Vedeam în de ceva asemănător focului unui vulcan, care este putere fără întrebuinţare şi fără reguli. Dar din acelaşi foc clădeşti soarele. Şi din soare – floarea. Şi, din consecinţă în consecinţă, surâsul tău de mâine sau mişcarea înspre cea pe care o iubeşti şi, astfel, semnificaţia oricărui lucru. Căci îţi este de ajuns un pol pentru a te aduna şi, din acel moment, începi să te naşti.
Dar acelea nu sunt decât foc fără folos…
Arborele este somn aparent, şi măsură, şi răbdare, şi parfum răspândit în jur ca o domnie, deşi ar putea sluji drept aliment pentru pulbere sau incendiu, irosindu-şi pe veci puterile. Astfel, din tine, cu furiile tale reţinute, şi geloziile tale, şi vicleniile tale, şi această căldură a simţurilor care te face atât de dificil la venirea nopţii, vreau să fac un arbore paşnic. Nu prin amputare, ci, aşa cum sămânţă salvează prin arbore soarele care altfel ar topi gheaţa şi ar putrezi o dată cu ea, prin sămânţă spirituală care te va clădi în propriul tău înveliş, fără a refuza nimic din tine, fără a te amputa, fără a te ciunti, ci topind cele o mie de caractere ale tale în unitatea fa.
Iată pentru ce voi spune nu: „Vino la mine să te retez, să te reduc, să te modelez44, ci: „Vino la mine să te fac să iei naştere în tine însuţi44. Tu îmi dai materialele tale în vrac, iar eu te înapoiez ţie însuţi, devenit unul şi indivizibil. Nu eu sunt cel care păşesc în tine. Tu eşti acela. Eu nu sunt nimic, decât măsura ta comună. Aceea care se gândeşte să facă rău. Fiindcă te împinge spre rău cruzimea nopţilor fierbinţi, când te întorci în aşternut fără a te împlini, zdrobită, părăsită şi înfrântă. Santinelă distrată a unui oraş năruit. O văd cum nu ştie ce să facă din materialele ei risipite. Cheamă cântăreţul şi el îi cântă: „Nu, spune ea, să plece! 44. Şi cheamă un altul, apoi un altul. Şi-i istoveşte. Apoi se ridică, obosită, şi-şi trezeşte prietena: „Ireparabilă plictiseală! Cântecele nu pot să mă distreze…44.
Şi apoi dragostea, unul, şi încă unul, şi încă unul… îi jefuieşte unul după altul. Căci îşi caută unitatea, şi cum ar putea-o găsi? Nu e vorba de un obiect rătăcit printre obiecte.
Dar eu voi veni în tăcere. Voi fi cusătură invizibilă. Nu voi schimba nimic din materiale, nici măcar locul lor, dar le voi reda semnificaţia, îndrăgostit invizibil ce ajută la împlinire.
CLXXIX.
INSTRUMENT MUZICAL FĂRĂ INTERPRET, minunându-te de sunetele pe care le scoţi. Am văzut cum copilul se înveseleşte ciupind corzile şi râde de puterea mâinilor sale. Dar sunetele nu au importanţă, vreau să te văd transportându-te în tine. Dar nu ai nimic de transportat, căci, neglijându-ţi împlinirea, tu nu exişti. Şi ciupeşti corzile la întâmplare, în aşteptarea unui sunet mai straniu decât altul. Căci te frământă speranţa de a întâlni opera în drumul tău (ca şi cum ar fi vorba de un fruct ce trebuie aflat în afara ta) şi de a prinde poemul în captivitate.
Dar eu te vreau sămânţă bine întemeiată, care să absoarbă totul împrejur pentru poemul său. Vreau să ai un suflet clădit şi deja pregătit pentru iubire, nu să cauţi, în vântul serii, vreo imagine care să te captureze, căci nu există nimic în tine ce poate fi capturat.
Astfel sărbătoreşti dragostea.
Astfel sărbătoreşti dreptatea. Nu lucrurile drepte. Şi cu uşurinţă vei deveni nedrept în ocazii particulare, pentru a o sluji.
Vei sărbători mila, dar cu uşurinţă vei deveni crud în ocazii particulare, pentru a o sluji.
Vei sărbători libertatea, şi vei îngrămădi în închisori pe aceia care nu cântă ca tine.
Căci eu cunosc oameni drepţi, nu dreptatea. Oameni liberi, nu libertatea. Oameni însufleţiţi de dragoste, nu dragostea. Aşa cum nu cunosc nici frumuseţea, nici fericirea, ci oameni fericiţi şi lucruri frumoase.
Dar înainte de toate a trebuit să acţionez, să clădesc, să învăţ, să creez. După aceea vin recompensele.
Dar lor, întinşi în paturi de paradă, li se pare mai 362 simplu să atingă esenţa fără a clădi în primul rând diversitatea. Asemenea fumătorului de haşiş care-şi procură pentru câteva parale beţii de creator.
Ei se aseamănă prostituatelor deschise oricărui vânt. Şi cine la va aduce vreodată dragostea?
CLXXX.
DISPREŢUIND OPULENŢA PÂNTECOASA, NU O tolerez decât dacă este condiţie a ceva mai important, aşa cum gospodăria rău mirositoare a vidanjorilor este condiţie a curăţeniei oraşului. Căci am aflat că nu există contrarii, iar perfecţiunea înseamnă moarte. Tolerez sculptorii mărunţi ca pe o condiţie a sculptorilor buni, prostul gust ca pe o condiţie a bunului gust, constrângerea interioară ca pe o condiţie a libertăţii şi opulenţa ca pe o condiţie a unei înălţări ce nu este a ei sau pentru ea, ci a acelora şi pentru aceia pe care ea îi alimentează. Căci dacă, plătindu-le sculptorilor opera, ea îşi asumă rolul de rezervă necesară în care poetul va afla hrana din care va trăi, hrană care a fost furată din munca plugarului, fiindcă el nu primeşte în schimb decât un poem de care nici nu-i pasă sau o sculptură care, de multe ori, nu-i va fi nici măcar arătată şi astfel, în lipsa celui care fură, nu ar supravieţui sculptorii, puţin îmi pasă dacă această rezervă poartă un nume de om. El nu este decât vehicul, drum şi trecere.
Iar dacă îmi vei reproşa că depozitul de hrană este, în schimb, depozit al poemului, şi al sculpturii, şi al palatului, şi că astfel frustrează urechea sau ochiul poporului, îţi voi răspunde că, dimpotrivă, vanitatea pântecosului îl va îndemna să-şi etaleze minunile, aşa cum este, evident, cazul palatului, dat fiind că o civilizaţie nu se bazează pe folosirea obiectelor create, ci pe căldura creaţiei, aşa cum se întâmplă – ţi-am vorbit deja despre de – cu acele imperii care strălucesc prin arta dansului, deşi nici cel bogat în vitrinele sale, nici poporul în muzeul său nu închid dansul, căci din el nu-ţi poţi face provizii.
Iar dacă-mi vei reproşa că cel opulent, în nouă cazuri din zece, are gust vulgar şi favorizează poeţii de dar de lună, îţi voi răspunde că puţin îmi pasă, căci, dacă doresc floarea arborelui, am nevoie de arborele întreg şi, de asemenea, de efortul a zece mii de sculptori proşti
— Pentru apariţia singurului care contează. Pretind, deci, zece mii de depozite de prost gust faţă de unul singur, care ştie să discearnă.
Dar, desigur, deşi nu există contrarii, şi deşi marea este condiţie a corăbiei, există corăbii care sunt devorate de mare. Şi pot să existe pântecoşi care să fie altceva decât vehicul, drum şi convoi, deci condiţie, şi care devorează poporul doar pentru plăcerea digestiei lor. Aceasta nu înseamnă că este obligatoriu ca marea să devoreze corabia, constrângerea să devoreze libertatea, sculptorul prost să-l devoreze pe cel bun, iar opulenţa să devoreze imperiul.
Îmi vei cere aici să-ţi descopăr prin logica mea un sistem care ne va salva de pericol. Şi un asemenea sistem nu există. Nu întrebi cum trebuie aşezate pietrele pentru ca de să se îmbine într-o catedrală. Catedrala nu aparţine nivelului pietrelor. Ea este a arhitectului, care şi-a aruncat sămânţă, iar aceasta absoarbe pietrele. Trebuie ca eu să exist şi prin poemul meu să dau naştere pornirii spre divinitate, şi atunci ea va absorbi fervoarea poporului, şi grânele depozitului, şi actele celui opulent şi pântecos, întru gloria Domnului.
Să nu creezi că mă interesează salvarea depozitului pentru că el poartă un nume. Nu salvez pentru el însuşi mirosul neplăcut al vidanjorului. Acesta nu este decât drum, vehicul şi convoi. Să nu creezi că mă interesează ura materialelor împotriva a orice se deosebeşte de de. Poporul meu nu este decât drum, vehicul şi convoi. Dispreţuind muzica şi linguşirile unora, ura şi aplauzele celorlalţi, slujindu-l prin ei doar pe Domnul, pe versantul muntelui meu unde mă aflu, mai solitar decât un mistreţ al cavernelor, mai nemişcat decât arborele care, cu trecerea timpului, transformă pământul pietros în pumn de flori cu seminţe pe care le împrăştie în vânt – şi astfel zboară în lumină humusul orb – situându-mă în afara falselor contradicţii în ireparabilul meu exil, nefiind nici pentru unii împotriva celorlalţi, nici pentru cei din urmă împotriva celor dintâi, dominând clanurile, partidele, fracţiunile, luptând pentru arbore împotriva elementelor arborelui şi pentru elementele arborelui în numele arborelui, cine va protesta împo364 triva mea?
CLXXXI.
MI-AM DAT SEAMA CA NU PUTEAM SĂ-MI scot poporul la lumina adevărurilor decât prin acte, nu prin cuvinte. Căci’ viaţa, ca să-ţi înfăţişeze o imagine, trebuie construită asemenea unui templu. Ce poţi să faci cu zile egale toate, ca niştre pietre bine aliniate?
Spui, atunci când eşti bătrân: „Am dorit sărbătoarea părinţilor mei, i-am învăţat pe fi’ii mei, le-am dat apoi soţii, apoi pe unii, pe care Domnul mi i-a luat înapoi – căci are nevoie de ei pentru gloria lui – i-am înmormântat cu cucernicie14.
Căci tu eşti asemenea seminţei minunate care ridică pământul la rang de imn şi îl oferă soarelui. Sau acel lan de grâu pe care-l ridici la rang de lumină în privirea iubitei ce-ţi surâde şi-ţi alcătuieşte apoi cuvintele rugăciunii. Iar eu, dacă îngrop seminţe, este deja ca o rugăciune spusă seara. Eu sunt acela care înaintează încet, răspândind grâul sub stele, şi nu pot să-mi măsor rolul, căci sunt prea miop şi nu văd mai departe de vârful nasului. Din sămânţă va ieşi spicul, spicul se va transforma în carne de om, iar din om se va naşte templul spre gloria Domnului. Şi voi putea spune că grâul are puterea de a asambla pietrele.
Pentru ca pământul să se transforme în bazilică este de ajuns o sămânţă purtată de vânt.
CLXXXII.
ÎMI VOI TRASA BRAZDA, FARA A ÎNŢELEGE de la început. Pur şi simplu, voi merge… Aparţin imperiului şi el mie, fără să pot face deosebire. Neputând aştepta nimic de la ceea ce n-am întemeiat înainte, tată al fiilor mei, care-mi aparţin. Nici generos, nici avar, nici sacrificându-mă, şi totuşi cerând sacrificii, căci dacă mor pe ziduri, nu mă sacrific pentru oraş, ci pentru mine, care-i aparţin. Şi, desigur, voi muri pentru ceea ce mă hrăneşte şi de pe urma căruia trăiesc. Dar tu cauţi ca pe un obiect de vânzare marile bucurii care la început ţi-au fost date ca răsplată. Astfel, cetatea în inima nisipurilor devenea pentru tine floare sânge3fi5 rie, bogată, şi nu te mai săturai bucurându-te de parfumul ei. Rătăcind în largul pieţelor ei, aflându-ţi bucuria în grămezile colorate de legume, în piramidele de mandarine instalate asemenea capitalelor în provincia parfumului lor şi, mai ales, în mirodeniile care au putere de diamant, căci doar câteva boabe din acest piper dulce, pe care ţi l-au adus din ţinuturi îndepărtate procesiuni de corăbii sub steagurile lor, readuc în tine sarea mării, şi gudronul porturilor, şi mirosul curelelor de piele care în uscăciunea neiertătoare, atunci când mărşăluiai înspre miracolul mării, ţi-au înmiresmat caravanele. Iată pentru ce spun că ceea ce este impresionant în pieţele de mirodenii a fost creat de tine, prin bătăturile, zgârieturile, tumefiaţiile propriei tale cărni.
Dar ce ai putea căuta aici dacă nu mai este vorba, aşa cum arzi rezervele de ulei, de a face să-ţi cânte încă o dată victoriile?
Ah, aici am gustat o dată din apa din El Ksour! îmi este de ajuns ceremonialul unei sărbători pentru ca o fântână să-mi fie imn…
Voi pleca. Voi începe fără fervoare, dar, făcând din hambar escală a grânelor, nu mai ştiu să deosebesc depozitarea de consumarea griului depozitat. Am vrut să mă aşez şi să gust pacea. Şi iată că nu există pace. Şi iată, recunosc că s-au înşelat aceia care voiau să mă instaleze deasupra victoriilor mele trecute, închipuindu-şi că o victorie poate fi închisă şi păstrată, când ea este asemenea vântului care, dacă-l păstrezi, dispare.
Smintit acela care închidea apa în urnă fiindcă-i plăcea cântecul fântânilor. *
Ah, Doamne! Mă fac drum şi vehicul. Merg şi vin. Îmi fac munca de cal sau de măgar, cu răbdarea mea încăpăţânată. Nu cunosc decât pământul pe care-l răscolesc şi, în şorţul meu înnodat, ‘seminţele ce mi se preling printre degete! Tu eşti cel care trebuie să inventeze primăvara şi să înşire recoltele, întru gloria ta.
Eu merg, deci, împotriva curentului. Îmi impun aceşti trişti paşi de rond care sunt ai santinelei ce ar vrea să doarmă, pentru oa, o dată pe an, zeul santinelelor să-ţi spună: „Cât este de frumoasă această cetate… Cât este de credincioasă… cât este de austeră în vigilenţa ei!”. Te voi răsplăti pentru cei o sută de mii de paşi de rond. Voi veni să te vizitez. Şi braţele mele vor fi acelea care vor purta armele. Dar e ca şi cum ţi le-aş fi împrumutat şi le-aş fi amestecat cu ale tale. Şi vei simţi că acoperi imperiul. Şi ochii mei vor fi aceia care vor căuta, de la înălţimea zidurilor, splendoarea oraşului. Şi tu, şi eu, şi oraşul nu vom fi decât o singură făptură. Atunci dragostea ta va fi asemenea unui foc. Iar dacă izbucnirea incendiului promite să fie destul de frumoasă pentru a plăti lemnul vieţii tale pe care, butuc cu butuc, l-ai adunat, îţi voi da voie să mori.
CLXXXIII.
SĂMÂNŢA ar putea sa se contemple şi sa spună: „Cât sunt de frumoasă, şi puternică, şi viguroasă! Sunt cedru. Mai mult chiar, sunt cedru în esenţa lui”
