Să nu-mi spui că această culoare, abia schimbată, mai uşoară decât un nor deasupra preriei, nu are greutate. Căci, chiar dacă ea va fi singura răsplată a anului tău, şi a sudorii muncii tale, şi a piciorului tău pierdut în război, şi a nopţilor tale de meditaţie, şi a insultelor şi a suferinţelor îndurate, te-ar răsplăti îndeajuns. În acest schimb câştigi.
Căci nu există raţionament pentru a raţiona asupra iubirii faţă de domeniu, asupra liniştii templului, ca şi asupra acestei secunde incomparabile.
Deci soldatul meu voia să moară – el, care nu trăise decât în soare şi nisip, el, care nu cunoscuse arborele de lumină, el, care abia ştia încotro se află Nordul – fiindcă i se spusese că undeva sunt ameninţate un anumit miros de ceară şi o anumită culoare a ochilor, pe care poemele i le aduseseră o dată, aşa cum vântul poartă aroma insulelor. Şi nu cunosc motiv mai bun pentru a muri.
Căci eşti hrănit doar de nodul divin ce leagă lucrurile. Căruia nu-i pasă de mări şi ziduri. Şi iată că eşti copleşit în deşertul tău de existenţa, undeva, într-o direcţie pe care o ignori, la nişte străini despre care nu ştii nimic, într-o ţară despre care nu-ţi poţi închipui nimic, a aşteptării unei anumite imagini a unui obiect sărac din lemn vopsit, care se adânceşte în ochii unui copil asemenea unei pietre într-o apă stătătoare.
Iar hrana pe care o primeşti merită să mori pentru ea. Iar eu aş ridica armate, dacă aş dori, pentru a salva, undeva în lume, un miros de ceară.
Dar nu aş ridica armate pentru a apăra proviziile. Căci de sunt deja strânse şi nu ai nimic de aşteptat de la de, decât să te transforme în animal de grajd.
Iată pentru ce, dacă ţi se sting zeii, nu vei mai accepta să mori. Dar nici nu vei mai trăi. Căci contrariile nu există. Chiar dacă viaţă şi moarte sunt cuvinte ce se opun unul altuia, nu poţi să trăieşti decât prin ceea ce te-ar putea face să mori. Cine refuză moartea, refuză viaţa.
Căci dacă nu există nimic mai presus de tine, nu mai ai nimic de primit. Decât de la tine însuţi. Dar ce vei putea scoate dintr-o oglindă goală?
CXXIII.
VOI VORBI PENTRU TINE, CARE EŞTI SINGURA. Căci simt dorinţa de a revărsa în tine această lumină.
Descoperind că, în tăcerea şi în singurătatea ta, îmi era posibil să te alimentez. Căci zeii nu ţin seama de ziduri şi mări. Şi tu eşti îmbogăţită, ca şi alţii, de existenţa, undeva, a unui miros de ceară. Chiar dacă nu speri să-l simţi vreodată.
Nu am alt mijloc de a aprecia calitatea hranei pe care ţi-o aduc, decât să te judeci tu însăţi. Ce se întâmplă cu tine după ce ai primit-o? Vreau să-ţi îm260 preunezi mâinile în linişte, cu ochii întunecaţi, asemenea celor ai copilului căruia i-am dat comoara ce începe să-l devoreze. Căci nici darul pe care l-am făcut copilului nu era obiect. Cel care ştie din trei pietre să clădească o flotă de război pe care s-o ameninţe cu o furtună, dacă-i voi da un soldat de plumb, va face din el armată, şi căpitani, şi credinţă faţă de imperiu, şi asprime a disciplinei, şi moarte de sete în deşert. Instrumentul de muzică este cu totul altceva decât instrument
— E materie pentru capcana viitoarelor tale capturi. Care nu ţin de esenţa capcanei. Te voi ilumina şi pe tine, pentru ca mansarda ta să fie strălucitoare şi inima plină. Căci oraşul adormit pe care-l priveşti de la fereastra ta este altul după ce ţi-am vorbit despre focul de sub cenuşă. Iar drumul de rond nu e acelaşi pentru santinela mea, dacă e promontoriu al imperiului.
Atunci când te dăruieşti, primeşti mai mult decât dai. Căci nu erai nimic şi te împlineşti. Şi puţin îmi pasă dacă vorbele se contrazic.
Voi vorbi pentru tine, care eşti singură, căci vreau să te populez. Poate îţi este greu, din cauza unui umăr scrintit sau a unei infirmităţi a ochiului, să-ţi primeşti soţul în casă. Dar există prezenţe mai puternice şi am observat că, pe patul lui mizer, cancerosul nu mai era acelaşi într-o dimineaţa de victorie şi, deşi grosimea zidurilor oprea sunetul trâmbiţelor, camera sa părea plină.
Şi, totuşi, ce a trecut dinafară înăuntru dacă nu nodul lucrurilor, care este victorie şi nu poate fi stăvilit de ziduri şi mări? Şi pentru ce n-ar exista o divinitate şi mai arzătoare încă? Care te va plămădi fierbinte în inimă, credincioasă şi minunată.
Căci dragostea adevărată nu se cheltuie. Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult îţi rămâne. Iar dacă te adapi din fântâna adevărată, cu cât scoţi mai mult din ea, cu atât e mai generoasă.
Dar soţul tău, dacă surâde în altă parte, te jefuieşte şi tu vei fi obosită de a iubi.
Iată pentru ce te voi vizita. Şi nu am nevoie să mă fac cunoscut de către tine. Eu sunt nod al imperiului şi ţi-am inventat o rugă. Şi sunt temelie a unui anume gust al lucrurilor. Şi te înlănţuiesc. Şi singurătatea ta se va sfârşL.
Şi cum ai putea să nu mă urmezi? Nu mai sunt nimic’altceva decât tu însăţi. Ca şi muzica ce clădeşte în tine o anumită structură care te pârjoleşte. Şi muzica nu e nici adevărată, nici falsă. Tu eşti cea care te-ai împlinit.
Nu vreau ca tu să fi pustie în perfecţiunea ta. Pustie şi amară. Te voi ţine trează pentru fervoare, care dăruieşte fără să jefuiască vreodată, căci fervoarea nu e nici proprietate, nici prezenţă.
Poemul este frumos pentru motive care nu ţin de logică, aflându-se la alt nivel. Un nivel cu atât mai patetic cu cât te fixează mai temeinic în necuprins. Căci există un sunet pe care tu îl poţi reda, niciodată însă de aceeaşi calitate. Există şi muzică proastă, care-ţi deschide în inimă căi mediocre. Iar zeul care ţi se arată e neputincios.
Iată de ce, pentru tine, care eşti singură, am inventat această rugă.
CXXIV.
RUGA A SINGURĂTĂŢII: „Ai milă de mine, Doamne, căci singurătatea mă apasă. Nu aştept nimic. Iată-mă în această cameră, în care nimic nu îmi vorbeşte. Şi, totuşi, nu prezenţe îţi cer, căci mă simt şi mai pierdută când mă afund în mulţime. Dar o alta, care-mi seamănă, singură şi ea într-o cameră la fel cu a mea, iat-o totuşi fericită ştiindu-i pe cei iubiţi rătăcind prin casă. Nu-i aude, nici nu-i vede. Nu primeşte nimic de la ei în această clipă. Dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să-şi ştie casa locuită.
Doamne, nu cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile tale nu sunt pentru simţuri. Dar îmi e de ajuns, pentru a mă vindeca, să-mi luminezi spiritul asupra casei mele.
Călătorul în deşert, Doamne, dacă a plecat dintr-o casă locuită, chiar ştiind-o la capătul lumii, se bucură de ea. Depărtarea nu-l împiedică să fie hrănit de ea, iar dacă moare, moare în iubire… Nu-ţi cer, Doamne.
202 nici măcar casa să-mi fie aproape.
Trecătorul care în mulţime a fost impresionat de un chip se transfigurează, chiar dacă acei chip nu este pentru el. Asemenea acelui soldat îndrăgostit de regină. El devine soldatul unei regine. Nu îţi cer, Doamne, nici măcar casa să-mi fie făgăduită.
În largul mărilor există destine arzătoare închinate unei insule ce nu există. Cei de pe corabie cântă imnul insulei, şi aceasta îi face fericiţi. Şi nu insula le umple sufletul, ci imnul. Nu-ţi cer, Doamne, nici măcar casa să existe undeva…
Singurătatea, Doamne, nu este decât fruct al sufletului infirm. El sălăşluieşte într-o patrie a sa, care este sens al lucrurilor. Astfel, templul este sens al pietrelor El nu are aripi decât pentru acest spaţiu. Nu se bucură de obiecte, ci doar de imaginea ce se citeşte dincolo de de şi care le leagă. Fă-mă doar să învăţ să citesc.
Atunci, Doamne, singurătatea mea se va sfârşi”.
cxxv.
CĂCI AŞA CUM CATEDRALA ESTE O ANUMITĂ aranjare de pietre toate la fel, dar distribuite după linii de forţă a căror structură se adresează spiritului, exact la fel există şi un ceremonial al pietrelor mele. Iar catedrala este mai mult sau mai puţin frumoasă.
Aşa cum liturghia anului meu este o anumită aranjare de zile, toate asemănătoare la început, dar distribuite după linii de forţă a căror structură se adresează spiritului (iar acum există zile în care trebuie să posteşti, altele în care sunteţi chemaţi să vă bucuraţi, altele în care nu trebuie să munceşti, şi astfel întâlneşti liniile mele de forţă), exact la fel există un ceremonial al zilelor mele. Şi anul este mai mult sau mai puţin plin de viaţă.
Şi există un ceremonial al trăsăturilor feţei. Iar chipul este mai mult sau mai puţin frumos. Şi un ceremonial al armatei mele, căci această mişcare îţi este posibil s-o faci, dar nu şi cealaltă, care te-ar face să întâlneşti liniile mele de forţă. Iar tu eşti soldat al unei armate.
Şi armata este mai mult sau mai puţin puternică.
Şi un ceremonial al satului meu, căci iată ziua de sărbătoare, sau clopotul morţilor, sau ora culesului, sau 263 zidul ce-l vom clădi împreună, sau comunitatea în foame, sau împărţirea apei în timp de secetă, căci acest burduf plin nu este doar pentru tine. Şi iată că aparţii unei patrii. Iar patria îţi este mai mult sau mai puţin caldă.
Şi nu cunosc nimic în lume care să nu fie în primul rând ceremonial. Căci nu ai nimic de aşteptat de la o catedrală fără arhitectură, de la un an fără sărbători, de la un obraz fără proporţii, de la o armată fără regulamente sau de la o patrie fără obiceiuri. Nu vei şti ce să faci cu aceste materiale strânse grămadă.
Pentru ce să-mi spui că aceste obiecte în vrac sunt realitate, iar ceremonialul este iluzie? Căci obiectul însuşi este ceremonial al părţilor sale. Pentru ce o armată, după tine, ar fi mai puţin reală decât o piatră? Am numii piatră un anumit ceremonial al firelor de praf care o compun. Şi an – ceremonialul zilelor. Pentru ce anul ar fi mai puţin adevărat decât piatra?
