— De ce nu erai acolo unde încercam să trezim copilul înecat?
El îţi răspunde:
— Cum aş fi putut să fiu acolo, de vreme ce îl îngrijeam în altă parte pe bătrânul acela?
Şi este adevărat că îl îngrijea pe bătrânul acela.
Dacă vreunui supus al imperiului îi spui:
— Pentru ce nu slujeai imperiul aici?
El îţi răspunde:
— Cum aş fi putut să-l slujesc aici, de vreme ce acţionam dincolo?
Şi este adevărat că acţiona dincolo.
Dar află că dacă nu vezi, în faptele oamenilor, arborele înălţându-se, înseamnă că nu există sămânţă, căci ea ar fi drenat în această direcţie necesară prezenţa femeii, gestul medicului, slujba supusului imperiului. Şi s-ar fi născut prin ei ceea ce doreai a face să se nască. Căci pentru omul care făureşte cuie, fie că făureşte acest cui sau altul, actul e acelaşi. Dar poate că este vorba despre cuiele corăbiei. Şi pentru tine, care te îndepărtezi pentru a vedea mai bine, el este naştere, nu dezordine.
Căci fiinţa nu are nici abilitate, nici slăbiciune, şi poate să rămână necunoscută fiecăruia care participă la operă, în lipsa limbajului. Şi apare în fiecare după limbajul său specific.
Fiinţa nu ratează prilejurile. Se alimentează, construieşte, converteşte. Fiecare poate s-o ignore, căci nu cunoaşte decât logica proprie nivelului la care se află (Femeia: ocuparea timpului, nu dorinţa de a fi acasă).
Nu există slăbiciune în sine. Căci orice act e justificabil. În acelaşi timp nobil sau nu, după unghiul din care priveşti. Există slăbiciune faţă de fiinţă sau slăbiciune a fiinţei. Fiecare poate avea motive nobile pentru a nu acţiona într-o anumită direcţie. Nobile şi logice. Aceasta înseamnă că fiinţa nu l-a absorbit cu destulă putere. Asemenea celuilalt, care în loc să forjeze cuie, sculptează pietre. Şi trădează corabia.
Nu voi asculta raţiunile comportamentului tău: tu eşti lipsit de limbaj.
Sau, mai exact, există un limbaj al prinţului, apoi unul al arhitecţilor săi, apoi al şefilor de echipă, apoi al făuritorilor de cuie, apoi al salahorilor.
Pe acest om îl plăteşti pentru munca lui. Îl plăteşti destul de scump pentru ca el să-ţi fie recunoscător nu atât pentru serviciile materiale, cât pentru omagiul făcut meritelor sale, căci nu există preţ al sculpturii sale sau al riscului vieţii sale pe care să-l poată considera exagerat. Sculptura valorează atât cât plăteşti pe ea.
Şi iată, cu banii tăi ai cumpărat nu numai sculptura, ci şi sufleţi. I sculptorului.
Este bine să consideri ca fiind lăudabilă munca de pe urma căreia trăieşti. Căci acea muncă este pâinea copiilor tăi. Şi nu poate fi josnică, de vreme ce se transformă în râsete de copii. Astfel, acela slujeşte tiranului, dar tiranul slujeşte copiilor. Şi în acest fel confuzia s-a introdus în comportamentul oamenilor, şi nu poţi să-l judeci cu limpezime.
Îl poţi judeca doar pe acela ce trădează fiinţa care ar fi putut să-i canalizeze actele şi să-l facă să aleagă, dintre paşi ce se aseamănă, pe acela care trebuie făcut.
Astfel, omul fixează o piatră de alta. Actul său este acesta. Plătit cu acest preţ. Costând atâta oboseală. Şi el nu vede în aceasta decât sacrificiu consimţit pentru fixarea pietrelor. Nu ai nimic să-i reproşezi, dacă ea nu este piatră a unui templu.
Ai creat dragostea de templu pentru ca înspre templu să se îndrepte dragostea îmbinării pietrelor.
Căci fiinţa tinde să se hrănească şi să se înalţe.
Trebuie să vezi mulţi oameni pentru a o cunoaşte. Şi diferiţi. Aşa vei vedea corabia în cuie, pânze şi scânduri.
Fiinţa nu este accesibilă raţiunii. Sensul său este de a fi şi de a tinde. Ea devine raţiune la nivelul actelor. Dar nu dintr-odată. Căci altfel nici un copil n-ar supravieţui, căci el este atât de slab faţă de lume. Nici cedrul împotriva deşertului. Cedrul se naşte împotriva deşertului pentru că-l absoarbe.
Comportarea nu ţi-o bazezi în primul rând pe raţiune. Pui raţiunea în slujba ei. Nu cere adversarului tău să facă dovadă de raţiune mai mult decât tine. Nu este logică decât opera încheiată, expusă în spaţiu şi în timp. Dar pentru ce este expusă în acest fel, şi nu în altul? Pentru ce acesta i-a fost călăuză, şi nu un altul? Nu a fost decât acţiune a întâmplării. Dar cum se face că întâmplarea, în loc să risipească arborele în vânt, îl întăreşte împotriva a toate ce-l apasă?
Dai naştere la ceea ce creezi de cuviinţă. Căci faci să se nască fiinţa, definind-o. Iar ea caută să se hrănească, să se perpetueze şi să se înalţe. Încearcă să facă să-i devină propriu ceea ce nu-i aparţine. Admiră bogă342 ţia omului. Şi iată-l că se consideră bogat şi, deşi, poate, nu se gândea la aceasta, va fi absorbit în a-şi spori bogăţiile. Nu încerca să transformi omul în altceva decât este. Căci, fără îndoială, raţiuni puternice, împotriva cărora nu poţi să faci nimic, îl obligă să fie aşa cum este, şi nu altfel. Dar îl poţi transforma în ceea ce este, căci omul e greu de substanţă. Tu eşti cel care trebuie să alegi din el ceea ce-ţi place. Şi să faci desenul a ceea ce ai ales, astfel încât să pară evident tuturor şi lui însuşi. Şi văzând imaginea, el o va accepta, căci o accepta şi înainte, chiar fără ca pasiunea să-l ajute.
Şi, o dată imaginea primită în el şi devenită el însuşi, va trăi viaţa fiinţelor care caută să se perpetueze şi să se înalţe.
Căci acela dă stăpânului de sclavi o parte de muncă şi o parte de refuz de a munci. Aşa e viaţa, căci el ar fi putut, desigur, să muncească mai mult sau să muncească mai puţin. Dacă vrei acum ca o parte s-o devoreze pe cealaltă, ca munca să devoreze refuzul de a munci, vei spune omului: „Tu, care accepţi munca în ciuda amărăciunii, pentru că numai în această muncă îţi regăseşti demnitatea şi exerciţiul creaţiei, ai dreptate, căci trebuie să creezi acolo unde se poate crea. Nu foloseşte la nimic să regreţi că stăpânul nu e altul. El este, aşa cum este epoca în care te-ai născut. Sau muntele din ţara ta…
Şi n-ai urmărit ca el să muncească mai mult, nici n-ai dat amploare contradicţiei ce-l frământă. Dar i-ai oferit un adevăr care împacă cele două părţi ale sale în fiinţa care te interesa. Aceasta va înainta, va creşte, iar omul va merge la muncă.
Sau poate vrei să vezi partea de refuz de a munci devorând partea de muncă. Şi îi vei spune: „Tu eşti acela care, în ciuda biciului şi a şantajului pâinii, nu acorzi muncii oare ţi se cere decât partea fără de care ai muri. Cât curaj în comportarea ta! Şi câtă dreptate ai, căci, dacă vrei ca stăpânul să fie vulnerabil, nu ai alt mijloc decât de aţi închipui dinainte că eşti învingător. Ceea ce nu tolerezi în inima ta e salvat. Iar logica nu guvernează creaţia”.
Şi n-ai urmărit ca el să muncească mai puţin, nici n-ai dat amploare contradicţiei ce-l frământă. Dar i-ai oferit un adevăr care împacă cele două părţi ale sale 343
În fiinţa care te interesa. Aceasta va înainta, va creşte, iar omul se va revolta.
Iată pentru ce nu am duşmani. În duşman văd prietenul. Iar el îmi devine prieten.
Iau toate părţile. Nu am de ce să schimb părţile. Ci le leg printr-un alt limbaj. Şi aceeaşi fiinţă se va purta altfel.
Tot ceea ce-mi vei aduce din materialele tale voi spune că este adevărat. Şi voi spune că imaginea pe care o compun este regretabilă. Iar dacă imaginea mea le absoarbe mai bine, şi ea evoluează după dorinţa mea, vei fi al meu.
Iată pentru ce spun că ai dreptate să construieşti un zid în jurul izvoarelor. Dar iată alte izvoare, pe care nu le poţi cuprinde. Şi fiinţa ta îţi impune să dărâmi zidul pentru a-l reclădi. Dar îl clădeşti deasupra mea, iar eu devin sămânţă în interiorul zidurilor tale.
CLXX.
CONDAMN VANITATEA, DAR NU ŞI ORGOLIUL tău, căci dacă dansezi mai bine decât altul, pentru ce te-ai denigra umilindu-te în faţa celui ce dansează prost? Există o formă de orgoliu care e dragoste faţă de dansul bine dansat.
Dar dragostea faţă de dans nu înseamnă şi dragostea faţă de tine, care dansezi. Tu îţi afli sensul în opera ta, nu opera este aceea care se mândreşte cu tine. Şi nu vei fi niciodată perfect, decât în moarte. Doar femeia vanitoasă îşi întrerupe sensul pentru a se contempla şi se absoarbe în adoraţia propriei sale fiinţe. Ea nu are nimic de primit de la tine, în afara aplauzelor tale. Dar noi dispreţuim asemenea pofte, noi, eterni nomazi ai mersului înspre eternitate, căci nimic nu se poate satisface.
Femeia vanitoasă s-a oprit în ea însăşi, crezând că lumea a prins chip înaintea clipei morţii. Iată pentru ce nu mai are nimic de dat sau de primit, asemenea unui mort.
