Iar tu, marele preot care va oficia, generalul care va da ordine, maestrul de ceremonii, nemişcat, ţinându-ţi mâinile în şolduri, amânând decizia, întrebi orizontul de unde trebuie să sosească adăpătorile din care se va bea.
Căci lipseşte încă un obiect pentru cult, un cuvânt pentru poem, un pion pentru victorie, o mirodenie pentru ospăţ, un oaspete de onoare pentru ceremonie, o piatră pentru bazilică, astfel încât ea să ţâşnească sub priviri. Undeva, cei care aduc, ca pe o cheie de boltă, adăpătorile, se îndreaptă spre tine, iar tu le vei striga, când vor apărea: „Ei, grăbiţi-vă!”. Nu-ţi vor răspunde. Vor urca în vârful colinei. Vor îngenunchea pentru a instala adăpătorile. Şi atunci nu vei face decât o mişcare. Animalele vor începe să-şi clatine încet procesiunea. Iar oamenii vor începe să le conducă în ordinea stabilită, cu lovituri de ciomag, şi scoţând strigăte guturale. Şi astfel va începe să se desfăşoare, după ritualul ei, ceremonia darului apei, sub înceata înălţare a soarelui.
CEXVI.
AU VENIT LA MINE LOGICIENII, ISTORICII ŞI criticii pentru a argumenta, demonstra şi deduce sistemele lor, din consecinţă în consecinţă. Şi totul era uimitor de exact. Înălţau în faţa mea, care mai de care, 459 societăţi, civilizaţii şi imperii care, într-un fel admirabil, favorizau, eliberau, hrăneau şi îmbogăţeau omul. După ce au vorbit timp îndelungat, i-am întrebat: „Pentru a perora în mod valabil asupra omului, ar trebui, în primul rând, să-mi spuneţi ce este important în om şi pentru om…”.
S-au lansat iarăşi, cu voluptate, în construcţii noi, căci dacă le oferi acestora ocazia de aţi ţine discursuri, ei o prind numaidecât şi pornesc pe această cale deschisă asemenea unei şarje de cavalerie, cu zăngănit de arme, cu nori de nisip şi cu învolburarea furtunoasă a alergării. Dar nu se îndreptau în nici o direcţie.
„Deci, le-am spus, după ce încetaseră de a mai face zgomot şi aşteptau complimente (căci ei aleargă nu pentru a fi de folos, ci pentru a fi văzuţi, auziţi şi admiraţi în repeziciunea lor, şi, o dată gălăgia terminată, iau un aer modest), deci, dacă am înţeles bine, pretindeţi că favorizaţi înălţarea a ceea ce este cel mai important în om şi pentru om. Dar am înţeles bine că sistemele voastre îi favorizau creşterea pântecelui, şi aceasta, desigur, este util, dar e un mijloc, şi nu un scop, căci trupul lor trebuie să fie solid asemenea unui vehicul, sau sănătatea lui, dar e vorba aici de un mijloc, şi nu de un scop, căci trebuie să le întreţii organele aşa cum întreţii vehiculul, sau numărul oamenilor, dar acesta este, de asemenea, un mijloc, şi nu un scop. Căci trebuie să sporeşti cantitatea vehiculelor. Desigur, doresc ca imperiul să aibă cât mai mulţi oameni sănătoşi şi bine hrăniţi. Dar spunând toate aceste lucruri evidente, nu am spus încă nimic despre ceea ce este esenţial, şi anume că omul este o materie la dispoziţia mea. Ce voi face din ea, încotro o voi conduce şi ce trebuie să-i dau pentru ca ea să se înalţe? Căci omul nu este decât vehicul, drum şi convoi…”.
Îmi vorbeau despre om aşa cum îmi vorbeşti despre salată. Nu au uitat nimic din ceea ce merită a fi povestit, generaţii de salate care s-au perindat prin grădina mea de legume.
Dar nu au ştiut să-mi răspundă. Căci, miopi şi neputând să vadă mai departe de vârful nasului, nu-i interesa decât calitatea cernelii sau a hârtiei, şi nu semnificaţia poemului.
Am adăugat: „Eu, care sunt cu picioarele pe pământ şi dispreţuiesc putreziciunea visului, eu, care nu înţeleg insula minunată decât ca pe o construcţie concretă, eu, care nu sunt, asemenea financiarilor, îmbătat de fumurile visului, eu, care, cinstind experienţa, aşez, desigur, arta dansului mai presus de arta jafului, a acaparării, pentru că ea îţi aduce mai multă plăcere şi semnificaţia ei este mai limpede – căci, după ce vei acapara bogăţii, va trebui să le afli o întrebuinţare şi, văzând că dansul îi mişcă pe oameni, îţi vei cumpăra o dansatoare, dar, neştiind nimic despre dans, o vei alege fără geniu şi nu vei poseda în felul acesta nimic, eu, care privesc şi aud – neascultând cuvintele, în liniştea iubirii mele
— Am constatat că nimic nu este mai important pentru om decât un miros de ceară într-o anumită seară, o albină de aur într-o anumită dimineaţă, o perlă neagră ce zace în adâncul mării. Chiar şi financiarilor am constatat că li se întâmplă să-şi schimbe averea greu dobândită prin jaf, acaparare, exploatarea sclavilor, nopţi albe petrecute în munci plictisitoare de contabil, pentru o alună nu mai mare decât o unghie, cu înfăţişarea unei sticle şlefuite, şi care, pentru că se numeşte diamant şi a izvorât din ceremonialul scormonirii în organele pământului, primea astfel valoarea mirosului de ceară sau a sclipirii albinei şi merita să fie salvată de hoţi, chiar şi cu preţul vieţii.
Mi-am dat seama că darul esenţial este acela al drumului ce trebuie urmat pentru a ajunge să trăieşti ziua de sărbătoare. Şi că, pentru a judeca civilizaţia ta, trebuie să-mi spui care îţi sunt sărbătorile şi ce valoare au pentru inimă, şi – pentru că de sunt clipă de trecere, poartă pe care o laşi în urmă, spargere a crisalidei, după ce transformarea a luat sfârşit – de unde vii şi încotro te duci. Abia atunci voi şti ce fel de om eşti, dacă merită să prosperi în sănătatea ta şi în pântecele tău.
Şi pentru că trebuie, dacă te îndrepţi spre un anume drum, să simţi setea într-o anumită direcţie, şi nu în alta, iar ea îţi va fi de ajuns pentru ascensiune, fiindcă îţi va călăuzi paşii şi va face ca geniul tău să rodească (aşa cum îmi este de ajuns să te învăţ iubirea de mare, pentru ca tu să începi să durezi corăbii), vreau să mă 461 luminezi asupra setei pe care o creezi în oamenii tăi. Căci iubirea, în esenţa ei, este sete de iubire, cultura – sete de cultură, iar plăcerea ceremonialului perlei negre
— Sete pentru perla neagră din adâncul mării”.
CEXVII.
SA NU JUDECI FĂCÂND O ADUNARE. „DE LA aceia, îmi spui, nu este nimic de aşteptat. Ei sunt grosolănie, dorinţă de profit, egoism, lipsă de curaj, urâţenie”. Dar la fel mi-ai putea vorbi şi despre pietre, care sunt zgrunţuroase, tari, grele şi urâte, nu însă şi despre ceea ce scoţi din pietre: o statuie sau un templu. Am văzut de prea multe ori că o fiinţă nu funcţionează aproape niciodată aşa cum te-ar fi făcut să creezi părţile din care e alcătuită – popoarele vecine, dacă le vei lua pe rând, vei afla că fiecare urăşte războiul, nu doreşte să-şi părăsească vatra, căci toţi îşi iubesc copiii, soţiile şi mesele de sărbătoare, nici să facă sângele să curgă, căci sunt buni la suflet, îşi hrănesc câinii şi-şi mângâie animalele, nici să-i jefuiască pe ceilalţi, căci nu îndrăgesc decât propria lor casă, căreia îi lustruiesc lemnul, şi-i văruiesc pereţii, şi-i împodobesc grădina cu flori – şi, deci, îmi vei spune: „Prin ei vei afla în lume iubirea de pace…”. Şi, totuşi, imperiul lor este un mare cazan în care fierbe războiul. Şi bunătatea lor, blândeţea lor, mila pentru animalul rănit, emoţia lor în faţa florilor nu sunt decât ingrediente ale unor magii care pregătesc zăngănitul armelor, aşa cum un anumit amestec de zăpadă, de lemn pictat şi de ceară fierbinte îţi pregăteşte bătăile repezi ale inimii, deşi captura, aici, ca şi dincolo, nu este de esenţa capcanei.
Judeci, oare, arborele după elementele care-l compun, îmi vorbeşti, oare, despre portocal criticând rădăcina, sau gustul fibrei sale, sau scoarţa vâscoasă şi zgrunţuroasă, sau arhitectura ramurilor sale? Sunt lipsite de importanţă elementele. Judeci portocalul după portocală.
Acelaşi lucru despre cei pe care-i persecuţi. Luat fiecare în parte, se deosebesc mult. Nu-mi pasă. Arborele lor fabrică din când în când suflete oţelite, gata să-şi sacrifice trupul în suplicii, contrazicând laşitatea 462 celor mai mulţi dintre ei, şi priviri lucide care dezvelesc aşa cum dezveleşti fructul de coajă, adevărul de atributele sale iluzorii, şi, contrazicând poftele vulgare ale celor mai mulţi dintre ei, privesc stelele de la fereastra mansardei lor şi trăiesc dintr-un fir de lumină – şi asta îmi este de ajuns pentru a fi mulţumit. Căci, acolo unde tu vezi contradicţie, eu văd condiţie. Arborele este condiţia fructului, piatra – condiţia templului, iar oamenii – condiţie a sufletului ce străluceşte deasupra întregului trib. Şi, aşa cum în blândeţea, şi reveria, şi iubirea din casa unora, îmi voi trimite soldaţii pentru a le nimici, căci, împotriva aparenţelor, de nu sunt decât ingrediente ale cazanului în care fierbe războiul, ale ciumei, ale crimei şi ale foametei, tot aşa îi vei ierta pe ceilalţi pentru lipsa lor de blândeţe, sau pentru refuzul lor de a visa, ori pentru neputinţa lor de a-şi iubi casele (căci e posibil ca ei să fi fost timp îndelungat nomazi), dacă se dovedeşte că aceste ingrediente sunt condiţie a nobleţei unora dintre ei. Şi despre aceasta nu pot să prevăd nimic legând cuvintele unul de celălalt, fiindcă nu există o logică în stare să te facă să treci de la un nivel la celălalt.
CEXVIII.
SUNT UNII CARE FAC PARADA DE SENTIMENTELE lor şi ar vrea să te facă să creezi că ard zi şi noapte. Mint însă.
Minte santinela de pe ziduri care-ţi cântă zi şi noapte dragostea ei pentru oraş. Ea preferă oraşului supa de fiecare seară.
Minte poetul care zi şi noapte îţi vorbeşte despre beţia poemului. Dacă i se întâmplă să-l doară vreodată burta, puţin îi mai pasă de toate poemele.
Minte îndrăgostitul care pretinde că zi şi noapte e bântuit de imaginea iubitei sale. Un purice ce-l pişcă l-ar face s-o uite. Sau poate plictiseala, şi ar căsca, nemaigândindu-se la ea. Minte călătorul care pretinde că zi şi noapte se îmbată de descoperirile lui, căci, dacă hula este mai puternică, îl vei vedea vărsând.
Minte cucernicul care pretinde că zi şi noapte îl contemplă pe Domnul. Căci divinitatea dispare câteodată 463 din faţa privirilor lui, aşa cum dispare marea. Şi-l vei vedea mai uscat decât o plajă pietroasă.
Mint aceia ce-şi plâng mortul zi şi noapte. Pentru ce l-ar plânge zi şi noapte, dacă nu-l iubeau zi şi noapte? Căci aveau clipe de ceartă, sau de oboseală, sau de plăceri în afara dragostei. Desigur, cel mort este mai prezent decât cel viu, căci, împlinindu-se, îl contempli în afara contradicţiilor. Dar eşti necredincios, chiar şi morţilor tăi.
Mint toţi aceştia, căci îşi renegă orele de goliciune şi nu au înţeles nimic. Te fac să te îndoieşti de tine, căci, auzindu-i cum îşi afirmă fervoarea, creezi în permanenţa lor şi, la rândul tău, roşind de goliciunea ta, îţi schimbi vocea şi chipul atunci când eşti în doliu, fiindcă te simţi privit…
Dar nu cunosc nimic în afara plictiselii care să poată fi permanent. Iar plictiseala îţi vine din infirmitatea sufletului tău, care nu ştie să citească nici o imagine dincolo de materiale. Asemenea aceluia care priveşte materialul jocului de şah fără a-şi da seama că o problemă se află ascunsă în el. Dar dacă, din timp în timp, îţi este acordată, ca răsplată a fidelităţii în crisalidă, clipa de iluminare a santinelei sau a poetului, sau a credinciosului sau a îndrăgostitului, sau a călătorului, nu te plânge că nu contempli în permanenţă imaginea care le poartă. Căci există imagini atât de arzătoare, încât îi mistuie pe cei ce le contemplă. Nu poţi avea o sărbătoare în fiecare zi.
Te înşeli deci atunci când condamni oamenii pentru mişcările lor de rutină, asemenea profetului cu ochi saşii, care zi şi noapte clocea o furie sfântă. Căci ştiu prea bine că ceremonialul se degradează în obişnuit, în plictiseală şi-n rutină. Căci ştiu prea bine că virtutea se degradează în concesii făcute jandarmilor. Căci ştiu prea bine că înaltele reguli ale dreptăţii se degradează, devenind paravan pentru jocuri sordide. Dar ce-mi pasă? Ştiu, de asemenea, că omului i se întâmplă să doarmă. M-aş putea plânge atunci de inerţia lui? Ştiu, de ase464 menea, că arborele nu este floare, ci condiţie a florii.
CEXIX.
AM DORIT SA ÎNTEMEIEZ ÎN TINE IUBIREA DE frate. Dar, în acelaşi timp, am dat naştere tristeţii de a te despărţi de fratele tău. Am dorit să întemeiez în tine iubirea de soţie. Şi am dat naştere tristeţii de a te despărţi de soţie. Am dorit să întemeiez în tine dragostea de prieten. Şi, în acelaşi timp, am dat naştere tristeţii de a te despărţi de prieten, căci cel care clădeşte fântâni clădeşte, de asemenea, absenţa lor.
Dar văzându-te frământat de despărţire, mai mult decât de orice alt rău, am vrut să te vindec şi să te învăţ ce înseamnă prezenţa. Căci fântâna absentă este, totuşi, un gând mai plăcut pentru cel ce moare de sete decât o lume fără fântâni. Şi chiar dacă eşti exilat pentru totdeauna, undeva departe, vei plânge auzind că ţi-a ars casa.
Cunosc prezenţe generoase, asemenea celor ale arborilor, care-şi întind departe ramurile pentru a vărsa umbra. Căci eu aparţin unui anumit loc şi-ţi voi arăta locuinţa ta.
Aminteşte-ţi despre gustul iubirii atunci când îţi săruţi soţia, fiindcă lumina zorilor a redat culorile legumelor pe care le înalţi în piramidă pe spinarea măgarului tău, înainte de a pleca la drum, pentru a le vinde în târg. Femeia îţi surâde. Rămâne nemişcată în prag, gata ca şi tine pentru muncă, fiindcă-şi va mătura casa, şi-şi va curăţa vasele, şi-ţi va fierbe mâncarea, gândindu-se la tine, la plăcerea a cărei surpriză o plănuieşte, spumndu-şi: „De nu s-ar întoarce prea repede, căci mi-ar strica plăcerea surprinzându-mă…”. Nimic, deci, nu o desparte de tine, deşi, în aparenţă, tu ai plecat departe, iar ea doreşte să întârzii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tine, căci drumul tău va fi de folos casei, pe care trebuie s-o repari şi s-o înveseleşti. Te-ai gândit ca din câştig să cumperi un covor de lână fină, şi pentru soţie un colier de argint. Iată pentru ce cânţi mergând pe drum şi eşti pătruns de pacea iubirii, deşi, în aparenţă, te exilezi. Îţi clădeşti casa făcând paşi mărunţi şi ajutându-te de baston, îndemnându-ţi măgarul, aşezând încă o dată coşurile pe spinarea lui şi frecându-ţi ochii, căci e încă devreme. Eşti solidar cu femeia ta mai mult decât cu orele de lenevie, atunci când te întorci spre orizont, de pe pragul casei tale, fără a te gândi măcar să-ţi plimbi privirile pentru a savura ceva ce aparţine regatului tău, căci visezi atunci o nuntă îndepărtată la care ţi-ar place să fi prezent, sau te gândeşti la o anumită corvoadă sau la un anumit prieten.
Acum iată că v-aţi mai trezit, măgarul tău încearcă să-şi arate zelul, îi asculţi paşii, ce sunt asemenea unui cântec de pietre, şi te gândeşti la dimineaţa pe care o vei petrece. Zâmbeşti. Căci ai ales deja dugheana în care vei târgui brăţara de argint. Îl cunoşti pe negustor. Se va bucura de vizita ta, căci tu îi eşti prietenul cel mai bun. Te va întreba despre nevastă. Despre sănătatea ei. Căci soţia ta e preţioasă şi fragilă. Va vorbi atât de frumos despre ea, şi cu o voce atât de pătrunsă, încât trecătorul cel mai puţin subtil, doar auzindu-i laudele, ar crede-o demnă de brăţara de aur. Dar tu vei da drumul unui suspin. Căci aşa e viaţa. Nu eşti rege. Eşti precupeţ de legume. Şi negustorul, de asemenea, va da drumul unui suspin. Şi, după ce veţi fi suspinat, ca un omagiu pentru brăţara de aur, îţi va mărturisi că le preferă pe cele de argint. „O brăţară, îţi va explica el, trebuie să fie, înainte de toate, grea. Iar cele de aur sunt întotdeauna uşoare. Brăţara are înţeles mistic. Este prima verigă a lanţului’ ce vă leagă unul de celălalt. E plăcut, în iubire, să simţi greutatea lanţului. Pe braţul ridicat cu delicateţe, atunci când mâna îndreaptă voalul, bijuteria trebuie să atârne greu, căci doar aşa îţi va mişoa inima”. Şi omul se va întoarce din spatele dughenei cu cel mai greu dintre inelele sale şi te va ruga să-i încerci greutatea, clătinându-l cu ochii închişi şi meditând asupra plăcerii ce o simţi. Vei face experienţa şi vei aproba. Şi vei da drumul unui alt suspin. Căci’ aşa e viaţa. Nu eşti conducător al unei caravane bogate. Nu ai decât un măgar pe care-l îndemni la drum. Şi-ţi vei arăta măgarul care aşteaptă în faţa uşii, şi nu e viguros deloc, şi vei spune: „Bogăţiile mele sunt atât de puţine, încât azi dimineaţă a alergat la trap sub povara lor”. Negustorul va suspina şi el. Şi după ce veţi fi suspinat amândoi, ca omagiu pentru inaccesibila brăţară grea, îţi va mărturisi că brăţările uşoare, la urma urmei, au mai multă valoare, prin fineţea mai mare a cizelării. Şi ţi-o 4G6 va arăta pe cea care se potriveşte dorinţelor tale. Căci tu ai hotărât deja de câteva zile pe care s-o alegi, după înţelepciunea ta, asemenea unui şef de stat. Trebuie ca o parte din câştig s-o păstrezi pentru covorul de lână fină, o altă parte pentru o greblă nouă, o alta, în sfârşit, pentru hrana de toate zilele…
Iar acum începe dansul adevărat, căci negustorul cunoaşte oamenii. Dacă va ghici că momeala a fost bine aruncată, nu te va slăbi o clipă. Tu îi spui însă că brăţara e prea scumpă şi-ţi iei rămas bun. El te cheamă înapoi. E prietenul tău. Pentru frumuseţea soţiei tale, e de acord să facă un sacrificiu. L-ar întrista atât demult să se despartă de comoara sa, pentru a o da pe mâinile unei slute. Te întorci, deci, păşind cu încetineală.
Te strâmbi. Cântăreşti brăţara în palmă. Nu au prea mare valoare brăţările care nu sunt grele. Iar argintul nu străluceşte deloc. Eziţi, deci, între a cumpăra o bijuterie sărăcăcioasă sau o stofă frumoasă pe care ai remarcat-o în dugheana vecinului. Dar nu trebuie să arăţi prea mult dispreţ, căci dacă nu va mai avea nădejdea de aţi vinde, te va lăsa să te îndepărtezi. Şi vei roşi din pricina pretextului stângaci pe care-l vei folosi pentru a te întoarce.
Desigur, cel care nu ar şti nimic despre oameni ar crede că asistă la un dans al avariţiei, deşi el este dans al iubirii, şi ar crede, auzindu-te vorbind despre măgari şi despre legume, ori filosofând despre aur sau argint, despre greutate sau fineţe, şi întârziindu-ţi astfel întoarcerea, că te afli foarte departe de casa ta, deşi tu te afli în ea chiar în această clipă. Căci dacă faci paşii ceremonialului iubirii, sau al casei, nu eşti niciodată absent din casă ori din iubire. Absenţa ta nu te desparte, ci te leagă, nu-ţi taie legăturile cu de, ci te uneşte. Poţi, oare, să-mi spui care este limita dincolo de care absenţa înseamnă ruptură? Dacă ceremonialul este bine legat, dacă priveşti cu folos înspre divinitatea în care vă uniţi, dacă această divinitate îţi este destul de aproape, cine te va putea despărţi de casă sau de prieteni? Am cunoscut fi care-mi spuneau: „Tatăl meu a murit fără a termina de clădit aripa stingă a casei. O clădesc eu.
Fără a termina de plantat aceşti arbori. Îi plantez eu. Tatăl meu a murit lăsându-mi în grijă să-i continui munca. O continui. Sau să rămân credincios regelui său. 467
Sunt credincios44. Şi în casele acelea nu am simţit ca tatăl să fie mort.
Dacă vei căuta în afara ta sau a prietenului tău rădăcina comună, dacă există pentru amândoi, undeva, în diversitatea materialelor, un mod divin ce leagă lucrurile, nu există nici distanţă, nici timp în stare s-o despartă, căci divinităţile pe care se întemeiază unitatea voastră nu se poticnesc în faţa zidurilor sau a mărilor.
Am cunoscut un bătrân grădinar care-mi vorbea despre prietenul lui. Trăiseră amândoi ca fraţii timp îndelungat, înainte ca viaţa să-i despartă, bându-şi împreună ceaiul de seară, aniversând aceleaşi sărbători, căutându-se unul pe celălalt pentru a-şi cere sfaturi sau a-şi face destăinuiri. Desigur, aveau puţine să-şi spună. Şi mai degrabă îi vedeai plimbându-se după ce-şi isprăveau munca, privind, fără a scoate un cuvânt, florile, grădinile, cerul şi arborii. Dar dacă unul dintre ei clătina din cap pipăind vreo plantă, celălalt se apleca la rândul său şi, recunoscând urma omizilor, clătina, de asemenea, din cap. Şi florile frumos deschise le ofereau amândurora aceeaşi plăcere.
Dar s-a întâmplat ca un negustor să-l angajeze pe unul dintre ei, iar el s-a alăturat pentru câteva săptămâni caravanei acestuia. Jefuitorii de caravane, apoi întâmplările existenţei, războaiele între imperii, furtunile, naufragiile, ruinele, doliul, l-au purtat ani în şir, ca pe un butoi rătăcit în mare, împingându-l din grădină în grădină, până la marginile lumii.
Şi iată că grădinarul meu, după o bătrâneţe de tăcere, a primit o scrisoare de la prietenul său. Dumnezeu ştie câţi ani făcuse până la el. Dumnezeu ştie câte diligenţe, câţi călăreţi, câte corăbii, câte caravane o purtaseră pe rând, cu încăpăţânarea miilor de valuri ale mării, până la grădina sa. Şi în acea dimineaţă, fiindcă strălucea de fericire şi voia s-o împărtăşească neapărat cuiva, m-a rugat să citesc, aşa cum rogi pe cineva să citească un poem, scrisoarea pe care-o primise. Pândea pe chipul meu emoţia faţă de cele ce voi citi. Desigur, se aflau acolo doar câteva cuvinte, căci cei doi grădinari erau mai îndemânatici la sapă decât la scris. Şi am citit doar: „în această dimineaţă, mi-am curăţat trandafirii…44 apoi, meditând asupra esenţialului, care mi se părea informulabil, am clătinat din cap, aşa cum ar fi făcut-o ei.
Şi iată că grădinarul meu nu a mai cunoscut odihna. L-ai fi putut auzi punând întrebări despre – geografie, navigaţie, despre curieri şi caravane, despre războaiele între imperii. Trei ani mai târziu, a venit ziua în care întâmplarea m-a făcut să trimit o ambasadă în celălalt capăt al pământului. Am chemat, deci, pe grădinarul meu: „Peţi să scrii prietenului tău44. Arborii mei au suferit puţin în zilele care au urmat, ca şi legumele din grădină, şi a fost sărbătoare pentru omizi, căci el îşi petrecea zilele închis în casă, mâzgălind, ştergând, luând totul de la capăt, scoţând limba asemenea unui copil absorbit de joacă, fiindcă ştia că are ceva important de spus şi trebuia să se transporte în întregime, cu adevărul său, în prietenul lui. Trebuia să-şi clădească o punte peste abis, să atingă cealaltă parte din sine însuşi, dincolo de spaţiu şi timp. Trebuia să-şi mărturisească iubirea şi iată că, roşu de emoţie, mi-a prezentat răspunsul său, pentru a pândi încă o dată pe chipul meu un reflex de bucurie ce-l ilumina pe acela căruia rândurile îi erau destinate, pentru a încerca astfel asupra mea puterea destăinuirilor sale. Şi (fiindcă nu există nimic mai important de împărtăşit, căci era vorba despre lucrurile în care el îşi transforma existenţa, asemenea bătrânelor care-şi istovesc ochii brodând pentru a-şi împodobi zeul) am citit că-i destăinuia prietenului, cu scrisul său neîndemânatic, asemenea unei rugăciuni’ fierbinţi, dar în cuvinte umile: „în această dimineaţă şi eu mi-am curăţat trandafirii…44. Şi am tăcut citind, meditând asupra esenţialului, care începea să-mi apară cu mai multă claritate, căci ei te slăveau, Doamne, unind u-se în tine, dincolo de trandafiri, fără a-şi da seama de aceasta.
Doamne, mă voi ruga pentru mine însumi, căci mi-am învăţat poporul aşa cum mi-a stat în puteri. Fiindcă m-ai supus la prea mare trudă pentru a ajunge la sufletul unuia sau altuia pe care aş fi putut să-i iubesc, şi a trebuit să mă folosesc de un negoţ care, singur, este în stare să aducă bucurii inimii, căci eşti fericit de o întoarcere anume, de un sunet deosebit al unui glas, de confidenţele celei care-şi închipuie că-şi plânge bijuteria pierdută, când, de fapt, ea plânge deja moartea, ce o va despărţi de toate podoabele. Dar m-ai condamnat la tăcere, astfel ca dincolo de zarva cuvintelor să le desluşesc semnificaţia, căci eu trebuie să mă aplec asupra temerilor oamenilor pe care am hotărât să-i vindec.
Desigur, ai vrut să-mi cruţi timpul pe care l-aş fi pierdut vorbind fără folos, şi năvala de cuvinte despre bijuteria pierdută (şi nimeni nu va ieşi din această contradicţie, căci nu este vorba aici de o bijuterie, ci de moarte), sau despre prietenie, sau despre iubire. Căci iubirea sau prietenia nu se leagă cu adevărat decât prin tine, şi tu eşti cel care hotărăşti şi nu îngădui să ajung la de decât tăcând şi contemplându-te.
Cu ce m-aş simţi mai bogat, de vreme ce ştiu că nu stă în demnitatea ta, nici măcar în bunătatea ta, dacă te-aş putea întâlni la nivelul meu? Căci eu, care mă adresez nu unuia sau altuia, ci plugarului sau păstorului, am mult de dăruit, dar nimic de primit. Iar dacă surâsul meu poate să îmbete de plăcere o santinelă, fiindcă eu sunt rege şi în mine se leagă imperiul crescut din sângele lor, iar astfel, prin mine, prin surâsul meu, imperiul îi răsplăteşte pentru sângele lor, ce aş putea eu, Doamne, să aştept din partea surâsului unei femei? Unora, ca şi celorlalţi, nu le cer să mă iubească, şi puţin îmi pasă dacă mă ignoră sau mă urăsc, cu condiţia ca ei să mă respecte ca drum către tine, fiindcă iubirea eu nu o cer decât pentru tine, căci’ ei îţi aparţin – şi eu îţi aparţin – legând snopul mişcărilor lor de adoraţie şi dăruindu-l ţie, aşa cum eu dăruiesc imperiului, şi nu mie, veghea santinelei mele, căci eu nu sunt zid, ci sămânţă care din pământ îşi extrage ramurile ce-o vor înălţa spre soare.
Simt câteodată, fiindcă pentru mine nu există rege,. Care să mă poată răsplăti cu un surâs, şi trebuie să aştept ora când vei binevoi să mă primeşti şi să mă contopeşti cu cei ce aparţin iubirii mele, simt, deci, oboseala de a fi singur şi dorinţa de a mă alătura oamenilor poporului meu, căci, fără îndoială, nu sunt încă îndeajuns de pur.
Văzându-l fericit pe grădinarul ce se destăinuie prietenului său, simt câteodată dorinţa să mă leg astfel, în divinitatea lor, de grădinarii imperiului meu. Şi mi se întâmplă să cobor cu paşi uşori, puţin înaintea zorilor, treptele palatului meu, către grădină. Merg înspre tufele 470 de trandafiri. Mă aplec atent asupra vreunei tulpini, eu, care la prânz voi hotărî asupra iertării sau morţii, asupra păcii sau războiului. Asupra supravieţuirii sau distrugerii imperiilor. Apoi, ridicându-mă cu efort, căci am început să îmbătrânesc, spun cu simplitate, în inima mea, pentru a mă alătura, prin singura cale posibilă tuturor grădinarilor vii şi morţi: „Şi eu, în această dimineaţă, mi-am curăţat trandafirii14. Şi puţin contează dacă acest mesaj călătoreşte sau nu ani întregi, dacă ajunge sau nu la unul sau la altul. Căci nu acesta este obiectul mesajului. Pentru a mă alătura grădinarilor mei, am închinat în faţa divinităţii lor un trandafir în zorii zilei.
Doamne, duşmanului meu iubit nu mă voi alătura decât dincolo de mine însumi. Şi pentru el, fiindcă îmi seamănă, este adevărat acest lucru. Eu împart dreptatea după înţelepciunea mea. El împarte dreptatea după înţelepciunea lui. De par contradictorii şi, dacă se înfruntă, sunt hrană pentru războaiele noastre. Dar şi el şi eu, pe drumuri opuse, urmăm, în palmele noastre, liniile de forţă ale aceluiaşi foc. Şi doar în tine, Doamne, de se vor regăsi.
Eu am înfrumuseţat, deci, o dată ce mi-am dus munca la bun sfârşit, sufletul poporului meu. El a înfrumuseţat, o dată ce şi-a dus munca la bun sfârşit, sufletul poporului său. Iar eu, care mă gândesc la el, şi el, care se gândeşte la mine, deşi nici un limbaj nu ne este oferit pentru a ne putea întâlni, atunci când am pronunţat o sentinţă sau am dictat un ceremonial, când am pedepsit sau iertat, putem să spunem, el pentru mine, iar eu pentru el: „în această dimineaţă mi-am curăţat trandafirii…”.
