Va veni ora în care doar numele ei îţi va fi de ajuns ca rugăciune, căci nu mai e nimic de adăugat. Va veni ora în care nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici surâsul, nici braţul mângâietor, nici răsuflarea prezenţei sale. Căci îţi este de ajuns ca Ea să existe.

      Va veni ora în care nu va mai trebui să-ţi pui întrebări, pentru a le înţelege, nici’ asupra acestui pas, nici asupra acestui cuvânt, nici asupra acestei hotărâri, nici asupra acestui refuz, nici asupra acestei tăceri. Fiindcă Ea există.

      Dar o alta îţi cere să te justifici’. Şi deschide un proces faptelor tale. Ea confundă iubirea cu posesiunea. La ce bun să-i răspunzi? Ce vei afla în ascultarea ei? Cereai, în primul rând, să fi primit în tăcere, nu pentru o mişcare sau alta, nu pentru o virtute sau alta, nu pentru un cuvânt sau altul, ci în mizeria ta, aşa cum eşti.

      CEIV.

      AM SIMŢIT REMUŞCAREA DE A NU FI FOLOSIT cu măsură darurile oferite, care nu sunt decât semnificaţie şi drum şi, pentru că le-am râvnit pentru de însele, de a nu fi aflat în de decât pustiu. Căci confundând măsura cu beţia cărnii sau a inimii, nu am simţit nevoia de a mă înălţa prin de. Îmi place să dau foc pădurii pentru a mă încălzi timp de o oră, căci’ focul, astfel, îmi pare mai impunător. Şi mi se pare lipsit de interes, atunci când ascult de la înălţimea calului meu şuierând gloanţele, să-mi cruţ zilele. Valorez ceea ce sunt în fiecare clipă, iar fructul care neglijează o etapă a împlinirii lui nu se va naşte niciodată.

      Iată pentru ce mi se pare ridicol acel mâzgălitor de hârtie care, în timp ce oraşul său era asediat, a refuzat să urce pe ziduri, din dispreţ, spunea el, faţă de curajul fizic. Ca şi cum ar fi vorba aici despre o stare, şi nu despre o trecere. Despre un scop, şi nu despre o condiţie simplă a permanenţei oraşului.

      Căci eu, de asemenea, dispreţuiesc poftele vulgare şi nu am trăit pentru a digera hălci de carne. Dar am slujit, prin strălucirea loviturilor mele de sabie, bucăţilor de carne ce trebuiau împărţite şi mi-am supus sabia permanenţei imperiului.

      Şi, desigur, deşi refuz în timpul luptei să-mi măsor loviturile din milă pentru muşchii mei sau din frică, nu mi-ar plăcea ca istoricii imperiului meu să facă din mme o moară de lovituri, căci esenţa mea nu se află în sabie. Şi, deşi nu am încredere în cei delicaţi, care-şi înghit mâncarea ca pe un medicament, astupându-şi nările, nu mi-ar plăcea ca istoricii mei să facă din mine un mâncăcios nepotolit, căci esenţa mea nu se află în pântece. Sunt un arbore bine înfipt în rădăcinile sale şi nu dispreţuiesc nimic din pământul din care de extrag seva. Căci din ea îmi vor creşte ramuri.

      Mi-am dat seama că mă înşelam asupra femeilor.

      A venit noaptea remuşcărilor, în care mi-am dat seama că nu ştiam să mă folosesc de de. Eram asemenea celui care, ignorând ceremonialul, mută piesele de şah cu o grabă aridă şi, neştiind să-şi afle bucuria în această dezordine, le împrăştie dintr-o lovitură.

      În acea noapte, Doamne, m-am ridicat din patul lor cu mânie, înţelegând că eram asemenea animalelor în staul. Eu nu sunt, Doamne, slugă a femeilor.

      Una este să reuşeşti o ascensiune pe munte, şi alta să cauţi, purtat în litieră, din privelişte în privelişte, perfecţiunea. Căci abia ai măsurat contururile câmpiei albastre, şi deja te simţi plictisit şi rogi călăuzele să te poarte în altă parte.

      Am căutat în femeie darul pe care mi-l putea oferi. Am dorit-o ca pe un sunet de clopot a cărui nostalgie aş fi putut-o gusta. Dar ce să fac cu acelaşi sunet de clopot, ziua şi noaptea? Vei aşeza clopotul în pod şi nu-i vei mai simţi nevoia. Pe o alta, am dorit-o pentru o inflexiune subtilă a vocii atunci când spunea: „Tu, stăpânul meu…”, dar te saturi curând de aceste cuvinte şi vei visa să auzi un cântec nou. Şi chiar dacă ţi-aş da zece mii de femei, una după alta, le vei goli curând de calitatea lor deosebită, şi vei avea nevoie de altele pentru a te simţi mulţumit, căci tu eşti altul, după cum se schimbă anotimpurile, zilele sau vântul.

      Şi totuşi, ştiind că nimeni nu va ajunge niciodată la cunoaşterea unui singur suflet de om şi că există, în secretul fiecăruia, o privelişte interioară cu câmpii necălcate, cu prăpăstii de linişte, cu munţi apăsători, cu grădini tainice, şi că aş putea, despre una sau cealaltă, să-ţi vorbesc fără a te plictisi o viaţă întreagă, nu înţelegeam mizeria proviziei pe care una sau alta dintre femeile mele mi-o aducea, şi care nu-mi ajungea nici pentru o masă de seară.

      Doamne, eu nu le-am privit ca pe un pământ arabil, la care trebuie să merg în fiecare zi a anului, din zori, cu încălţările mele grele de noroi, cu căruţa mea, cu calul meu, cu grapa mea şi sacul meu de grăunţe, cu previziunile mele despre zilele de vânt sau de ploaie, cu cunoştinţele mele despre buruieni şi, mai presus de toate, cu fidelitatea mea, pentru a primi de la el ceea ce îmi este destinat, ci le-am redus la rolul de manechine ce împing în faţa ta mărimile satului prin care trece drumul meu în vizita ce-o fac prin imperiu, care-mi recită complimente sau îmi aduc ca omagiu, într-un coş, fructele grădinilor lor. Şi, desigur, vei primi, căci surâsul lor e pur, şi e gingaş gestul cu care-ţi oferă fructele, şi naiv, în intenţiile lui, discursul pe care ţi-l ţin, dar le-ai epuizat darurile, şi le-ai golit dintr-odată de mierea lor atunci când le-ai bătut pe obraz, şi le-ai savurat din ochi emoţia. Desigur, şi de ar putea fi pământ arabil cu orizonturi largi, în care te-ai putea pierde pentru totdeauna dacă ai şti cum trebuie să calci pe el.

      Eu însă încercam să recoltez mierea gata făcută de la un stup la celălalt, şi nu să pătrund în această întindere care nu-ţi va oferi nimic la început şi-ţi va cere să faci mii de paşi pentru a o străbate, căci trebuie ca, în tăcere şi timp îndelungat, să-l însoţeşti pe stăpânul domeniilor, dacă vrei să-ţi faci din de o patrie. Eu, 430 care l-am cunoscut pe singurul geometru veritabil, prie tenul meu, care putea să mă înveţe zi şi noapte, şi căruia îi aduceam contradicţiile mele pentru a le afla, nu rezolvate, ci văzute de el, şi prin aceasta deja altele, căci el nu auzea la fel ca mine o anumită notă, nu vedea soarele la fel ca mine, nu gusta la fel ca mine mâncarea ce i se oferea, ci, din materialele care îi erau puse în faţa ochilor, el scotea un anumit fruct, cu un anumit gust, şi nu altul – care nu era măsurabil, ci putere în mers a unei anumite calităţi, şi nu alta, într-o anume direcţie, şi nu alta. – eu, care am cunoscut prin el spaţiul şi care mergeam la el aşa cum cauţi vântul mării sau singurătatea, ce aş fi primit de la el dacă aş fi făcut apel nu la om, ci la provizii, nu la arbore, ci la fructe, şi aş fi pretins să-mi satisfac spiritul şi inima prin câteva percepte de geometrie?

      Doamne, aşa cum fac cu casa mea, tu îmi dai femeia pentru a o însoţi şi a o descoperi.

      „Doamne, îmi spuneam, doar pentru acela care scurmă pământul, plantează măslinul şi seamănă orzul va veni ora metamorfozelor, de care nu s-ar putea bucura dacă şi-ar cumpăra pâinea de la altul. Va veni ora sărbătorii recoltei. Va veni ora sărbătorii grânelor aşezate în hambar, iar el va împinge cu greutate din umăr poarta ce scârţâie asupra rezervei de soare. Căci el deţine puterea de a incendia, atunci când va sosi ora, pământurile tale negre, colina în care ţi-ai îngropat sămânţă, deasupra căreia pluteşte încă gloria plevei ce nu s-a depus.

      Doamne, îmi spuneam, m-am înşelat asupra drumului ce trebuie urmat, m-am repezit printre femei ca într-o călătorie fără scop.

      M-am istovit alături de de ca într-un deşert fără sfârşit, în căutarea oazei ce nu aparţine iubirii, ci se află dincolo de ea.

      Am căutat o comoară ascunsă în de, ca pe un obiect ce trebuie descoperit printre alte obiecte. Le-am măsurat din ochi perfecţiunea, le-am cunoscut graţia mişcărilor. Am suferit de o spaimă care avea o direcţie Am simţit o sete care avea un remediu. Dar, fiindcă m-am înşelat asupra drumului, am privit adevărul tău în faţă, fără a-l înţelege.

      Am fost asemenea nebunului care apare noaptea, în mijlocul ruinelor, înarmat cu o sapă, o lopată şi o daltă.

      Şi dărâmă zidurile. Şi răstoarnă pietrele, punând urechea „Ipe dalele grele. Se agită, cuprins de o fervoare întunecată, căci el se înşală, Doamne, el caută o comoară care să fie provizie gata strânsă, ascunsă de secole în taina unei hrube, asemenea unei perle în cochilia sa, tinereţe pentru cel bătrân, mărturie a bogăţiei pentru avar, mărturie a iubirii pentru îndrăgostit, mărturie a mândriei pentru orgolios – şi, totuşi, cenuşă şi vanitate, căci nu există fruct care să nu aparţină unui arbore, nu există bucurie pe care să n-o fi clădit. Zadarnic cauţi printre pietre una care să te însufleţească mai mult decât alta. În truda sa între ruine nu va afla nici glorie, nici bogăţie, nici iubire.

      Asemenea, deci, nebunului care scurmă noaptea în gol, nu am aflat în voluptate nimic care să fie altceva decât plăcere inutilă de avar. Nu am aflat în ea decât pe mine însumi. Dar ecoul propriei mele plăceri mă oboseşte.

      Vreau să clădesc ceremonialul iubirii astfel încât sărbătoarea să mă conducă undeva. Căci nimic din ceea ce caut, de care mi-e sete şi de care oamenilor le e sete, nu se află la nivelul materialelor de care dispun. Se rătăceşte cel ce caută printre pietre ceea ce nu ţine de esenţa lor, în timp ce s-ar putea folosi de de pentru a clădi o bazilică, bucuria sa neputând să se afle într-o piatră printre altele, ci într-un anume ceremonial al pietrelor, o dată catedrala înălţată. Astfel, risipesc femeia dacă nu ştiu să citesc dincolo de ea.

      Doamne, voi fi fericit privind cum doarme acea femeie goală, văzând-o frumoasă, delicată şi cu sâni fierbinţi, şi pentru ce nu mi-aş afla în ea răsplata?”.

      Dar am înţeles adevărul tău. Este important cu aceea care doarme şi pe care o voi trezi curând, doar întinzându-mi umbra asupra ei, să nu fie un zid de care mă izbesc, ci o poartă care, deschizându-se, duce undeva

      — Şi, deci, să nu o risipesc în materiale diverse, căutând comoara, cu neputinţă de găsit, ci s-o păstrez bine, legată şi unică în liniştea iubirii mele.

      Şi cum aş putea fi dezamăgit? Desigur, e dezamăgită aceea care primeşte o bijuterie. Există un smarald mai frumos decât opalul tău. Există un diamant mai frumos decât smaraldul. Există diamantul regelui, mai frumos decât toate. Nu am ce să fac cu un obiect în432 drăgit pentru el însuşi, dacă nu are înţelesul perfec ţiunii. Căci trăiesc nu din lucruri, ci din înţelesul lucrurilor.

      Şi totuşi, acest inel prost făcut, sau acest trandafir veşted, cusut într-un săculeţ de pânză, sau acest ceainic, fie şi de cositor, din care-ţi bei ceaiul alături de ea, înaintea clipei de iubire, sunt de neînlocuit, fiind obiecte ale unui cult. Nu cer decât ca divinitatea să fie perfectă, iar atunci obiectul grosolan din lemn, dacă aparţine cultului ei, participă la perfecţiune.

      Acelaşi lucru despre femeia adormită. Dacă o voi privi doar pentru ea însăşi, mă voi sătura curând şi voi căuta alta. Căci ea e mai puţin frumoasă decât alta, sau mai aspră, şi chiar dacă este perfectă în aparenţă, nu poate să-mi dea acel sunet de clopot a cărui nostalgie o încerc, nu ştie să spună: „Tu, stăpânul meu…”, care pe buzele alteia ar fi muzică ce ţi-ar mişca inima.

      Dormi liniştită în imperfecţiunea ta, femeie imperfectă. Nu mă izbesc de un zid. Nu eşti scop, răsplată, sau bijuterie venerată pentru ea însăşi, de care m-aş sătura curând, eşti drum, vehicul şi convoi. Şi nu mă voi sătura niciodată de a mă împlini.

      cev.

      AM ÎNŢELES CA SĂRBĂTOAREA ESTE CLIPA în care treci de la o stare la alta, când respectarea ceremonialului te-a pregătit pentru a lua naştere. Ţi-am vorbit despre corabie. După ce, timp îndelungat, s-a înălţat prin scânduri şi cuie, devine, după ce ai uns-o cu smoală, pregătită a se uni cu marea. Şi o uneşti. Aceasta este clipă de sărbătoare. Dar nu te vei instala, pentru a trăi din ea de acum înainte, în clipa lansării în larg a corăbiei.

      Ţi-am vorbit despre copilul tău. Naşterea lui e sărbătoare. Dar nu îţi vei freca mâinile în fiecare zi de acum înainte, timp de câţiva ani, de bucurie că s-a născut. Vei aştepta, pentru o altă sărbătoare, o transformare, asemenea celei în care fructul arborelui tău se va preschimba în izvor al unui arbore nou, perpetuându-şi dinastia. Ţi-am vorbit despre grânele strânse. Va veni ziua recoltei. Apoi cea a semănatului. Apoi sărbătoarea primăverii, care schimbă seminţele tale în iarbă mătăsoasă ca o întindere de apă proaspătă. Şi aştepţi din nou, şi din nou va veni sărbătoarea recoltei. Şi aşa mai departe, din sărbătoare în sărbătoare, până la moarte, căci nu există provizie. Şi nu există nici o sărbătoare la care să nu ajungi venind de undeva şi prin care să nu te îndrepţi într-o altă direcţie. Ai mers timp îndelungat. Poarta se deschide. Aceasta este clipa de sărbătoare. Dar nu vei trăi din ea mai mult decât dintr-o alta. Şi, totuşi, vreau să te bucuri atunci când treci pragul care te duce undeva şi să-ţi păstrezi bucuria pentru momentul în care îţi vei străpunge crisalida. Căci tu eşti foc lipsit de durere, iar iluminarea santinelei nu poate fi simţită în fiecare minut. O rezerv, dacă se poate, pentru ziua de victorie în care vor răsuna tobele şi trâmbiţele. Trebuie să se refacă în tine ceva care se aseamănă dorinţei şi nu poate fi tot timpul treaz.

      Înaintez încet, un pas uşor pe dalele de aur, şi încă unul, în adâncimea palatului meu. Îmi pare, la ora prânzului, un rezervor în care s-a adunat răcoare. Propriul meu pas mă leagănă: plutesc inepuizabil în direcţia pe care am ales-o.

      Se scurg încet pereţii vestibulului şi, dacă-mi ridic ochii înspre boltă, o văd clătinându-se uşor, asemenea arcului unui pod. Un pas uşor pe dalele de aur, şi încă unul, îmi fac munca încet, asemenea celor ce scot la suprafaţă bolovănişul ce s-a strâns în adâncul unei fântâni. Ştiu încotro mă îndrept şi nu mai aparţin acestui pământ.

      Din vestibul în vestibul, îmi continui călătoria. Şi iată zidurile. Şi iată ornamentele suspendate de ziduri, înconjur masa mare de argint deasupra căreia atârnă candelabrele. Şi mângâi cu mâna un stâlp de marmură. E rece. Întotdeauna. Dar iată că pătrund în aripile locuite. Zgomotele ajung la mine ca-ntr-un vis, căci nu mai aparţin acestui pământ.

      Şi, totuşi, iubesc atât demult zgomotele casei mele. Îţi va plăcea întotdeauna cântecul tainic al inimii. Nimic nu doarme pe de-a-ntregul. Chiar şi câinele tău, atunci când doarme, cască puţin şi se scutură de o amintire. La fel şi palatul meu, deşi pare adormit la ora prânzului. Există o uşă care se trânteşte, nu se ştie unde, în liniştea lui. Te gândeşti la munca slugilor, a femeilor. Fără îndoială, acesta este domeniul lor. Au împăturit în coşuri 434 pânzele proaspăt spălate. Le-au cărat, păşind două câte două. Iar acum, după ce le-au aşezat, închid la loc uşile dulapurilor. Şi aceasta este o mişcare care înseamnă că o obligaţie a fost respectată. Ceva s-a împlinit. Fără îndoială, acum va urma odihna, dar cum pot să ştiu? Eu nu mai aparţin acestui pământ.

      Din vestibul în vestibul, din lespede în lespede, înconjur încet aripa bucătăriilor. Recunosc sunetul porţelanului. Apoi acela al unui ceainic de argint scăpat pe jos. Apoi acel zgomot slab al unei uşi grele. Apoi tăcere. Apoi un zgomot precipitat de paşi. Ai uitat ceva ce-ţi cere să te întorci, laptele care fierbe, sau copilul care plânge, sau oprirea neaşteptată a unui zgomot familiar. Ceva s-a înfundat în pompă, în cuptor sau în moara de făină. Alergi să pui din nou în funcţiune umila rugăciune…

      Dar zgomotul paşilor s-a stins, căci laptele a fost salvat, copilul liniştit, pompa, cuptorul sau moara şi-au reluat litania. Ai îndepărtat o ameninţare. Ai vindecat o rană. Ai îndreptat ceea ce uitaseşi. Ce anume? Nu pot să ştiu. Nu mai aparţin acestui pământ.

      Iată că pătrund în domeniul parfumurilor. Palatul meu se aseamănă unei pivniţe în care se pregătesc încet dulceaţa fructelor, aroma vinurilor. Iar eu navighez ca şi cum aş traversa provincii nemişcate. Aici nişte gutui coapte. Închid ochii şi le simt parfumul până departe. Aici, santalul lăzilor de lemn. Dincolo, lespezi proaspăt spălate. Fiecare miros şi-a creat un imperiu timp de generaţii, şi un orb le-ar putea recunoaşte. Desigur, tatăl meu domnea deja asupra acestor colonii. Dar eu plec, fără a mă gândi prea mult la de. Nu mai aparţin acestui pământ.

      Sclavul, după ritualul întâlnirilor, s-a lipit de zid la trecerea mea. Dar i-am spus, în bunătatea mea: „Arată-mi ce-ai strâns în coş”, pentru ca el să simtă că i se dă importanţă. Şi, cu braţele strălucind, l-a coborât cu grijă de pe cap. Şi mi-a prezentat, cu ochii plecaţi, omagiul său de smochine şi mandarine. Le-am sorbit mirosul. Apoi am surâs. Şi surâsul lui s-a întins atunci, iar el m-a privit drept în ochi, împotriva ritualului întâlnirilor; încordându-şi braţele, şi-a pus coşul deasupra capului, privindu-mă în continuare în ochi. „Ce înseamnă, m-am întrebat, această lampă aprinsă? Căci rebeliunea sau dragostea se împrăştie asemenea incen diilor! Ce foc secret arde în adâncimea palatului meu, în spatele zidurilor?”. Şi am privit sclavul, ca şi cum ar fi fost abis de mare. „Ah! mi-am spus, necuprins este misterul omului!”. Şi mi-am continuat drumul fără a rezolva enigma, căci nu mai aparţineam acestui pământ.

      Am străbătut sala de odihnă. Am străbătut sala Sfatului, în care paşii mei şi-au sporit rezonanţa. Apoi am coborât cu paşi înceţi, din treaptă în treaptă, seara ce duce la ultimul vestibul. Şi, în clipa în care am pătruns în el, am auzit un zgomot surd şi un zăngănit de arme. Am surâs în indulgenţa mea: santinelele mele dormeau fără îndoială, iar palatul meu era asemenea unui stup. Cuprins de somn, mişcându-se abia prin agitaţia albinelor capricioase, care nu-şi găsesc odihna, a celor care uită şi aleargă spre ceea ce au uitat, sau a fierberii veşnice, care mereu schimbă forma vreunui lucru, îl perfecţionează sau îl dezmembrează. La fel, în turma de capre există întotdeauna vreuna care behăie, din oraşul adormit se ridică întotdeauna o chemare de neînţeles, şi în necropola cea mai lipsită de viaţă există totuşi paznicul de noapte care o veghează. Cu pasul meu uşor, mi-am continuat drumul, cu capul aplecat pentru a nu vedea santinelele grăbite să-şi îndrepte hainele, căci acestea nu mai aveau importanţă pentru mine: eu nu mai aparţineam acestui pământ.

      Îndreptându-se, ei mă salută, deschid în faţa mea canaturile porţii şi îmi apropii pleoapele în lumina crudă a soarelui, oprindu-mă o clipă pe prag. Căci în faţa mea se întind câmpiile. Colinele rotunde pe care viile mele se încălzesc la soare. Lanurile mele. Mirosul de calcar al pământului. Şi o muzică nouă, aceea a albinelor, a lăcustelor şi a greierilor. Iar eu trec de la o civilizaţie la alta. Căci începeam să respir ora prânzului în toată întinderea imperiului meu.

      Şi m-am născut din nou.

      CEVI.

      VIZITA PE CARE AM FĂCUT-O SINGURULUI geometru adevărat, prietenul meu.

      „r”

      M-a mişcat să-l văd dând atâta atenţie ceaiului şi tăciunilor încinşi, şi ceainicului, şi şuieratului apei, şi apoi primei înghiţituri… şi aşteptând, căci ceaiul îşi eliberează cu încetineală aroma. Mi-a plăcut că, în timpul acestei scurte meditaţii, a fost mai preocupat de ceai decât de o problemă de geometrie.