Totuşi, unul dintre ei, care fusese înainte dulgher, a tuşit de două sau de trei ori:

      — Ei nu-şi arată înrudirea. Nu au un loc de întâlnire.

      — Desigur, i-am răspuns. Aici este pericolul. Căci trec neobservaţi. Dar imediat ce voi publica decretul care-i va da pradă furiei celorlalţi, vei vedea cum se vor căuta unul pe celălalt, se vor uni unul cu celălalt, vor trăi în comun şi, ridicându-se împotriva justiţiei poporului, vor căpăta conştiinţa propriei lor caste.

      — Aceasta este foarte adevărat, au aprobat jandarmii mei.

      Dar cel care fusese dulgher a tuşit din nou.

      Îl cunosc pe unul dintre ei. E blând. E generos. E cinstit. A fost rănit de trei ori apărând imperiul…

      — Desigur, i-am răspuns. Dacă femeile sunt lipsite de judecată, deduci, oare, din aceasta că nu există niciuna care să dea dovadă de raţiune? Dacă generalii sunt gălăgioşi, deduci, oare, din aceasta că nu există niciunul, pe ici – pe colo, care să fie timid? Nu te opri’ asupra excepţiilor. O dată ce vor fi triaţi cei ce poartă semnul, răscoleşte-le trecutul. Vei vedea că de la ei au pornit crime, răpiri, violuri, jafuri, trădări şi neruşinare. Pretinzi că sunt lipsiţi de asemenea vicii?

      — Nu, desigur, au strigat jandarmii, în timp ce poftele li se deşteptau în pumni.

      — Atunci când un arbore dă naştere unor fructe putrede, vei reproşa putreziciunea fructelor sau arborelui?

      — Arborelui, au strigat jandarmii.

      — Şi câteva fructe sănătoase îl absolvă, oare, de vină?

      — Nu! nu! au strigat jandarmii care, din fericire, îşi iubeau meseria, iar meseria lor nu le cere să ierte greşelile.

      — Deci ar fi echitabil să purificăm imperiul de aceşti purtători de aluniţă pe tâmpla stângă.

      Dar cel ce fusese dulgher a tuşit din nou.

      — Formulează-ţi obiecţia, i-am spus, în timp ce tovarăşii săi, călăuziţi de flerul lor, aruncau priviri grele de aluzii în direcţia tâmplei sale.

      Unul dintre ei şi-a luat inima în dinţi, măsurându-l pe suspect:

      — Cel pe care spune că l-a cunoscut… n-o fi, oare, fratele lui… tatăl lui… sau vreunul dintre ai lui?

      Şi toţi au mormăit în semn de aprobare.

      Atunci mânia mea a izbucnit:

      — Mai primejdioasă încă este secta acelora care poartă o aluniţă pe tâmpla dreaptă! Căci nu ne-am gândit nici măcar o dată la ei! Deci ei se ascund şi mai bine. Şi mai primejdioasă este secta acelora care nu poartă nici un fel de aluniţă, căci aceştia se camuflează, invizibili ca nişte conspiratori. Şi, în cele din urmă, din sectă în sectă, voi condamna secta oamenilor în întregime, căci ea este, în mod evident, sursă de crime, de răpiri, de violuri, de jafuri şi de neruşinări. Şi deoarece jandarmii, în afara calităţilor de jandarmi, sunt în primul rând oameni, voi începe cu ei epurarea necesară. Iată pentru ce dau ordin jandarmului din voi să-l arunce pe omul din voi în mizeria carcerelor citadelei mele!

      Şi jandarmii mei au plecat, răsuflând greu de surpriză şi reflectând fără folos, căci ei gândesc cu pumnii.

      L-am reţinut pe dulgher care-şi pleca ochii şi făcea pe modestul.

      — Pe tine te destitui! i-am spus. Dreptatea pentru dulgher, subtilă şi contradictorie, fiindcă lemnul îi rezistă, nu poate fi dreptate pentru jandarm. Dacă manualul îi clasează în negru pe purtătorii de aluniţă pe tâmplă, vreau ca jandarmii mei, doar auzind vorbindu-se de ei, să simtă cum pumnii li se umflă. Vreau, de asemenea, ca plutonierul să te cântărească după ştiinţa ta de a face stânga-mprejur.

      Căci dacă el ar avea dreptul să judece, te-ar scuza pentru stângăcia ta, din cauză că eşti poet mare. De asemenea, îl va ierta pe vecinul tău, fiindcă e cucernic. Şi pe vecinul vecinului tău, fiindcă e model de castitate. Şi astfel dreptatea va domni. Dar dacă, în timpul războiului, soldaţii mei nu vor şti să facă stânga-mprejur şi se vor învălmăşi unii deasupra celorlalţi cu mare 454 zgomot, va urma măcelul. Şi nu vor fi consolaţi prin stima plutonierului lor. Te trimit, deci, înapoi la scândurile tale, de teamă că iubirea ta de dreptate, acolo unde ea nu are ce căuta, să nu răspândească, într-o zi, sânge inutil.

      CEXIII.

      A VENIT LA MINE CEL CE-MI PUNEA ÎNTREBĂRI despre dreptate.

      — Ah! i-am spus eu, cunosc acte echitabile, dar nu cunosc nimic despre echitate. Este echitabil să fi hrănit după munca ta. Este echitabil să fi îngrijit atunci când eşti bolnav. Este echitabil să fi liber dacă eşti pur. Dar ceea ce este evident nu merge prea departe… Este echitabil ceea ce e conform ceremonialului.

      Cer medicului să străbată deşertul, chiar dacă ar face-o sprijinindu-se în pumni şi în genunchi, pentru a pansa rana unui om. Chiar dacă acest om ar fi un necredincios. Căci întemeiez astfel respectul faţă de om. Dar dacă imperiul este în război împotriva imperiului celui necredincios, cer soldaţilor mei să străbată acelaşi deşert pentru a scoate măruntaiele necredinciosului. Căci astfel întemeiez imperiul.

      — Stăpâne… nu te înţeleg.

      — Îmi place ca făuritorii de cuie, ce cântă imnul făuritorilor de cuie, să încerce a fura uneltele tăietorilor de scânduri, pentru a sluji cuiele. Îmi place ca tăietorii de scânduri să încerce a-i corupe pe făuritorii de cuie, pentru a sluji scândurile. Îmi place ca arhitectul să-i ţină în frâu pe tăietorii de scânduri, apărând cuiele, şi pe făuritorii de cuie, apărând scândurile. Căci din această tensiune a liniilor de forţă se va naşte corabia, şi eu nu aştept nimic din partea tăietorilor de scânduri lipsiţi de pasiune care venerează cuiele, nici din partea făuritorilor de cuie lipsiţi de pasiune care venerează scândurile.

      — Cinsteşti, deci, ura?

      — Diger ura şi mă ridic deasupra ei, cinstind doar iubirea. Dar ea nu se leagă decât mai presus de scânduri şi de cuie, prin corabie.

      Retrăgându-mă, am înălţat această rugă.

      „Accept ca fiind provizorii, Doamne, deşi nu eu sunt cel chemat să înţeleg care este cheia lor de boltă, adevărurile contradictorii ale soldatului ce încearcă să rănească şi ale medicului ce caută să-i vindece. Nu împac, într-o zeamă călduţă, băuturile reci cu cele fierbinţi. Nu doresc ca ei să rănească şi să vindece cu moderaţie, îl pedepsesc pe medicul ce refuză să dea îngrijiri şi-l pedepsesc pe soldatul ce refuză să dea lovituri. Puţin îmi pasă dacă vorbele îşi opun înţelesul. Căci doar această capcană, alcătuită din materiale diverse, reuşeşte să prindă captura în unitatea ei, adică un anumit om, de-o anumită calitate, şi nu altul.

      Caut, prin încercări, divinele tale linii de forţă şi, în lipsa evidenţelor, pe care nu le pot afla la nivelul meu, spun că am dreptate în alegerea, riturilor ceremonialului, dacă prin de mă eliberez şi respir. Asemenea sculptorului meu, Doamne, care apasă puţin cu degetul în partea stângă, deşi nu ar şti să spună pentru ce o face. Fiindcă doar aşa i se pare că-şi încarcă lutul de puteri.

      Mă înalţ înspre tine asemenea arborelui care se dezvoltă după liniile de forţă ale seminţei sale. Orbul, Doamne, nu ştie nimic despre foc. Dar există în foc linii de forţă ce se simt în palme. Iar el merge înspre foc printre mărăcini, căci orice împlinire e dureroasă. Doamne, eu mă înalţ înspre tine, urcând panta ce duce la împlinire.

      Tu nu coborî înspre creaţia ta, iar eu nu pot să sper nimic pentru a mă instrui în afara căldurii focului sau a tensiunii seminţei. Asemenea omizii care nu cunoaşte nimic despre aripi. Nu sper ca o paiaţă să-mi poată spune ceva despre apariţia arhanghelilor. Este inutil să vorbeşti despre aripi omizii sau despre corabie făuritorilor de cuie. Este suficient să existe, prin pasiunea arhitectului, liniile de forţă ale corăbiei. Prin omidă – liniile de forţă ale aripilor. Prin sămânţă – liniile de forţă ale arborelui. Şi să exişti tu, Doamne.

      De gheaţă este câteodată singurătatea mea. Iar eu cer un semn, în pustiul părăsirii. Dar tu m-ai învăţat, în timpul unui vis, că orice semn este zadarnic, căci, dacă vei aparţine nivelului meu, nu mă vei mai sili să mă 456 înalţ. Şi ce să fac cu mine, Doamne, aşa cum sunt?

      Iată pentru ce înaintez, înălţând rugăciuni fără răspuns, neavând pentru a mă călăuzi, atât sunt de orb, decât o slabă căldură în palmele mele lipsite de putere, slăvindu-te, totuşi, Doamne, pentru că nu-mi răspunzi, căci dacă voi afla ceea ce caut, îmi voi fi încheiat împlinirea.

      Dacă ai face către om, fără folos, pasul arhanghelului, omul ar fi împlinit. Nu ar mai tăia scânduri, nu ar mai făuri cuie, nu ar mai lupta, nu i-ar mai îngriji pe ceilalţi. Nu şi-ar mai mătura camera şi nu şi-ar mai îndrăgi femeia. S-ar rătăci el, oare, Doamne, şi nu te-ar mai slăvi, prin mila sa faţă de oameni, dacă te-ar putea privi? Atunci când templul s-a înălţat, văd templul, şi nu oamenii.

      Doamne, iată-mă bătrân şi slab, asemenea arborilor bătuţi de vântul iernii. Obosit de duşmanii mei, ca şi de prietenii mei. Nemulţumit în gândirea mea de a fi constrâns să ucid şi să vindec în acelaşi timp, căci simt nevoia să-mi stăpânesc toate contrariile care fac ca soarta să-mi fie atât de crudă. Şi totuşi, constrâns astfel, să urc, dintr-o întrebare moartă în altă întrebare moartă, înspre liniştea ta.

      Doamne, pe cel ce se odihneşte la nordul imperiului meu, şi care mi-a fost duşman iubit, pe singurul geometru adevărat, prietenul meu, şi pe mine însumi, care am trecut, vai, dincolo de generaţia mea, aşa cum treci dincolo de versantul unui munte, binevoieşte să ne contopeşti într-unul singur, întru gloria ta, dăruindu-mi somnul în mijlocul acestor nisipuri pustii, unde am muncit cu folos”.

      CEXIV.

      ESTE SURPRINZĂTOR DISPREŢUL TĂU FAŢA de pământul din care ai crescut. Nu respecţi decât obiectele de artă: „De ce îi vizitezi pe aceşti prieteni atât de imperfecţi? Cum de-l suporţi pe acela, care are acel defect, sau pe celălalt, care are acel miros? Cunosc alţii, care sunt demni de tine…”.

      La fel ai putea spune arborelui: „Pentru ce îţi înfigi rădăcinile în bălegar? Eu nu respect decât fructele şi florile”.

      Dar eu nu trăiesc decât prin ceea ce transform. Sunt vehicul, drum şi convoi. Iar tu eşti sterp, asemenea unui mort.

      cexv.

      RÂMlNEŢI NEMIŞCAŢI, FIINDCĂ, ASEMENEA unei corăbii, ce-şi eliberează, după ce a acostat, încărcătura, care înveşmântează cheile portului în culori vii, cu stofele sale aurite, şi mirodeniile sale roşii şi verzi, şi fildeşul său, iată că soarele, asemenea unui fluviu de miere deasupra nisipurilor, dă naştere zilei. Şi rămâneţi ţintuiţi în loc, surprinşi de frumuseţea zorilor, ce se ridică pe versanţii colinei care se înalţă deasupra fântânei. Animalele, care aruncă umbre lungi, stau şi de nemişcate. Niciunul nu se agită: ştiu că se vor adăpa unul după celălalt. Dar un amănunt amână încă procesiunea. Apa nu este împărţită, fiindcă lipsesc adăpătorile după care ai trimis să fie aduse. Cu mâinile proptite în şolduri, priveşti în depărtare şi te întrebi: „Ce fac, oare?”.

      Cei pe care i-am scos din măruntaiele fântânii curăţite de nisip îşi lasă deoparte uneltele şi-şi încrucişează braţele pe piept. Surâsul lor te-a liniştit. Apa este aici. Căci omul, în deşert, este animal cu botul neîndemânatic, care pipăie în căutarea sânului. Liniştit, surâzi şi tu. Iar conducătorii de cămile, văzându-te, surâd de asemenea. Şi iată că totul este surâs. Nisipurile, în lumina lor, şi chipul tău, şi chipul oamenilor tăi, şi chiar şi animalele, sub învelişul lor, căci ştiu că se vor adăpa, şi stau nemişcate, împăcate în faţa plăcerii. Şi această clipă este asemenea aceleia pe care o trăieşti pe mare, atunci când o crăpătură în nori îţi revarsă lumina soarelui. Şi simţi dintr-odată prezenţa divinităţii, fără a înţelege de ce, poate din cauza gustului unei răsplate (căci o fântână vie în deşert este asemenea unui dar, niciodată aşteptat cu siguranţă, niciodată promis cu siguranţă, poate, de asemenea, din cauza aşteptării comu458 niunii prin apa apropiată, care vă ţine în continuare nemişcaţi. Căci cei ce au desfundat fântâna, ţinându-şi braţele încrucişate pe piept, nu s-au mişcat încă. Căci tu, cu mâinile în şolduri, în vârful colinei, priveşti în continuare acelaşi punct al orizontului. Căci animalele, ale căror umbre alcătuiesc o procesiune pe versanţii de nisip, nu s-au pus încă în mers. Pentru că aceia ce aduc adăpătorile din care se va bea nu apar încă, iar tu continui să te întrebi: „Ce fac, oare?”. Totul este suspendat şi, totuşi, este totul promis.

      Şi sunteţi pătrunşi de pacea unui surâs. Desigur, curând veţi bea şi vă veţi bucura de aceasta, dar nu va mai fi vorba decât de plăcere, pe când acum este vorba de iubire. Căci acum oameni, nisipuri, animale şi soare sunt parcă legaţi în semnificaţia lor printr-o simplă groapă între pietre, iar în jurul tău, în diversitatea lor, nu mai afli decât obiectele aceluiaşi cult, elementele unui ceremonial, cuvintele unui imn.