceea ce nu uită niciodată să facă. Căci atunci voi şti ce zeu îl domină, chiar dacă el nu-şi dă seama de 250 aceasta, şi direcţia viitorului său.
cxvm.
MI-AM AMINTIT DE ACEL PROFET CU PRIVIREA aspră şi care, în plus, era saşiu. Venise să mă vadă şi furia răbufnea din el. O furie sumbră:
— Trebuie, mi-a spus el, să-i extermini.
Şi am înţeles că avea gustul perfecţiunii. Căci doar moartea e perfectă.
— Păcătuiesc, mi-a spus.
Tăceam. Vedeam sub ochii mei acest suflet călit asemenea tăişului unei spade. Dar mă gândeam: „El există împotriva răului. Există ca urmare a răului. Ce ar fi fără rău?”.
— Ce ţi-ai dori, l-am întrebat, pentru a fi fericit?
— Triumful binelui.
Şi am înţeles că minţea. Căci îmi numea fericire nefolosirea şi rugina spadei lui.
Şi îmi dădeam seama puţin câte puţin de acest adevăr, evident totuşi, că acela care iubeşte binele este indulgent în faţa răului. Că acela ce iubeşte forţa este îngăduitor în ‘ faţa slăbiciunii. Căci, deşi cuvintele se opun, bine şi rău se întrepătrund, iar sculptorii răi sunt pământ rodnic pentru sculptorii buni, tirania făureşte, împotriva ei, suflete mândre, foamea dă naştere împărţelii pâinii, care este mai bună decât pâinea. Iar cei care urzeau comploturi împotriva mea, vânaţi de jandarmii mei, lipsiţi de lumină în pivniţele lor, deja obişnuiţi cu o moarte apropiată, sacrificaţi altora decât ei înşişi, acceptând riscul, mizeria şi nedreptatea din dragoste de libertate şi dreptate, mi s-au părut întotdeauna de o frumuseţe strălucitoare, ce ardea asemenea unui incendiu, la locurile de supliciu, şi pentru aceasta nu i-am frustrat niciodată de moarte. Ce înseamnă diamantul dacă nu există bolovăniş tare de scurmat, care-l ascunde? Ce înseamnă o spadă, dacă nu există duşman? Ce înseamnă o revenire fără absenţă? Ce înseamnă fidelitate, dacă nu există tentaţie? Triumful binelui este triumful turmei cuminţi în faţa ieslei. Iar eu nu mă sprijin pe sedentari sau ghiftuiţi.
„Tu lupţi împotriva răului, i-am spus, şi orice luptă este un dans. Şi îţi afli plăcerile în plăcerile dansului, deci ale răului. Aş prefera să te văd dansând din dragoste.
Căci dacă eu creez un imperiu în care oamenii să se înflăcăreze pentru poeme, va veni ora logicienilor, care vor face raţionamente despre aceasta şi-ţi vor descoperi primejdiile ce ameninţă poemele prin contrariul poemelor, ca şi cum în lume ar exista contrariul vreunui lucru. Se vor naşte atunci poliţiştii care, confundând dragostea pentru poem cu ura pentru contrariul poemului, vor fi preocupaţi să nu iubească, ci să urască. Ca şi cum dragostea pentru cedru şi distrugerea măslinului ar fi acelaşi lucru. Şi vor trimite la carceră fie pe muzician, fie pe sculptor, fie pe astronom, la întâmplare, după raţionamente ce nu sunt decât stupidă zarvă de cuvinte şi clătinare a aerului. Iar imperiul meu se va prăpădi, căci a da viaţă cedrului nu înseamaă a distruge măslinul sau a refuza parfumul trandafirilor. Seamănă în inima unui popor dragostea pentru corabie şi el îşi va schimba întreaga fervoare în pânze. Dar tu vreî să prezidezi naşterea pânzelor prigonind, denunţând şi exterminând ereticii. Dar tot ceea ce nu este corabie poate fi numit contrariul corăbiei, căci logica duce oriunde vrei. Şi din epurare în epurare îţi vei extermina tot poporul, căci fiecare iubeşte şi altceva. Mai mult decât atât, vei extermina corabia însăşi, căci cântecul corăbiei devenise, la făuritorul de cuie, cântecul făuririi de cuie. Îl vei arunca, deci, în temniţă. Şi nu vei mai avea cuie pentru corabie.
Acelaşi lucru despre cel ce-şi închipuie că favorizează sculptorii mari, exterminându-i pe cei mărunţi, pe care, în stupida lor fluturare de cuvinte, îi numeşte contrariul primilor. Şi astfel, îţi spun, vei interzice fiului tău să aleagă o meserie care să ofere atât de puţine şanse de a trăi”.
— Dacă te înţeleg bine, s-a zburlit profetul saşiu, ar trebui să tolerez viciul!
— Deloc. N-ai înţeles nimic, i-am răspuns eu.
CXIX.
CACI DACA NU VREAU SA FAC RĂZBOI ŞI reumatismul meu îmi ţine piciorul ţeapăn, el va deveni, poate, pentru mine obiecţie împotriva războiului, pe 252 când, dacă aş dori să fac război, m-aş gândi să-l vindec prin acţiune. Căci dorinţa mea de pace este aceea care s-a înveşmântat în reumatism sau, poate, în dragoste pentru casa mea, sau în respect pentru duşmanul meu, sau în orice altceva. Dacă vrei să înţelegi oamenii, începe prin a nu-i asculta niciodată. Căci făuritorul de cuie îţi vorbeşte despre cuiele sale. Astronomul despre stele. Şi, cu toţii, uită marea.
cxx.
MI-AM DAT SEAMA CA NU ESTE DE AJUNS SA priveşti pentru a vedea. Căci de la înălţimea terasei mele, le arătam domeniul şi le descriam contururile, iar ei clătinau din cap spunând: „Da, da…”. Sau deschideam pentru ei mănăstirea şi le explicam regulile ei, iar ei căscau discret. Sau le arătam arhitectura templuori a unui pictor, care veniseră cu ceva nou, neobişnuit, lui cel nou, sau sculptura, sau pictura unui sculptor Iar ei întorceau capul. Tot ceea ce ar fi putut să-i mişte pe alţii, pe ei îi lăsa indiferenţi.
Şi îmi spuneam: „Cei care, dincolo de lucruri, ştiu să atingă nodul divin care le leagă, nu dispun în permanenţă de această putere. Sufletul are în el o bună parte de somn. Sufletul neexersat – o parte şi mai mare. Cum poţi spera ca aceştia să fie atinşi de revelaţie, ca de un fulger? Căci doar cei ce aşteaptă fulgerul ca pe singura lor soluţie sunt atinşi de el, căci ei aşteaptau această imagine, şi erau deja clădiţi pentru a lua foc. Asemenea celui pe care l-am dezlegat pentru dragoste, învăţându-l să se roage. L-am format atât de bine, încât există surâsuri care vor fi pentru el asemenea unor vârfuri de spadă. Dar ceilalţi nu vor cunoaşte decât dorinţa. Dacă i-am legănat cu legendele Nordului, în care trec berze, şi zboruri cenuşii de raţe sălbatice, şi chemări ce umplu întinderea, căci Nordul, prizonier al gerului, se umple de un singur strigăt, asemenea unui templu de marmură neagră, aceia vor fi pregătiţi pentru ochii cenuşii şi surâsul ce arde în ei asemenea luminii unui han misterios acoperit cu zăpadă. Şi-i voi vedea mişcaţi în inima lor. Dar cei ce vin din deşertul arzător nu tresar la această formă de surâs”.
