„Tu, care cunoşti, nu dispreţuieşti munca umilă…”.

      Nu-mi răspundea însă. Şi, totuşi, după ce a umplut mulţumit paharele: „Eu, care cunosc… Ce înţelegi prin asta? Pentru ce acela care cântă la chitară ar dispreţui ceremonialul ceaiului doar pentru motivul că ştie câte ceva despre relaţiile între note? Eu cunosc câte ceva despre relaţiile dintre liniile unui triunghi. Şi, totuşi, îmi place apa cântând şi ceremonialul prin care-l cinstesc pe rege, prietenul meu”.

      S-a gândit, şi apoi: „Ce ştiu eu… nu cred că triunghiurile mele mă învaţă multe lucruri despre plăcerea pe care ţi-o dă ceaiul. Dar se poate ca plăcerea pe care ţi-o dă ceaiul să mă înveţe câte ceva despre triunghiuri…”.

      — Ce-mi spui, geometrule!

      — Atunci când simt ceva, trebuie să descriu ceea ce simt. Aceea pe care o iubesc… Îţi voi vorbi despre părul ei, despre genele ei, despre buzele ei, despre mişcările ei, care sunt muzică ce-mi încântă inima. Oare ţi-aş vorbi despre mişcări, despre buze, despre gene şi despre păr, dacă nu ar exista imaginea unei anume femei pe care o desluşesc dincolo de de? Îţi arăt ceea ce face ca surâsul ei să fie blând. Dar, în primul rând, există surâsul…

      Nu am să încerc să răstorn o grămadă de pietre pentru a afla în de secretul meditaţiilor. Căci meditaţia nu înseamnă nimic la nivelul pietrelor. Trebuie să existe un templu. Şi atunci inima îmi va fi transformată. Şi voi reflecta asupra virtuţilor relaţiilor dintre pietre.

      Nu voi căuta în sărurile pământului explicaţia portocalului. Căci portocalul este lipsit de semnificaţie la nivelul sărurilor pământului. Asistând însă la înălţarea portocalului, voi explica prin ea ascensiunea sărurilor pământului.

      Trebuie, în primul rând, să simt iubirea. Să contemplu unitatea. Şi apoi voi medita asupra materialelor şi a contopirii lor. Dar nu mă voi interesa de materiale dacă nimic nu le domină. Am contemplat, înainte de toate, triunghiul. Apoi am căutat în triunghi regulile care guvernează liniile. Şi tu ai îndrăgit, în primul rând, o imagine, a unui om, a unei fervori interioare. Şi din ea ţi-ai clădit ceremonialul astfel încât el să o conţină, ca pe o captură prinsă în capcană, şi astfel să o perpetuezi în imperiu. Ce sculptor s-ar interesa de nas, ochi şi barbă doar pentru de însele? Ce rit al unui ceremonial ai putea să impui dacă-l priveşti doar prin el însuşi? Şi ce voi deduce privind liniile, dacă de nu alcătuiesc un triunghi?

      Mă supun, în primul rând, contemplaţiei. Dacă voi putea, voi povesti după aceea. Nu am refuzat niciodată iubirea. Refuzul iubirii nu este decât o pretenţie. Desigur, am onorat-o pe aceea care nu ştia nimic despre triunghiuri. Ştia însă mai mult decât mine despre arta de a surâde. Ai văzut vreodată pe cineva surâzând?

      — Desigur…

      — Aceea, din fibrele chipului său, din genele sale şi din buzele sale, care sunt încă materiale lipsite de semnificaţie, dădea fără efort o capodoperă inimitabilă şi, fiind martor la un asemenea surâs, simţeai pacea lucrurilor şi eternitatea iubirii. Apoi ea îşi risipea capodopera, în timpul care ţi-ar trebui pentru a schiţa un gest şi a te închide într-o altă patrie, în care simţeai dorinţa de a inventa incendiul de unde s-o salvezi, tu, binefăcătorul, atât demult te impresiona. Şi, dacă creaţia ei nu lăsa urme cu care să poţi îmbogăţi un muzeu, este acesta un motiv ca s-o dispreţuiesc? Eu ştiu să formulez câte ceva despre catedralele gata clădite, ea însă îmi dădea catedrale…

      — Dar ce putea ea să te înveţe despre relaţiile dintre linii?

      — Sunt lipsite de importanţă obiectele pe care le legi. Ceea ce trebuie să învăţ, în primul rând, este să desluşesc legăturile. Sunt bătrân. I-am văzut murind pe cei pe care-i iubeam, sau vindecându-se. Soseşte seara în care femeia pe care-o iubeşti, cu capul aplecat pe umăr, refuză paharul cu lapte pe care i-l întinzi, asemenea copilului condamnat care refuză sânul, căci laptele, pentru el, a devenit amar. Încearcă un surâs de scuză, căci tu suferi că ea nu se mai hrăneşte prin tine. Iar tu te întorci înspre fereastră, pentru aţi ascunde

      4.‘in lacrimile. Şi vezi în faţa ta câmpiile. Şi simţi în acea clipă, ca pe un cordon ombilical, legătura ta cu lucrurile. Câmpurile de orz, câmpurile de grâu, portocalul înflorit care pregăteşte hrana cărnii tale şi soarele care te face să învârţi de la începutul veacurilor moara fântânilor. Ajunge la tine zgomotul convoaielor ce se îndreaptă către apeductul în construcţie, care va potoli setea oraşului în locul celuilalt, măcinat de timp, sau zgomotul căruţei, sau pasul măgarului ce poartă un sac. Şi simţi urcând seva universală care face ca lucrurile să dăinuie. Şi te întorci cu paşi uşori către pat, ştergi obrazul care străluceşte de sudoare. Ea încă este acolo, lângă tine, dar deja cu gândul la moartea apropiată. Câmpiile nu mai înalţă pentru ea cântecul apeductului în construcţie, sau al căruţei, sau al măgarului ce păşeşte mărunt. Parfumul portocalului nu mai există pentru ea, nici dragostea ta.

      Şi atunci îţi aminteşti de acei camarazi care se iubeau.

      Unul îl căuta pe celălalt, în mijlocul nopţii, din simpla nevoie de a-i auzi glumele şi sfaturile sau din simpla nevoie a prezenţei lui. Unul ducea lipsa celuilalt, dacă acela era plecat. Dar o neînţelegere absurdă i-a despărţit. Şi se prefac că nu se văd atunci când se întâlnesc. Miracolul este că nu regretă nimic. Regretul iubirii este deja iubire. Şi totuşi ceea ce primea unul de la celălalt nu vor mai primi de la nimeni în lume. Căci fiecare glumeşte, sfătuieşte sau respiră în felul său propriu, şi nu în altul. Şi iată-i deci amputaţi, dar incapabili de a-şi da seama de aceasta. Mândri chiar, şi parcă îmbogăţiţi prin timpul disponibil. Hoinăresc prin faţa tejghelelor, fiecare pentru el. Nu-şi mai pierd timpul cu prietenul. Vor refuza orice efort care i-ar lega din nou de rezervorul în care-şi aflau hrana. Căci acea parte a lor care trăia din acest rezervor a murit, şi cum ar putea să se plângă de vreme ce nu mai există?

      Tu însă treci asemenea unui grădinar. Şi vezi ceea ce lipseşte arborelui. Nu din punctul de vedere al arborelui, căci din punctul de vedere al arborelui nu lipseşte nimic: e perfect. Ci din punctul tău de vedere, de divinitate a arborelui, care îndrepţi ramurile acolo unde trebuie. Şi reînnozi firul drept şi cordonul ombilical. Îi împaci. Şi iată-i plecând cu inimile pline din nou de fervoare.

      Şi eu am împăcat şi am cunoscut dimineaţa răcoroasă în care femeia iubită îţi cere laptele de capră şi pâinea moale. Şi iată că te apleci asupra ei, cu o mână ţinându-i ceafa, cu cealaltă ridicând paharul până la buzele palide şi privind-o cum bea. Eşti drum, vehicul şi convoi. Îţi pare nu că o hrăneşti, nici măcar că o vindeci, ci că o legi din nou de lucrurile cărora le aparţinea, câmpurile, lanurile, fântânile, soarele. Şi pentru ea, de acum înainte, soarele va învârti moara cântătoare a fântânilor. Şi pentru ea se construieşte apeductul. Şi pentru ea căruţa se clatină pe pietre. Şi, fiindcă ea îţi pare copilăroasă în această dimineaţă, şi nu doritoare de înţelepciune profundă, ci mai degrabă de noutăţile casei şi ale prietenilor, îi spui: „Ascultă…”. Şi ea va recunoaşte măgarul care paşte mărunt. Va râde şi se va întoarce către tine, soarele ei, căci îi e sete de iubire.

      Iar eu, care sunt geometru bătrân, am învăţat astfel multe, căci nu există relaţii în afara celor la care te-ai gândit. Spui: „Eşti asemenea…”. Şi o întrebare moare în felul acesta. Am redat aceluia setea pentru prietenul ei: l-am împăcat. Am redat aceleia setea de lapte şi de iubire. Şi am spus: „Este asemenea…”. Am vindecat-o. Şi enunţând o anumită relaţie între linii, am spus: „în triunghi, acest lucru sau celălalt sunt asemenea…”. Şi astfel, de la o întrebare ce moare, la altă întrebare ce moare, mă îndrept încet înspre Domnul, unde nici o întrebare nu se va mai pune.

      Părăsindu-mi prietenul, am plecat cu paşi înceţi, eu care mă vindec de supărările mele pentru că, de pe muntele pe care mă caţăr, se întinde o pace adevărată, ce nu este nici împăcare, nici renunţare, nici amestec, nici împărţeală. Căci în ceea ce ei văd ca pe o contradicţie eu văd o condiţie. Aşa cum constrângerea este condiţie a libertăţii mele, sau regulile împotriva iubirii sunt condiţie a iubirii, sau duşmanul meu iubit este condiţie a existenţei mele, căci corabia n-ar avea formă în lipsa mării.

      Din duşman împăcat, în duşman împăcat – dar din duşman nou, în duşman nou – mă îndrept şi eu, de-a lungul pantei pe care o urc, către linişte, în divinitate

      — Ştiind că nu trebuie ca o corabie să se opună asalturilor mării, nici ca marea să fie blândă faţă de „!! * corabie, căci altfel primii se vor îneca, iar ceilalţi se vor degrada, conducând plute bune doar pentru spălătoresele de jdânză -, dar ştiind că nu trebuie să te încovoi, nici să pactizezi din falsă iubire, în timpul unui război fără îndurare, care este condiţie a păcii, părăsind în drum morţii, care sunt condiţie a vieţii, acceptând privaţiuni, care sunt condiţie a sărbătorii, paralizii ale crisalidelor, care sunt condiţie a aripilor, căci tu, Doamne, mă legi de ceva mai presus de mine însumi, după voinţa ta, iar eu nu voi cunoaşte nici pacea, nici iubirea în afara ta, căci doar în tine cel care domnea la nordul imperiului meu, şi pe care-l iubeam, şi cu mine ne vom împăca împlinindu-ne, căci doar în tine cel pe care a trebuit să-l pedepsesc, deşi îl stimam, şi cu mine ne vom împăca împlinindu-ne, căci doar în tine se contopesc, în unitatea lor fără contradicţii, iubirea şi condiţiile iubirii.

      CEVII.

      DESIGUR, ESTE NEDREAPTA IERARHIA CARE te limitează şi te împiedică să te împlineşti. Şi totuşi, luptând împotriva acestei nedreptăţi, vei merge din distrugere în distrugere, până la a topi gheaţa într-o mlaştină lipsită de formă.

      Ai vrea ca unii să se asemene altora, confundând egalitatea cu identitatea. Dar eu voi spune că sunt egali cei care slujesc imperiul în acelaşi fel, chiar dacă nu se aseamănă.

      Ca şi la jocul de şah: există un învingător şi un învins. Şi se întâmplă ca învingătorul să zâmbească zeflemitor, pentru a-l umili pe cel învins. Căci aşa sunt oamenii. Iar tu vii, cu dreptatea ta, să interzici victoriile la şah. Spui: „Care este meritul învingătorului? Era mai inteligent sau cunoştea mai bine arta jocului. Victoria lui nu este decât expresie a unei stări. L-aş cinsti, oare, dacă ar avea un obraz mai rumen, sau dacă ar fi mai suplu, sau dacă părul i-ar fi mai scurt sau mai lung?”.

      Eu însă l-am văzut pe cel învins la şah jucând ani întregi. În speranţa sărbătorii victoriei. Căci eşti mai bogat prin existenţa ei, chiar dacă nu îţi aparţine. Asemenea perlei din adâncul mării.

      Căci să nu te înşeli asupra invidiei: ea este semn al unei linii de forţă. Am creat o decoraţie. Iar cei aleşi se împăunează cu piatra ce le-am atârnat-o pe piept. Îl invidiezi, deci, pe cel decorat. Şi judeci după dreptatea ta, care nu este decât spirit de compensaţie. Hotărăşti: „Toţi vor purta pietre pe piept”. Şi, desigur, cine va mai fi încântat de acum înainte de o asemenea podoabă? Trăiai nu pentru piatră, ci pentru semnificaţia ei.

      Iată, vei spune. Am micşorat suferinţele oamenilor. Căci i-am vindecat de setea de pietre, la care cei mai mulţi dintre ei nu puteau să emită pretenţii. Obiectul invidiei este, deci, un rău. Şi nu laşi să subziste nimic care să nu poată fi atins. Copilul întinde mâna şi îţi cere steaua. Dreptatea ta îţi va impune datoria de a o stinge.

      Acelaşi lucru despre pietrele preţioase. Le depozitezi în muzeu. Spui: „Sunt ale tuturor”. Şi, desigur, poporul tău va defila de-a lungul vitrinelor în zilele de ploaie. Şi vor căsca în faţa colecţiilor de smaralde, căci nu mai există ceremonial care să-i lumineze printr-o anume semnificaţie. Iar pietrele nu vor fi mai strălucitoare decât sticlele.

      Ai purificat până şi diamantul de natura sa deosebită. Căci’ el ar fi putut să le aparţină. L-ai ciuntit de strălucirea pe care o avea, aceea de a fi divin. Acelaşi lucru despre femei, dacă le interzici. Oricât de frumoase ar fi, nu vor fi altceva decât manechine de ceară. Nu am văzut pe nimeni să-şi dea viaţa, oricât de admirabilă ar fi fost imaginea, pentru chipul unei femei pe care basorelieful unui sarcofag l-a perpetuat până la el. Ea te face să simţi melancolia trecutului, nu însă şi cruzimea dorinţei.

      Şi, astfel, diamantul tău, ce nu poate fi posedat, nu va mai fi acelaşi. Căci el străluceşte prin această calitate. Te onora şi te înălţa prin sclipirea lui. Dar tu ai transformat diamantele în decoraţii de vitrină. De vor fi onoare a vitrinelor. Dar, fiindcă nu doreşti să fi o vitrină, nu vei mai dori nici diamantul.

      Iar dacă vei arde unul dintre de, pentru a înnobila prin acest sacrificiu ziua de sărbătoare şi, astfel, a-i spori strălucirea asupra spiritului şi a inimii, nu vei arde nimic. Nu tu eşti cel care vei sacrifica diamantul. El va fi dar al vitrinei tale. Iar ei puţin îi pasă. Nu mai poţi să te joci cu diamantul ce nu-ţi foloseşte la nimic. Dacă vei zidi unul dintre de, noaptea, într-un stâlp al templului, pentru a-l dărui zeilor, nu vei dărui nimic. Stâlpul tău nu este decât un depozit, doar cu ceva mai discret decât vitrina, care şi ea este discretă atunci când soarele îţi cheamă poporul să fugă din oraş. Diamantul său nu are valoarea unui dar, fiindcă nu este obiect pe care să-l poţi dărui. El este obiect pe care-l depozitezi. Aici şi dincolo. Şi-a pierdut atracţia. Şi-a pierdut divinele linii de forţă. Şi ce-ai câştigat prin asta? Eu interzic ca aceia care nu descind din profet să se îmbrace în roşu. Şi cu ce i-am lezat pe ceilalţi? Nimeni nu se îmbrăca în roşu. Iar acum toţi visează să fie îmbrăcaţi în roşu. Am întemeiat puterea culorii şi eşti mai bogat prin existenţa ei, deşi nu îţi este destinată. Şi invidia pe care o simţi este semn al unei linii de forţă noi.

      Imperiul ţi se pare perfect, dacă în inima oraşului cel care se va opri cu picioarele în cruce va muri de foame şi de sete. Căci nici o preferinţă nu-l va împinge nici înspre dreapta, nici înspre stânga, nici înainte, nici înapoi. Nu va primi ordine, aşa cum nu va împărţi ordine. Şi nu vei afla în el elanuri nici către diamantul ce nu poate fi posedat, nici către piatra atârnată în piept, nici către veşmântul de culoare roşie. Şi îl vei vedea căscând ore întregi în faţa vânzătorului de stofe colorate, aşteptând ca eu să încarc cu semnificaţiile mele direcţia dorinţelor lui.

      Dar, de îndată ce voi fi interzis roşul, îl vei vedea strâmbându-se înspre culoarea violet… sau, dacă este refractar, liber şi ostil onorurilor, dominând convenţiile şi bătându-şi joc de înţelesul culorilor, care ţine de arbitrarul meu, îl vei vedea golind toate rafturile magazinului şi scotocind în rezerve pentru a găsi culoarea care se opune cel mai mult culorii roşu, verdele crud de pildă, şi făcând pe dezgustatul atâta timp cât nu a aflat perfecţiunea perfecţiunilor. După care îl vei vedea mândru de verdele lui crud şi împăunându-se prin oraş, din dispreţ pentru ierarhia culorilor.

      Dar astfel l-am însufleţit pentru toată ziua. Căci altfel, îmbrăcat în roşu, ar fi căscat în faţa vitrinelor unui muzeu.

      „Eu, spunea tatăl meu, întemeiez o sărbătoare. Dar nu o sărbătoare este cea pe care o întemeiez, ci o relaţie, îi arunc deci pentru scurt timp în închisoare, ca să le fac plăcere, căci ei ţin la seriozitatea ceremonialului lor. Şi eu, de asemenea”.

      CEVIII.

      S-AU LĂSAT ZORILE. ŞI LE PRIVEAM ASEMENEA marinarului care, cu braţele încrucişate, respiră marea. O anumită mare de străbătut, şi nu alta. Le priveam asemenea sculptorului în faţa boţului de lut. Un anumit lut de plămădit, şi nu altul. Le priveam de pe colina pe care mă aflam şi am înălţat această rugă: „Doamne, se lasă zorii deasupra imperiului meu. Simt această dimineaţă ca pe o harfă. Doamne, se nasc la lumină acele oraşe, crânguri de palmieri, câmpuri de arat şi plantaţii de portocali. Iată, în dreapta mea, golful de mare ce primeşte corăbiile. Şi iată, în stânga mea, muntele albastru, cu versanţii binecuvântaţi pe care pasc oile, înfigându-şi ghearele stâncilor în deşert. Iar dincolo, nisipul încins, în care nu înfloreşte decât soarele.

      Imperiul meu aparţine unei anumite imagini, şi nu alteia. Desigur, stă în puterea mea să schimb puţin curba vreunui fluviu, pentru a iriga nisipurile, dar nu în această clipă. Stă în puterea mea să întemeiez aici un oraş nou, dar nu în această clipă. Stă în puterea mea să eliberez, doar suflând asupra seminţei, o pădure victorioasă de cedri, dar nu în această clipă. Căci ezit în această clipă, cu gândul la trecut, care este un anumit trecut, şi nu altul. O anumită harfă, gata de a-şi elibera sunetele.

      De ce aş putea să mă plâng, Doamne, eu, care cântăresc, în înţelepciunea mea patriarhală, acest imperiu în care totul este la locul lui, asemenea fructelor într-un coş? De ce aş simţi mânie, amărăciune, ură sau sete de răzbunare? Aceasta este urzeala pe care trebuie să lucrez. Acesta este câmpul pe care trebuie să-l ar. Aceasta este harfa pe care trebuie s-o fac să cânte.

      Atunci când stăpânul unui domeniu se plimbă în zori pe pământurile lui’, îl vezi cum îndepărtează o piatră 444 sau smulge mărăcini. Şi nu se înfurie nici împotriva mărăcinilor, nici împotriva pietrei. Îşi înfrumuseţează pământul şi nu simte nimic altceva decât dragoste.

      Pe cea care deschide uşa casei sale în zori, o vezi măturând praful. Nu se înfurie împotriva prafului. Îşi înfrumuseţează casa şi nu simte nimic altceva decât dragoste.

      M-aş putea plânge că acel munte acoperă o anumită frontieră, şi nu alta? Ea opreşte aici, cu calmul unei mâini hotărâte, triburile care vin din deşert. Asta e bine. Voi clădi mai departe, acolo unde imperiul este descoperit, citadelele mele. Pentru ce m-aş plânge de oameni? îi primesc la mine, în aceşti zori, aşa cum sunt. Desigur, unii dintre ei pregătesc o crimă, se gândesc la trădare, ţes o minciună, alţii însă se înarmează pentru muncă, sau milă, sau dreptate. Desigur, pentru a-mi’ înfrumuseţa pământul, şi eu voi arunca piatra, sau mărăcinii, dar fără să urăsc nici mărăcinii, nici piatra, fără să simt nimic altceva decât dragoste.

      Căci am aflat, Doamne, pacea în timpul rugii mele. Mă întorc de la tine. Mă simt grădinar ce se îndreaptă încet înspre arborii săi”.

      Desigur, şi eu am simţit, în timpul vieţii mele, mânia, amărăciunea, ura şi setea de răzbunare. La apusul bătăliilor pierdute sau al răscoalelor, de fiecare dată când m-am descoperit neputincios, închis în mine însumi, neputând să acţionez, după voinţa mea, asupra trupelor risipite pe care cuvintele mele nu le mai atingeau, asupra generalilor mei răzvrătiţi care-şi inventau împăraţi, asupra profeţilor smintiţi ce adunau în jurul lor ciorchinii de credincioşi asemenea unor pumni orbi, am cunoscut atunci tentaţia mâniei.

      Dar tu vrei să îndrepţi trecutul. Inventezi prea târziu hotărârea fericită. Reiei pasul care te-ar fi salvat, dar, fiindcă timpul a trecut, nu participi decât la putreziciunea unui vis. Desigur, există un general care te-a sfătuit, după calculele lui, să ataci la vest. Reinventezi istoria, faci să dispară cel ce dădea sfaturi. Ataci la nord. Căutând să-ţi deschizi drum şi gâfâind, istovindu-te pe granitul unui munte. „Ah! îţi spui în corupţia visului tău, dacă acela n-ar fi făcut aşa, dacă celălalt n-ar fi vorbit, dacă acela n-ar fi dormit, dacă celălalt n-ar fi crezut sau refuzat să creadă, dacă acela ar fi fost prezent, dacă celălalt n-ar fi fost, aş fi învingător!”.

      Dar ei te sfidează, cu neputinţă de şters, asemenea petei de sânge a remuşcărilor. Şi simţi dorinţa de a-i supune supliciilor, pentru a scăpa de ei. Dar poţi să arunci deasupra lor toţi bolovanii imperiului, căci nu vei putea împiedica faptul că ei au existat.

      Eşti slab şi laş dacă alergi astfel în viaţă, vânându-i pe cei răspunzători, reinventând un trecut, în putreziciunea visului tău. Din epurare în epurare, îţi vei trimite întreg poporul în faţa călăului.

      Aceia au fost, poate, vehicule ale înfrângerii, dar pentru ce ceilalţi, care ar fi fost vehicule ale victoriei, nu i-au dominat pe cei dintâi? Pentru că poporul nu îi susţinea? Pentru ce poporul tău i-a preferat pe păstorii răi? Fiindcă minţeau? Dar minciunile sunt mereu exprimate, căci totul este spus, şi adevărul şi minciuna. Fiindcă plăteau? Dar banii sunt mereu oferiţi, căci întotdeauna vor exista corupători.