Am spus-o mereu: a crea viitorul înseamnă în primul rând şi exclusiv a gândi prezentul. Aşa cum a crea corabia înseamnă exclusiv a crea dragostea de mare.

      Căci nu există – şi nu va exista niciodată – un limbaj logic pentru a trece de la materiale la ceea ce contează pentru tine şi domină materialele, ca de pildă a explica imperiul pornind de la arbori, de la munţi, oraşe, fluvii şi oameni, sau melancolia chipului tău de marmură pornind de la liniile şi volumul nasului, ale bărbiei şi urechilor, sau reculegerea în catedrala ta pornind de la pietre, sau domeniul pornind de la elementele ce-l compun, sau arborele pornind de la sucurile minerale (Şi tirania vine din aceea că, pretinzând să rea307 lizezi un lucru imposibil, te irită eşecurile, le reproşezi celorlalţi şi devii crud).

      Nu există limbaj logic, căci nu există nici filiaţie logică. Nu faci ca arborele să se nască din sucurile minerale, ci din sămânţă.

      Singura căutare care are sens, dar care nu este exprimabilă în cuvinte, căci aparţine creaţiei pure, este aceea care te face să treci de la divinitate la obiectele cărora ea le-a dat un înţeles, culoare şi mişcare. Căci imperiul împovărează cu o putere secretă arborii, munţii, fluviile, turmele, văile şi casele imperiului. Fervoarea sculptorului umple cu o putere secretă lutul sau marmura, catedrala dă sens pietrelor şi face din de rezervoare de linişte, iar arborele absoarbe sucurile minerale pentru a le fixa în lumină.

      Cunosc două feluri de oameni care-mi vorbesc de întemeierea unui nou imperiu. Primul este logicianul, clădit pe inteligenţă. Iar actul său îl numesc utopie. Şi nu se va naşte nimic, căci nimic nu se află în el. Asemenea acelui chip plămădit de profesorul de sculptură. Căci creatorul poate să fie inteligent, dar creaţia nu e făcută din inteligenţă. Acel om, în mod necesar, se va transforma în tiran steril.

      Iar celălalt este însufleţit de o imagine evidentă şi puternică, căreia n-ar putea să-i dea un nume. Şi poate să fie asemenea păstorului sau lemnarului, lipsit de inteligenţă, căci creaţia nu e făcută din inteligenţă. El frământă lutul fără a şti foarte bine ce va scoate din el. Nu e mulţumit: mai apasă cu degetul în partea stângă. Şi apoi mai apasă în partea de jos. Iar chipul pe care-l plămădeşte ia tot mai mult forma a ceva ce nu are nume, dar apasă asupra sufletului lui. Tot mai mult seamănă a ceva ce nu e un chip. Şi nu ştiu nici măcar ce înseamnă aici a semăna. Şi iată că acest chip plămădit în lut, care a primit o asemănare informulabilă, are puterea de a purta în sufletul tău ceea ce-l însufleţea pe sculptor. Şi eşti prins aşa cum a fost el.

      Căci acela n-a lucrat din inteligenţă, ci din suflet. Iată pentru ce îţi voi spune că sufletul conduce lumea, nu 308 inteligenţa.

      CLII.

      IATĂ, DECI, CA ŢI-AM SPUS: „ÎN AFARA sclavilor orbi, toate părerile le vei afla la toţi oamenii. Nu pentru că oamenii sunt schimbători, ci fiindcă adevărul lor interior este un adevăr ce nu află în cuvinte veşminte pe măsura sa. Şi ai nevoie de puţin de aici, puţin de dincolo…”.

      Căci ai simplificat cu libertatea şi constrângerea. Şi oscilezi de la una la cealaltă, căci adevărul nu este nici în vreuna dintre de, nici între de, ci în afara amândurora. Dar prin ce întâmplare ai putea cuprinde într-un singur cuvânt adevărul tău interior? Cuvintele sunt asemenea unor cutii neîncăpătoare. Şi cum ai putea cuprinde tot ceea ce îţi este necesar pentru a te înălţa într-o cutie strâmbă?

      Dar pentru ca tu să fi liber, aşa cum e liber cântăreţul ce improvizează pe strune, nu trebuie să-ţi exersez în primul rând degetele şi să te învăţ arta cântăreţului? Ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare.

      Şi pentru ca tu să fi liber asemenea celui ce se caţără pe munte, nu trebuie să-ţi fi exersat muşchii, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?

      Şi pentru ca tu să fi liber asemenea poetului, nu trebuie să-ţi fi exersat mintea şi să-ţi fi făurit stilul, ceea ce e luptă, constrângere şi răbdare?

      Condiţiile fericirii nu sunt niciodată căutare a fericirii. Fericirea, după ce ai creat, îţi este acordată ca răsplată. Iar condiţiile fericirii sunt lupta, constrângerea şi răbdarea.

      Condiţiile frumuseţii nu sunt niciodată căutare a frumuseţii. Frumuseţea, atunci când opera ta e încheiată, îi este acordată pentru a te răsplăti. Şi condiţiile frumuseţii sunt luptă, constrângere şi răbdare.

      Ca şi condiţiile libertăţii tale. De nu sunt daruri ale libertăţii. Libertatea, atunci când ai crescut ca om, este răsplată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se exprima. Şi condiţiile libertăţii tale sunt luptă, constrângere şi răbdare.

      Îţi voi spune, cu riscul de a te scandaliza, că fraternitatea îşi are condiţiile nu în egalitate, căci ea este răsplată, iar egalitatea se face în divinitate. Astfel, arborele este ierarhie, dar unde vezi că o parte o domină pe alta?

      Templul, de asemenea, este ierarhie. Se sprijină pe temelia sa şi se încoronează în cheia de boltă. Şi cum ai putea şti care dintre de este mai importanţă decât cealaltă? Ce este un general fără armată? Ce este o armată fără general? Egalitatea este egalitate în imperiu, iar fraternitatea le este acordată oamenilor ca răsplată. Căci fraternitatea nu înseamnă dreptul de a tutui sau de a insulta. Eu spun că fraternitatea este răsplată a ierarhiei şi a templului pe care-l clădiţi unul cu ajutorul celuilalt. Am descoperit aceasta în căminele în care tatăl era respectat şi fratele mai mare îl apăra pe cel mai mic. Iar cel mic avea încredere în cel vârstnic. Şi serile lor erau călduroase, ca şi sărbătorile şi întoarcerile acasă. Dar dacă sunt materiale în vrac, dacă niciunul nu depinde de altul, dacă toţi se înghiontesc şi se amestecă asemenea unor bile, unde vezi fraternitatea lor? Când unul dintre ei moare, este înlocuit, căci nu era necesar. Pentru a te iubi, vreau să ştiu cine eşti şi unde te afli.

      Iar dacă te-am scos din valurile mării, te voi iubi mai mult, căci sunt răspunzător de viaţa ta. Sau dacă te-am vegheat şi te-am vindecat atunci când sufereai, sau dacă eşti bătrânul meu servitor care m-a asistat asemenea unei lămpi, sau paznicul turmelor mele. Şi voi veni să-ţi beau laptele de capră. Şi voi primi de la tine, iar tu vei dărui. Şi tu vei primi, şi eu voi dărui. Iar eu nu am nimic de spus aceluia care se proclamă egalul meu cu duşmănie şi nu vrea nici să depindă de mine, nici ca eu să depind de el. Nu-l iubesc decât pe acela a cărui moarte ar fi pentru mine sfâşietoare.

      CLIII.

      În acea NOAPTE, în LINIŞTEA IUBIRII MELE, am vrut să urc muntele, pentru a observa, o dată mai mult, oraşul, şi prin ascensiunea mea l-am ferecat în linişte şi nemişcare, dar m-am oprit la jumătatea drumului, din milă, căci auzeam plânsete urcând până la mine şi voiam să le înţeleg.

      De veneau de la animalele închise în staule. Şi de la animalele câmpului, şi ale cerului, şi de la animalele de la 310 marginea apelor. Căci numai de, într-o caravană, sunt semn al vieţii, căci vegetalele sunt lipsite de limbaj, iar omul, trăind deja pe jumătate viaţa sufletului, a început să se folosească de tăcere. Pe acel mâncat de cancer îl vezi muşcându-şi buzele şi tăcând, suferinţa sa transformându-se, mai presus de dezordinea cărnii sale, în arbore spiritual ce-şi înfige ramurile şi rădăcinile într-un imperiu ce nu aparţine lucrurilor, ci sensului lucrurilor.

      Iată pentru ce te înspăimântă mai tare suferinţa tăcută decât aceea care strigă. Suferinţa tăcută umple camera. Umple oraşul. Şi nu există distanţă de la care să n-o poţi auzi. Dacă cea pe care o iubeşti suferă departe de tine şi dacă într-adevăr o iubeşti, suferinţa ei te va ajunge oriunde ai fi.

      Auzeam, deci, vaietele vieţii. Căci viaţa se perpetua în staule, pe câmpuri şi pe malurile apelor. Căci mugeau în staule junincile lăuze. Căci auzeam beţia de dragoste a broaştelor urcând din mlaştini. Auzeam strigătele cocoşului sălbatic prins de vulpe sau behăitul caprei pe care o sacrificai pentru masa ta. Se întâmplă, câteodată, ca o fiară să facă linişte în tot ţinutul cu un singur răget, un imperiu de linişte în care orice fiinţă vie tremura de frică. Fiarele se conduc după mirosul spaimei, purtat de vânt. Abia răcnise, şi toate victimele străluceau pentru ea ca un popor de lumini.

      Apoi se dezgheţau din stupoare animalele pământului, ale cerului, şi de la marginea apelor şi reîncepeau gemetele junincii, vaietele de dragoste şi de sacrificiu.

      „Ah! mi-am spus. – acestea sunt zgomotele convoiului, căci viaţa se transmite din generaţie în generaţie, şi acest mers prin vremuri este asemenea carului încărcat a cărui osie strigă…”.

      Atunci mi-a fost dat să înţeleg, în sfârşit, ceva din spaima oamenilor, căci şi ei se transmit, emigrând din ei înşişi, din generaţie în generaţie. Zi şi noapte se urmează inexorabil, prin oraşe şi câmpii, aceste divizii asemenea unui ţesut de carne care se deşiră şi se repară, şi am simţit în mine. Aşa cum aş fi simţit o rană, munca unei transformări lente şi perpetue.

      „Dar aceşti oameni, îmi spuneam, trăiesc nu din lucruri, ci din înţelesul lucrurilor, şi trebuie să-şi transmită cuvintele de liberă trecere.

      Iată pentru ce îi văd ocupaţi de a-şi obişnui copilul abia născut cu folosirea limbajului lor, aşa cum l-ar 311 obişnui cu un cod secret, căci el este cheie a tezaurului lor. Pentru a purta în el această mulţime de minuni, îi deschid cu trudă căile pe care va intra convoiul. Căci dificil de formulat, şi grele, şi subtile sunt recoltele ce trebuie trecute de la o generaţie la alta.

      Desigur, este strălucitor acest sat. Desigur, este impresionantă această casă. Dar dacă noua generaţie va ocupa case despre care nu va şti nimic decât cum să le folosească, ce va face ea în acest deşert? Căci aşa cum, pentru a le permite să-şi afle plăcerea într-un instrument cu coarde, trebuie să-i înveţi pe urmaşii tăi arta muzicii, tot aşa trebuie, pentru ca ei să fie oameni, cu simţăminte omeneşti, să-i înveţi să citească în diversitatea lucrurilor imaginile casei tale, ale domeniului tău şi ale imperiului.

      Căci altfel, generaţia nouă îşi va face tabăra asemenea barbarilor în oraşul pe care-l va lua în stăpânire şi ce bucurie ar afla nişte barbari în comorile tale? Nu ştiu să se folosească de de, fiind lipsiţi de cheia limbajului tău.

      Pentru aceia care au emigrat în moarte, acest sat era asemenea unei harpe, cu semnificaţia zidurilor, a arborilor, a fântânilor şi a caselor. Şi fiecare arbore – cu istoria lui. Şi fiecare casă – cu obiceiurile ei. Şi fiecare zid – altfel, din cauza tainelor lui. Şi, astfel, ţi-ai compus plimbarea asemenea unei muzici, scoţând sunetul pe care-l doreai din fiecare dintre paşii tăi. Dar barbarul ce-şi face tabără nu ştie să facă satul să cânte. Se plictiseşte şi, lovindu-se de interdicţia de a nu înţelege nimic, îţi surpă zidurile şi-ţi risipeşte obiectele. Din răzbunare împotriva instrumentului de care nu ştie să se folosească, aţâţă focul care-l răsplăteşte cu puţină lumină. După care se descurajează şi cască. Căci trebuie să ştii ceea ce arzi pentru ca lumina să fie frumoasă. Ca aceea a lumânării tale în faţa divinităţii tale. Dar flacăra în care va arde casa ta nu-i va spune nimic barbarului, nefiind flacără a unui sacrificiu”.

      Mă bântuia, deci, această imagine a unei generaţii instalate ca intrus în cochilia celeilalte. Şi-mi apăreau ca esenţiale riturile care, în imperiul meu, obligă omul să-ţi transmită sau să primească moştenirea. Am nevoie de 312 băştinaşi, nu de venetici.

      Iată pentru ce îţi voi impune, ca fiind esenţiale, lungile ceremonii prin care voi coase la loc rupturile poporului meu, astfel încât nimic din moştenirea sa să nu se piardă. Căci arborele, desigur, nu se îngrijeşte de seminţele sale. Atunci când vântul le smulge şi le poartă, e’ bine. Căci insecta, desigur, nu se îngrijeşte de ouăle sale. Soarele le va coace. Tot ceea ce posedă ei este conţinut în carnea lor şi se transmite o dată cu carnea.

      Dar ce vei ajunge tu dacă nimeni nu te-a luat de mână să-ţi caute proviziile unei mieri ce nu este a lucrurilor, ci a sensului lucrurilor? Sunt, desigur, vizibile caracterele unei cărţi. Dar trebuie să te supun unui supliciu pentru aţi dărui aceste chei ale poemelor.

      Funeraliile vreau să fie solemne. Căci nu e vorba de a aşeza un trup în pământ. Ci de a culege, fără a pierde nimic, ca dintr-o urnă ce s-a spart, patrimoniul al cărui depozitar a fost cel mort. Este dificil să salvezi totul. Culesul este greu şi îndelungat. Trebuie să-i plângi mult timp, să meditezi asupra existenţei lor, să le sărbătoreşti aniversarea. Trebuie să te întorci de multe ori pentru a observa dacă nu ai uitat ceva.

      La fel despre căsătorie, care pregăteşte sărbătoarea naşterii. Casa în care vă închideţi devine grânar, hambar şi depozit. Cine poate spune ce conţine? Arta voastră de a iubi, arta voastră de a râde, arta voastră de a înţelege poemul, arta voastră de a cizela argintul, arta voastră de a plânge şi de a reflecta va trebui să le adunaţi, pentru a le transmite, la rândui vostru. Dragostea voastră vreau să fie încărcătură ce trebuie să treacă abisul între o generaţie şi cealaltă, şi nu concubinaj pentru împărţeala vană a proviziilor.

      La fel despre riturile naşterii, căci aceasta este ruptura pe care trebuie s-o reparaţi.

      Iată pentru ce pretind ceremonii atunci când te căsătoreşti, când naşti, când mori, când te desparţi, când te întorci, când începi să clădeşti, când începi să locuieşti, când îţi depozitezi recolta, când începi culesul, când faci pace sau război.

      Şi pentru acelaşi motiv cer să-ţi educi copiii astfel încât să-ţi semene. Nu trebuie ca un adjutant să le transmită moştenirea, căci ea nu poate să încapă în manualul său. Deşi alţii decât tine îi pot transmite 313 bagajul tău de cunoştinţe şi bazarul tău de idei, va pierde, dacă e despărţit de tine, ceea ce nu este enunţabil şi nu încape în manual.

      Îi vei clădi după imaginea ta, de teamă să nu rătăcească mai târziu, lipsiţi de bucurie,. Într-o patrie ce le va fi asemenea unei tabere goale, ale cărei comori, necunoscându-i limbajul, le vor lăsa să putrezească.

      CLIV.

      MA ÎNSPĂIMÂNTAU FUNCŢIONARII IMPERIULUI meu, căci se arătau optimişti: „Asta e bine aşa cum este, spuneau ei. Ceea ce e perfect nu trebuie atins”.

      Desigur, ceea ce e perfect nu trebuie atins. Perfecţiunea nu are alt înţeles decât acela de stea ce trebuie să-ţi călăuzească mersul. Este direcţie şi tendinţă. Dar singurul oare contează este mersul, şi nu există provizii în sânul cărora să te poţi aşeza. Căci atunci câmpul de forţă care te însufleţeşte moare şi vei fi asemenea unui cadavru.

      Dacă vreunul nu mai ia în seamă steaua, înseamnă că vrea să se aşeze şi să doarmă. Dar unde te aşezi? Unde dormi? Nu cunosc locuri de odihnă. Căci acel loc, dacă te exaltă, înseamnă că este obiect al izbânzii tale. Dar altul este câmpul de bătaie unde respiri această victorie nouă şi alta este litiera în care-l transformi atunci când vrei să trăieşti de pe urma lui.

      Cu ce operă-martor o compari pe a ta, pentru ca ea să te satisfacă?

      CLV.

      CACI TE MIRI DE PUTEREA RITURILOR MELE şi a drumului meu de ţară. Şi, mirându-te, eşti orb.

      Priveşte-l pe sculptor, poartă în el ceva ce nu poate fi enunţat. Căci niciodată nu poate fi enunţat ceea ce aparţine omului, şi nu scheletului unui om care a fost. Şi sculptorul frământă, pentru a-l transporta, un chip de lut.

      Te plimbai, şi ai trecut prin faţa operei sale, şi ai privit acest chip, poate arogant sau poate melancolic, apoi ţi-ai continuat drumul. Slab convertit, dar convertit totuşi, adică întors şi aplecat într-o direcţie nouă, pentru un timp scurt, poate, dar pentru un timp.