Dăruiesc oamenilor, dar primesc totul de la oameni. Unde să caut întâietatea unuia asupra altuia? Dăruind mai mult, primesc mai mult. Şi voi aparţine unui imperiu mai nobil. Vezi aceasta la socotitorii tăi cei mai vulgari. Ei nu pot trăi prin ei înşişi. Încarcă vreo curtezană cu averea lor de smaralde. Ea străluceşte, iar ei, din acest moment, vor aparţine acestei străluciri. Sunt satisfăcuţi că sclipesc atât de tare şi, totuşi, sunt săraci: nu aparţin decât unei curtezane. Un altul a dăruit totul regelui. „Cui aparţii? Aparţin regelui41. Şi, într-adevăr, străluceşte.

      CXCVII.

      AM CUNOSCUT OMUL CARE NU APARŢINEA decât sieşi, căci dispreţuia până şi curtezanele. Ţi-am vorbit despre acel ministru pântecos şi cu pleoape grele care, după ce mă trădase, s-a umilit şi a abjurat în momentul supliciului, trădându-se astfel şi pe sine însuşi. Şi cum ar fi putut să nu trădeze, atât pe mine cât şi pe el? Dacă aparţii unei case, unui domeniu, unui zeu, unui imperiu, vei salva prin sacrificiul tău lucrul căruia îi aparţii. Asemenea avarului, care aparţine unei comori. Şi-a făcut o divinitate dintr-un diamant rar. Şi va muri luptând împotriva hoţilor. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre cel care este mulţumit în opulenţa lui. El se crede idol. Diamantele sale îi aparţin şi-l onorează. El, în schimb, nu le aparţine. Este piatră de hotar şi zid, însă nu este drum. Iar dacă îl stăpâneşti şi-l ameninţi, în numele cărui zeu îşi va da viaţa? El nu este nimic altceva decât un pântece.

      Dragostea care face paradă este dragoste vulgară. Cel care iubeşte contemplă şi comunică în tăcere cu zeul lui. Ramura şi-a găsit rădăcina. Buza şi-a găsit sânul. Inima se înalţă în rugăciune. Nu am ce să fac cu părerea 398 altora. Avarul însuşi îşi ascunde comoara de ochii tuturor.

      Dragostea e tăcută. Dar opulenţa cheamă în ajutor tobele. Ce înseamnă opulenţa care nu face paradă de ea însăşi? Ce înseamnă un idol fără adoratori? Nu înseamnă nimic imaginea de lemn vopsit care doarme în hangar, aruncată printre obiecte inutile.

      Deci ministrul meu, pântecos şi cu pleoape grele, avea obiceiul să spună: „Domeniul meu, turmele mele, palatele mele, candelabrele mele de aur, femeile mele44. Trebuia ca el să existe. Îşi îmbogăţea admiratorii, care se prosternau în faţa lui. La fel vântul, care nu are nici greutate, nici miros, îşi dă seama de existenţa lui culcând la pământ lanurile de grâu. „Exist, gândeşte el, fiindcă îl fac să se încline44.

      Astfel, ministrul meu gusta nu numai admiraţia, dar şi ura. Ea i se ridica în ochi ca o dovadă a existenţei sale. „Exist fiindcă îi fac să se revolte44. Iată pentru ce trecea peste trupurile lor, asemenea unui car.

      Nu există nimic în el decât zarvă de cuvinte vulgare. Pentru ca tu să exişti, este important ca arborele căruia îi aparţii să se înalţe. Nu eşti decât drum şi trecere. Vreau să văd divinitatea căreia te închini, ca să pot crede în tine. Dar ministrul meu nu era decât groapă de adunat deşeuri.

      Iată pentru ce i-am ţinut acest discurs: „Auzindu-te de atât de multe ori spunând: „Eu… eu… eu44, m-am întors, în bunătatea mea, înspre chemarea tobelor tale şi te-am privit. Şi nu am văzut nimic decât un depozit de mărfuri. La ce-ţi foloseşte să posezi? Eşti magazin sau dulap, dar nu eşti mai util, nici mai real decât un dulap sau magazin. Îţi place să se spună: „Dulapul e plin44, dar ce însemnătate are? Dacă-ţi retez capul pentru a scăpa de strâmbătura ta, ce se va schimba în imperiu? Cuferele tale vor rămâne în acelaşi loc. Ce dăruiai bogăţiilor tale, care acum le-ar putea lipsi? 44.

      Pântecosul nu înţelegea întrebarea, dar, începând să se neliniştească, respira cu greutate. Şi am reluat: „Să nu creezi că mă neliniştesc în numele unei dreptăţi greu de stabilit. Comoara care atârnă greu în pivniţele tale e frumoasă şi nu ea mă scandalizează. Desigur, ai jefuit imperiul. Dar şi sămânţă jefuieşte pământul pentru a clădi arborele. Arată-mi arborele pe care l-ai clădit.

      Nu mă supără ca veşmântul de lână sau pâinea de grâu să fie scoase din sudoarea păstorului şi a plugarului pentru ca un sculptor să se îmbrace şi să mănânce. Sudoarea lor se transformă, fără ca ei să o ştie, în chip de piatră. Poetul jefuieşte hambarele, căci se hrăneşte din grăunţele hambarului fără a contribui la recoltă. Dar el slujeşte unui poem. Mă folosesc de sângele fiilor imperiului pentru a clădi victorii. Dar astfel creez un imperiu căruia îi sunt fiu. Sculptură, arbore, poem, imperiu! Arată-mi pe care dintre de le slujeşti. Căci nu eşti decât vehicul, drum şi convoi…

      După ce vei fi repetat de o mie de ori: „Eu… eu… eu”, ce voi afla despre tine? Ce au devenit domeniile, comorile şi rezervele de auz prin tine? Să nu creezi că lupt împotriva gheţarului în numele mlaştinilor. Nu voi reproşa seminţei faptul că jefuieşte pământul. Ea nu este decât ferment care uită de sine, iar arborele pe care-l eliberează o jefuieşte, la rândul lui. Ai jefuit, dar cine te jefuieşte, iar tu cui aparţii?

      Era frumoasă acea regină dintr-un imperiu îndepărtat. Diamantele scoase prin sudoarea poporului ei deveneau diamante ale reginei. Iar drumeţii şi vagabonzii imperiului ei îşi băteau joc de drumeţii şi vagabonzii altui imperiu: „Regina voastră, spuneau ei, nu e împodobită de diamante! A noastră are culoarea lunii şi a stelelor… Dar iată că perlele tale, diamantele şi domeniile tale se contopesc în tine pentru a nu cinsti decât opulenţa unui pântece greoi. Din aceste materiale risipite construieşti un templu vulgar, în care materialele nu sunt îmbogăţite. Eşti nodul diversităţii lor, dar acest nod nu le este de folos, ci dimpotrivă. Perla care-ţi împodobeşte degetul e mai puţin frumoasă decât o simplă promisiune a mării. Voi rupe nodul care mă scandalizează şi voi face din edificiul tău litieră şi îngrăşă’ mânt pentru alţi arbori. Şi cu tine ce voi face? Ce voi face cu sămânţă unui arbore care sluţeşte pământul” aşa cum abcesul sluţeşte carnea?”.

      Totuşi, doream ca înalta dreptate pe care vreau să o slujesc să nu fie confundată cu o dreptate strâmbă. „Hazardul unei fapte josnice, îmi spuneam, a legat o comoară care, împărţită, n-ar mai însemna nimic. Î îmbogăţeşte pe cel care o posedă, dar trebuie ca acela 400 care o posedă să o îmbogăţească de asemenea. Aş putea să o împart, să o distribui şi să o transform în pâine pentru popor, dar oamenii poporului meu, căci sunt numeroşi, vor fi puţin îmbogăţiţi prin această hrană de o zi pe care ţi-o voi dărui. Arborele ce s-a înălţat, dacă e frumos, îl voi transforma în catarg de corabie, şi nu în butuci împărţiţi tuturor pentru un foc de o oră.

      Căci nu vor fi îmbogăţiţi printr-o oră de foc. Dar cu toţii vor fi înfrumuseţaţi de corabia căreia îi vor da drum în larg.

      Vreau ca din această comoară să extrag o imagine de care inimile să se bucure. Vreau să dăruiesc oamenilor gustul miracolului, fiindcă este bine ca pescuitorii de perle, care trăiesc în sărăcie, căci perlele sunt atât de greu de desluşit în întunericul din adâncul mării, să creadă în perla minunată. Sunt mai bogaţi prin perla găsită o singură dată într-un an, dar care le schimbă destinul, decât jorintr-un mediocru supliment de hrană datorat împărţirii echitabile a tuturor perlelor mării, căci doar aceea care este unică face ca adâncul mării să înflorească pentru toţi”.

      CXCVIII.

      CĂUTAM, DECI, ÎN ÎNALTA MEA DREPTATE, O întrebuinţare demnă a bogăţiilor confiscate, căci eu nu sunt de partea pietrelor împotriva templului. Nu mă interesa să nivelez gheţarul, transformându-l în mlaştină, să risipesc templul în materiale diverse şi să ofer comoara jefuitorilor. Căci singurul jaf pe care-l onorez este acela al pământului de către sămânţă, care se jefuieşte pe ea însăşi, murind în numele arborelui. Nu mă interesa să-l îmbogăţesc câte puţin pe fiecare după starea lui, oferind o bijuterie curtezanei, un snop de grâu – plugarului, o capră – păstorului, o monedă de aur – avarului. Căci îmbogăţirea, atunci, e mizerabilă. Doream să salvez unitatea comorii astfel încât ea să strălucească asupra tuturor, aşa cum străluceşte perla indivizibilă. Căci dacă tu creezi o divinitate, o dăruieşti fiecăruia în totalitate, fără a o împărţi.

      Şi iată că se revoltă setea ta de dreptate: „Mizerabili, îţi spui, sunt plugarul şi păstorul. Cu ce drept i-ai frustra de ceea ce le datorezi, în numele unui 401 avantaj pe care nu-l doresc sau al vreunui zeu de existenţa căruia nu au aflat? Vreau să dispun de fructul muncii mele. Din el voi hrăni, dacă aşa vreau, poeţii şi cântăreţii. Sau voi pune deoparte, dacă aşa vreau, penti’u zilele de sărbătoare. Dar cu ce drept clădeşti pe sudoarea mea o biserică, dacă eu nu cred în ea?

      Este zadarnică, îţi voi răspunde, dreptatea ta provizorie, căci ea nu aparţine decât unui singur nivel. Şi trebuie să alegi. Materialele îşi schimbă semnificaţia trecând de la un nivel la celălalt. Nu întrebi pământul dacă doreşte ca grâul să crească. Căci el nu concepe grâul. Este pământ, pur şi simplu. Nu doreşti ceea ce nu a fost conceput încă. Acea femeie îţi este indiferentă. Nu-ţi doreşti să o iubeşti, deşi această iubire, dacă te-ar încerca, te-ar face, poate, fericit.

      Nimeni nu regretă că nu doreşte să devină geometru. Nimeni nu regretă lipsa regretelor, căci aşa ceva ar fi absurd. Grâul trebuie să creeze semnificaţia pământului, care va deveni astfel pământ acoperit cu grâu. De asemenea, nu ceri griului să dorească a deveni conştiinţă şi lumină a ochilor. Căci el nu concepe nici lumina ochilor, nici conştiinţa. El este grâu, pur şi simplu. Omul este cel care trebuie să se hrănească şi să transforme în fervoare şi rugă de seară pâinea de grâu. Deci nu-l întreba pe plugar dacă doreşte, prin sudoarea lui, să devină poem, geometrie sau arhitectură, căci plugarul nu le concepe. S-ar folosi de munca lui pentru a-şi îmbunătăţi căruţa, fiindcă este plugar şi nimic altceva.

      Am refuzat să fiu de partea pietrelor împotriva templului, de partea pământului împotriva arborelui, de partea căruţei plugarului împotriva cunoaşterii. Respect orice creaţie, deşi ea se întemeiază în aparenţă pe nedreptate, căci negi piatra pentru a clădi templul. Şi totuşi, o dată ce creaţia s-a împlinit, nu voi spune, oare, despre templu că este semnificaţie a pietrei şi dreptate făcută? Nu voi spune, oare, despre arbore că este ascensiune a pământului? Nu voi spune, oare, despre geometru că-l înnobilează pe plugar, care este om, deşi el nu o ştie?

      Nu întemeiez respectul faţă de oameni pe împărţirea zadarnică a proviziilor zadarnice, într-o egalitate duşmănoasă. Soldatul şi căpitanul sunt egali în faţa impe402 râului. Şi voi spune că sculptorii răi sunt egali sculptorului bun în faţa capodoperei pe care a creat-o, căci ei au fost pământ fertil pentru ascensiunea sa. Au fost condiţie a vocaţiei sale. Voi spune că plugarul sau păstorul sunt egali sculptorului bun în faţa capodoperei sale, căci ei au fost condiţie a creaţiei.

      Şi, totuşi, te nelinişteşte că-l jefuiesc pe acest plugar, care nu primeşte nimic în schimb. Şi visezi un imperiu în care tăietorii de piatră, hamalii şi salahorii să se poată îmbăta de poezie, de geometrie şi de sculptură, şi să-şi impună în mod liber un surplus de muncă pentru aţi hrăni poeţii, geometrii şi sculptorii.

      Însă făcând aceasta, confunzi mijlocul cu scopul, căci, desigur, eu mă gândesc la ascensiunea plugarului meu. Ar fi, într-adevăr, frumos acela care s-ar îmbăta de geometrie. Dar miop şi neputând să vezi mai departe de vârful nasului, tu vrei să-ţi rezolvi problema în ciclul unei vieţi de om şi pretinzi să nu întreprinzi nimic care să treacă peste indivizi sau generaţii. Şi astfel te amăgeşti singur.

      Căci îi cânţi pe aceia care au murit luptând cu marea la bordul unor corăbii fragile, deschizând fiilor lor imperiul Insulelor. Îi cânţi pe aceia care au murit pentru invenţiile lor, fără a trage folos din de, pentru ca alţii să le ducă la bun sfârşit. Îi cânţi pe soldaţii sacrificaţi pe ziduri, care din sângele vărsat n-au cules nimic pentru ei. Îl cânţi chiar şi pe acela care plantează un cedru, deşi e bătrân şi nu speră să se bucure de umbra acestuia.

      Există alţi plugari şi alţi păstori pe care poemul îi va răsplăti mai târziu. Căci poemul îşi răspândeşte puterea încet, iar umbra arborelui îl va adăposti pe fiul tău. Este bine ca sacrificiul să fie răsplătit cât mai curând, însă nu vreau, totuşi, ca el să înceteze prea repede de a fi necesar. Căci este condiţie, semn şi drum al ascensiunii. Timp de trei ani bat cuie şi rindeluiesc scândurile corăbiei mele. Nu sunt răsplătit nici de mirosul scândurilor, nici de zgomotul cuielor. Sărbătoarea va veni mai târziu. Există corăbii greu de clădit. Dacă nu mai trebuie să ceri sacrificii înseamnă că eşti satisfăcut de corăbiile gata făcute, de cunoştinţele acumulate, de arborii plantaţi, de sculpturile perfecte, şi îţi închipui că a venit ora în care trebuie să te instalezi, pentru a te bucura de provizii, în bunurile făurite de alţii.

      În acea clipă, mă voi urca pe turnul cel mai înalt pentru a scruta orizontul. Căci ora sosirii barbarilor este aproape.

      Ţi-am spus: nu există provizie strânsă. Nu există decât direcţie, ascensiune şi luptă pentru ceva. Plugarii se vor alătura geometrilor – pentru a primi plăcerea în schimbul sudorilor – atunci când geometrii vor înceta de a mai crea. Dacă mergi în acelaşi pas în urma prietenului tău, trebuie, dacă el are un avans faţă de tine şi vrea să i te alături, să se oprească din mers. Ţi-am mai spus: vei afla egalitatea atunci când mersul va deveni inutil şi doar în clipa morţii proviziile îţi vor fi de folos, atunci când Domnul te cheamă la el.

      Mi s-a părut drept să nu împart comoara.

      Căci nu există decât o singură dreptate: voi salva în primul rând ceea ce te face să-i aparţii. Dreptate pentru zei? Dreptate pentru oameni? Dar zeul îţi aparţine, iar eu te voi salva dacă este posibil şi dacă, salvându-te, el va creşte în măreţie. Dar nu te voi salva împotriva divinităţilor tale, căci tu eşti al lor.

      Voi salva copilul, dacă este necesar, împotriva mamei, deşi la început el i-a aparţinut. Acum însă ea îi aparţine. Şi voi salva strălucirea imperiului împotriva plugarului şi grâul împotriva pământului. Voi salva perla neagră căreia îi aparţii, chiar dacă nu tu eşti acela care o va scoate din adâncul mării, căci ea împodobeşte pentru tine întreaga imensitate a mării, împotriva ridicolului fragment de perlă care ar fi al tău fără a te îmbogăţi deloc. Voi salva înţelesul iubirii pentru ca tu să-i poţi aparţine, împotriva iubirii care ţi-ar aparţine ca o achiziţie sau ca un drept, căci atunci tu nu ai câştiga prin ea iubirea.

      Voi salva izvorul la care-ţi potoleşti setea, chiar împotriva setei tale, căci altfel veî muri atât în spiritul, cât şi în carnea ta.

      Puţin îmi pasă dacă vorbele îşi opun înţelesul, iar eu par aţi acorda iubirea refuzându-ţi-o, a te obliga să trăieşti impunându-ţi moartea, căci contrariile sunt invenţie a limbajului, care încâlceşte ceea ce pretinde a surprinde (Şi începe era marii nedreptăţi, în care ceri omului să se pronunţe pentru sau împotrivă, sub ame404 ninţarea morţii).

      Deci mi s-a părut drept să nu răsplătesc comoara risipind-o, pentru a da fiecăruia ceea ce-i luaserăm prin jaf, curtezanei-bijuteria, păstorului-capra, plugarului-snopul de grâu şi avarului-moneda de aur, ci de a răsplăti spiritul prin ceea ce am răpit cărnii. Acelaşi lucru îl faci atunci când te foloseşti de muşchii tăi pentru a şlefui piatra, iar apoi, o dată victoria câştigată, îţi freci mâinile una de cealaltă, pentru a te elibera de praful ce s-a adunat pe de, te dai un pas înapoi, apropiind puţin pleoapele pentru a vedea mai bine, îţi apleci puţin capul într-o parte, iar apoi primeşti surâsul divinităţii ca pe o flacără.

      Aş fi putut, desigur, să colorez cu o lumină oarecare răsplata. Căci altceva este a poseda o bijuterie oarecare, un animal, un snop de grâu, o monedă de aur, în care nu afli nici o plăcere, şi a le primi ca o concluzie a unei zile de sărbătoare sau culme a unui ceremonial, căci aceste umile daruri au culoarea unui cadou al regelui sau al iubirii. L-am cunoscut pe acel proprietar al unor nesfârşite câmpuri de trandafiri, care ar fi preferat să-i fie răpite toate decât să piardă un singur trandafir ofilit, cusut într-un umil săculeţ de pânză, pe care-l purta aproape de inima lui. Dar unul sau altul dintre supuşii mei ar fi putut să se înşele şi să creadă, în prostia sa, că-şi află bucuria în grâne, aur sau un trandafir ofilit prins într-un săculeţ de pânză. Doream să-i învăţ. Aş fi putut, desigur, să-mi transform comoara în recompensă. Pe generalul învingător îl înnobilezi în faţa imperiului, sau pe acela care a inventat o floare nouă, sau un remediu, sau o corabie. Dar acesta ar fi fost un târg care s-ar fi justificat prin el însuşi, logic şi echitabil, desigur, satisfăcător pentru raţiunea ta, dar cu putere nulă asupra inimii. Atunci când îţi plătesc salariul, o dată pe lună, ţi se pare, oare, că el străluceşte asupra ta? Mi s-a părut, deci, că am puţin de aşteptat din partea reparării unei nedreptăţi, a glorificării unui devotament, a omagiului datorat geniului. Priveşti şi spui: „Este bine”. Totul e în ordine şi te întorci acasă pentru a te apuca de altceva. Şi nimeni nu-şi primeşte partea de lumină, căci este în firea lucrurilor să repari o nedreptate, să cinsteşti devotamentul şi să omagiezi geniul. Iar dacă soţia ta te întreabă, atunci când deschizi uşa: „Ce se mai întâmplă nou în 405 oraş?”, vei răspunde că nu-i nimic demn de povestit. Căci nu te mai gândeşti să spui că oamenii şi casele lor sunt luminaţi de soare sau că fluviul curge înspre mare.

      Am respins, deci, propunerea ministrului justiţiei care-mi cerea cu încăpăţânare să cinstesc şi să răsplătesc virtutea, fiindcă, pe de o parte, distrugi ceea ce pretinzi a cinsti tocmai prin faptul că cinsteşti, iar, pe de altă parte, îl bănuiam că se interesează de virtute aşa cum s-ar fi interesat de un ambalaj pentru fructe delicate, nu pentru că ar fi fost exagerat de depravat, ci pentru că era depravat cu delicateţe, gustând în primul rând calitatea.

      „Virtutea, i-am răspuns, o pedepsesc*4.

      Şi fiindcă părea perplex: „Ţi-am vorbit de căpitanii mei în deşert. Îi răsplătesc pentru sacrificiul lor în mijlocul nisipurilor, dacă o fac din dragoste pe care o simt pentru aceste nisipuri. Făcându-i prizonierii mizeriilor, aceasta devine somptuoasă.

      Virtuoasele tale, dacă iubesc coroana de carton poleit cu aur, uralele admiratorilor şi averea pe care o primesc ca răsplată, nu vor mai afla loc în de pentru virtute. Fetele din cartierul rezervat îţi cer un preţ mai puţin ridicat pentru un dar mai puţin zgârcit44.

      Am respins şi propunerile arhitecţilor. „Vezi, mi-au spus ei, poţi să transformi această comoară sterilă într-un templu unic, care ar face gloria imperiului tău, şi înspre care, de-a lungul secolelor, vor osteni mergând caravanele de pelerini44.

      Desigur, urăsc banalul, care nu-ţi aduce nimic. Şi respect nesfârşitul şi liniştea făcute dar oamenilor. Mai utilă decât posesia unui hambar în plus îmi pare a fi posesia stelelor cerului, şi ale mării – deşi nu ai şti să-mi spui de ce şi cum îţi înalţă inima. Dar din cartierul de mizerie în care mori înăbuşit le doreşti. De sunt chemare către o migraţie minunată. Are puţină importanţă dacă ea este cu neputinţă. Regretul iubirii este iubire. Şi iată că eşti salvat deja în clipa în care încerci să fugi înspre iubire.

      Şi, totuşi, nu credeam în acţiune. Nu cumperi bucuria, nici sănătatea, nici dragostea adevărată. Nu cumperi stelele. Nu cumperi un templu. Cred în templul care te 400 jefuieşte. Cred în templele care se înalţă smulgând su doarea oamenilor. De îşi trimit în depărtare apostolii, iar aceştia te vor dijmui în numele divinităţii. Cred în templul regelui crud care-şi întemeiază orgoliul în piatră. Aduce toţi bărbaţii imperiului său înspre şantier. Iar vătafii înarmaţi cu bice vor forma din ei convoaiele de pietre. Cred în templul care te exploatează şi te devorează. Şi, în schimb, te converteşte. Căci numai acel templu te răsplăteşte pentru truda ta. Cel care a cărat pietrele regelui crud primeşte, la rândul său, dreptul la orgoliu. Îl vezi încrucişându-şi braţele în faţa etravei cu care corabia de argint începe să ameninţe nisipurile în liniştea secolelor ce vor veni. Măreţia sa îi este destinată, ca şi celorlalţi, căci un zeu, o dată creat, se dăruieşte tuturor fără a se împărţi. Cred în templul născut din entuziasmul victoriei. Şlefuieşti o corabie pentru eternitate. Şi toţi vor cânta înălţând templul, şi templul va cânta, la rândul lui.

      Cred în iubirea care se transformă în templu. Cred în orgoliul care se transformă în templu. Şi aş crede, dacă ai şti să le clădeşti, în templele născute din mânie. Căci atunci văd arborele înfigându-şi rădăcinile în iubire, sau în orgoliu, sau în beţia victoriei, sau în mânie. Îţi smulge vlagă pentru a se hrăni. Dar iată că oferi ambiţiei rădăcinilor lui o hrubă mizerabilă, fie şi plină de aur. Ea nu vă putea hrăni decât un depozit de mărfuri. Un secol de vânturi, de ploi şi de nisipuri o va nărui.

      Şi fiindcă ai dispreţuit gândul că o comoară poate fi îmbogăţire, că poate fi răsplată, că se poate transforma în corabie de piatră, fiindcă nu ai fost mulţumit să cauţi o imagine luminoasă care să înfrumuseţeze inima oamenilor, m-am îndepărtat de tine pentru a reflecta în linişte.

      „El nu este, mă gândeam, decât îngrăşământ pentru un pământ sterp. Greşesc încercând să-i dau o altă semnificaţie44.

      CXCIX.

      L-AM RUGAT, DECI, PE DOMNUL SA MA lumineze, iar el, în bunătatea lui, m-a făcut să-mi amintesc de caravanele ce se îndreptau spre oraşul sfânt, deşi nu am înţeles de la început în ce fel amintirea unui 407 convoi de cămile în arşiţa soarelui mi-ar fi putut lămuri contradicţiile.

      Te-am văzut, poporul meu, pregătindu-ţi, la ordinul meu, pelerinajul. Am gustat întotdeauna ca pe o miere nemaiîntâlnită fervoarea celei din urmă seri. Căci expediţia pe care o pregăteşti este asemenea unei corăbii pe care o spoieşti cu smoală după ce construcţia s-a încheiat, şi care, având acelaşi înţeles ca şi sculptura sau templul, care macină uneltele şi te stimulează în invenţiile tale, calculele tale şi puterea braţului tău, capătă acum înţelesul călătoriei, căci o înveşmântezi pentru a putea primi vântul. Acelaşi lucru despre fiica ta, pe care ai hrănit-o şi ai învăţat-o, dar vin zorii zilei în care soţul o aşteaptă şi, în acea dimineaţă, nepărându-ţi îndeajuns de frumoasă, te ruinezi pentru a o împodobi cu stofe scumpe şi brăţări de aur, căci în acel moment tu lansezi, de asemenea, o corabie în largul mării.

      După ce ai terminat de a aduna proviziile, de a fereca lăzile, de a lega sacii, treci cu un aer regal printre animale, mângâindu-l pe unul, împingându-l pe celălalt, ajutându-te de genunchi pentru a mai strânge puţin o curea de piele, şi mândrindu-te, o dată urcată încărcătura pe spatele cămilei, de a nu o vedea alunecând nici la dreapta, nici la stânga, ştiind că animalele, deşi o vor clătina poticnindu-se printre pietre şi îngenunchind la popasuri, o vor ţine totuşi suspendată într-un echilibru elastic, asemenea portocalului care se clatină în vânt fără a ameninţa încărcătura sa de portocale.