Căci, desigur, vor veni martori străini în faţa cărora va trebui să roşeşti. Şi pentru a te spăla de ruşine, te vei desolidariza de greşelile sale. Dar trebuie să existe ceva cu care să fi solidar. Cu cei care au scuipat asupra casei tale? Au avut dreptate, vei spune tu. Poate. Dar vreau să fi al casei tale. Te vei îndepărta de acei care scuipau. Nu trebuie ca tu însuţi să scuipi. Te vei întoarce la tine: „Ruşine, vei spune, pentru ce sunt atât de urât înăuntrul vostru?”. Căci dacă ei te acoperă de ruşine, iar tu accepţi ruşinea, tu îi poţi influenţa şi în354 frumuseţa. Şi pe tine te vei înfrumuseţa în felul acesta.
Refuzul tău de a scuipa nu înseamnă că acoperi greşelile. Ci că ţi le însuşeşti, pentru a le ispăşi.
Cei care se desolidarizează şi amuţesc ei înşişi mulţimile: „Priviţi această putreziciune, nu este a mea…”.
Dar nu există nimic cu care să fie solidari. Îţi vor spune că sunt solidari cu omul, cu virtutea sau cu Domnul.
Dar nu sunt decât vorbe goale, dacă nu înseamnă nod al legăturilor lor. Divinitatea coboară până în casă pentru a deveni casă. Şi pentru cel umil, care aprinde lumânările, divinitatea este datoria de a aprinde lumânările.
Iar pentru cel care este solidar cu oamenii, omul nu este simplu cuvânt al vocabularului său, omul înseamnă toţi aceia de care este răspunzător. E prea uşor să evadezi şi să preferi divinitatea aprinderii lumânărilor.
Dar eu nu cunosc omul, ci oamenii. Nu libertatea, ci oameni liberi. Nu fericirea, ci oameni fericiţi. Nu frumuseţea, ci lucruri frumoase. Nu divinitatea, ci fervoarea lumânărilor. Şi cei care caută esenţa altfel decât ca pe o naştere nu-şi arată decât vanitatea şi golul inimilor lor. Şi nici nu vor trăi, nici nu vor muri, căci nu trăieşti şi nu mori prin cuvinte.
Cel care judecă, nemaifiind solidar cu nimic, judecă pentru el, şi te împiedici de vanitatea lui ca de un zid.
Căci este vorba de imaginea sa, nu de dragostea sa. Nu este vorba de el ca legătură, ci de el ca obiect admirat.
Şi aceasta nu are sens.
Dacă aceia care aparţin casei tale, domeniului tău, imperiului tău te acoperă de ruşine, ai să pretinzi în mod fals că te proclami pur pentru a-i purifica, fiindcă eşti de-al lor. Dar nu mai eşti de-al lor în faţa martorilor, nu te reabilitezi decât prin tine. Căci ţi se va spune pe bună dreptate: „Dacă ei sunt ca tine, pentru ce nu sunt alături de tine să scuipe? … Îi înfunzi în ruşinea lor şi te hrăneşti din mizeria lor.
Desigur, cineva poate să fie indignat de josnicia, viciile, ruşinea casei sale, a imperiului său şi să evadeze pentru a căuta onoarea. Şi este semn, căci le aparţine, al onoarei alor săi. Ceva care a rămas viu în onoarea alor săi îl trimite. Este semn că alţii tind să se întoarcă la lumină. Dar iată un lucru primejdios, căci are nevoie de mai multă virtute decât în faţa morţii. Va găsi martori care-i vor spune: „Tu vii din acea putreziciune!”.
Şi dacă se priveşte, el va răspunde: „Da, dar eu am ieşit 355 de acolo”. Iar judecătorii vor spune: „Cei care sunt curaţi ies din murdărie! Cei care rămân sunt putreziciune”. Şi vei fi tămâiat, dar tu singur. Nu şi ai tăi, în tine. Îţi vei clădi gloria din gloria altora. Dar vei fi singur, asemenea vanitosului sau morţii.
Porţi cu tine, dacă pleci, un mesaj primejdios. Căci tu eşti semn al onoarei lor, fiindcă sufereai. Şi iată că tu îi deosebeşti de tine.
Nu poţi spera să fi credincios decât sacrificând vanitatea imaginii tale. Vei spune: „Eu gândesc ca ei, fără deosebire”. Şi vei fi dispreţuit.
Dar nu va conta acest dispreţ, căci tu eşti parte din acest trup. Şi vei influenţa acest trup. Şi-l vei încărca de propriile tale înclinaţii. Şi-ţi vei primi onoarea din onoarea lor. Căci’ nu poţi spera nimic altceva.
Dacă, pe bună dreptate, îţi este ruşine, nu te arăta. Nu vorbi. Mistuie-ţi ruşinea. Excelentă această indigestie, care te va forţa să te refaci în casă la tine. Căci ea depinde de tine. Acela are mâinile şi picioarele bolnave: şi le taie, deci, pe toate patru. E nebun. Poţi să mori pentru a face ca ai tăi să fie respectaţi prin tine, dar nu să-i renegi, căci atunci tu însuţi eşti cel pe care îl renegi.
Bun şi rău în acelaşi timp, arborele tău. Nu-ţi plac toate fructele. Dar unele sunt frumoase. Este prea uşor să te feliciţi pentru cele frumoase şi să le renegi pe celelalte. Căci de sunt aspecte diverse ale aceluiaşi arbore. Este prea uşor să alegi câteva ramuri. Şi să le renegi pe celelalte. Fi mândru de ceea ce e frumos. Iar dacă urâtul e mai mult prezent, taci. Tu eşti cel ce trebuie să pătrundă în trunchi şi să spună: „Ce trebuie să fac pentru a vindeca acest trunchi?”.
Pe cel care emigrează cu inima, poporul îl renegă, şi el însuşi îşi va renega poporul. Aşa trebuie să fie. Ai acceptat alţi judecători. Este bine, deci, ca şi tu să devii unul dintre judecătorii lor. Dar nu este pământul tău, şi vei muri.
Esenţa ta este cea care face răul. Greşeala ta este aceea de a distinge. Nimic nu poţi să refuzi. Locul tău nu este aici. Dar aceasta ţi se datorează ţie.
Îl reneg pe acela care-şi reneagă femeia, sau oraşul, 356 sau ţara. Eşti nemulţumit de de? Dar faci parte din de. În de, tu eşti acela care tinde spre bine. Trebuie să-i antrenezi şi pe ceilalţi. Nu să-i judeci din exterior.
Căci există două judecăţi. Cea pe care o faci ca judecător. Şi cea pe care o faci asupra ta.
CLXXVI
„TOTUŞI, ÎMI SPUI TU, STRIGI ÎMPOTRIVA obiectelor, dar există obiecte care mă înalţă. Şi împotriva dragostei de onoruri, dar există onoruri prin care mă simt îmbogăţit. Şi unde este secretul, căci sunt şi onoruri înjositoare”.
Secretul este că nu există obiecte, nici onoruri, nici gajuri. De au valoare doar în lumina pe care le-o dă civilizaţia ta. De fac parte dintr-o structură. Şi o îmbogăţesc. Iar dacă tu slujeşti aceeaşi structură, eşti îmbogăţit prin ceea ce primeşti. Asemenea unei echipe, dacă este o adevărată echipă. Unul dintre ei a primit un premiu şi fiecare din echipă se simte mai bogat în inimă. Iar cel care a luat premiul este mândru pentru echipă şi vine cu premiul sub braţ, înroşindu-se, dar dacă nu există echipă, ci doar o sumă de membri, premiul va însemna ceva doar pentru cel care-l primeşte.
Iar el îi va dispreţui pe ceilalţi, că nu l-au obţinut ei.
Şi fiecare dintre ceilalţi îl va invidia şi-l va urî pe cel care a primit premiul. Căci fiecare a fost frustrat. Astfel, aceleaşi premii sunt obiect de înnobilare pentru cei dintâi, de degradare pentru ceilalţi. Căci poţi să te înalţi doar prin ceea ce pune temelia căilor schimburilor tale.
Acelaşi lucru despre tinerii mei locotenenţi, care visează să moară pentru imperiu, dacă-i fac căpitani. Cum ar putea aceasta să-i înjosească? Vor fi mai eficace, mai sacrificaţi. Înnobilându-i, înnobilez ceva mai presus decât ei. Acelaşi lucru despre comandantul care va sluji mai bine corabia. În ziua în care îl numesc, însufleţirea lui îi va însufleţi şi pe căpitanii lui. Acelaşi lucru despre femeia fericită de a fi frumoasă din cauza omului pe care îl luminează. Un diamant o înfrumuseţează. Şi înfrumuseţează dragostea.
Acela îşi iubeşte casa. E umilă. Dar el a trudit şi a vegheat pentru ea. Îi lipsesc, totuşi, câteva covoare de 357 lână fină sau ceainicul de argint care înseamnă ceaiul luat lângă femeia iubită înaintea clipelor de dragoste. Şi iată că într-o seară, după ce a trudit, a vegheat şi a suferit, a intrat la negustor şi a ales cel mai frumos covor, cel mai frumos ceainic, aşa cum alegi obiectele unui cult. Şi se întoarce roşu de mândrie, căci va locui în această seară într-o adevărată casă. Şi îşi invită toţi prietenii să bea, pentru a sărbători ceainicul. Şi vorbeşte în timpul banchetului, el, care de obicei e timid, şi totul este emoţionant. Căci omul e îmbogăţit, va sacrifica mai mult casei sale, fiindcă ea este mai frumoasă.
Dar dacă nu există imperiu pe care să-l slujeşti, dacă omagiul, sau obiectul, sau onorul sunt pentru tine, este ca şi cum de ar fi aruncate într-o fântână goală. Căci tu înghiţi. Şi iată că eşti tot mai avid şi tot mai puţin sătul şi mulţumit. Şi nu înţelegi amărăciunea ce te cuprinde seara faţă de zădărnicia obiectelor pe care le-ai dorit atât. Vanitate a lucrurilor, spui tu, vanitate! …
Oricine strigă astfel a căutat să se slujească pe sine. Şi, desigur, nu s-a găsit.
CLXXVII.
CACI EU ÎŢI VOI VORBI, IAR TU VEI PRIMI DE la mine semn. Îţi voi înapoia divinităţile. Unii au crezut în îngeri, în demoni, în genii. Şi era de ajuns, pentru a acţiona, ca de să fie concepute. Aşa cum, din clipa în care ai formulat-o, mila începe să colonizeze inima oamenilor. Aveai fântâna. Nu numai ghizdul ros de generaţii, nu numai apa susurând, nu numai provizia strânsă în rezervor asemenea fructelor în coş (şi boii merg la adăpătoare să se umple de apa deja primită), nu numai apa, şi susurul apei, şi liniştea rezervei de apă, şi răcoarea apei scurgându-ţi-se în palmă, nu numai noaptea deasupra apei tremurătoare de stele, ci un zeu al fântânii, astfel încât, în el, fântâna să fie unică şi, înşirându-se în această piatră şi în cealaltă, în această margine, în acest jgheab şi în această rigolă, şi în această procesiune înceată a boilor, nu o vei pierde în materiale diverse.
358 Căci trebuie să te bucuri de fântâni.
Iar eu îţi voi popula noaptea cu de. Să te trezeşti cu gândul la fântână, chiar dacă ea se află departe. Şi ţi se pare că, în felul acesta, sunt mai puţin rezonabil decât oferindu-ţi diamantul pur sau un obiect de aur, care nici de nu au valoare pentru folosul lor, ci pentru sărbătoarea promisă sau amintirea sărbătorii? Aşa cum stăpânul domeniului (care nu-i este de nici un folos în această clipă), dacă se plimbă de-a lungul drumului povârnit, de ţară, se simte totuşi stăpân, cu inima plină gândindu-se la turme, şi staule, şi muncitorii încă adormiţi, şi migdalii ce abia-şi arată florile, şi recoltele grele de mâine care, toate, îi sunt nevăzute în această clipă, dar de care se simte răspunzător. Şi aceasta numai ca efort al nodului divin ce leagă lucrurile şi transformă domeniul într-o divinitate ce trece dincolo de ziduri şi mări. La fel, în noaptea ta, chiar dacă mori de sete în deşert sau îţi dai sufletul dezvelind un puţ acoperit cu nisip, te vreau vizitat de zeul fântânilor. Iar dacă îţi spun doar că de sunt inima melodioasă a merilor, şi a portocalilor, şi a migdalilor care trăiesc prin de (şi care mor atunci când de tac), te vreau îmbogăţit asemenea acelui soldat al meu pe care-l văd calm şi sigur de el în lumina zorilor ce se ridică deasupra deşertului peste care m-am aplecat să-mi arunc sămânţă, şi aceasta doar pentru că undeva, departe, nefiindu-i de nici un folos în această clipă absentă, adormită, poate, şi, deci, ca moartă pentru el, există o femeie pe care o iubeşte şi al cărui glas, dacă i-ar fi permis să-l audă, ar fi un cântec pentru inima lui.
Nu vreau să te văd omorându-ţi zeii cei lipsiţi de puteri, care vor muri asemenea acelor porumbei cărora nu le mai afli rămăşiţele. Căci nu vei şti nimic desp’re moartea lor. Vor exista şi de-acum înainte ghizdul, şi apa, şi zgomotul apei, şi cârligul de cositor, şi mozaicul, iar tu, care inventezi pentru a cunoaşte, nu vei şti ce ai pierdut, căci n-ai pierdut nimic din suma materialelor decât viaţa lor.
Dovada este că eu pot să-ţi aduc acest cuvânt în poemul meu, ca pe un dar. Pot să-l alătur altor zei, clădiţi cu răbdare. Căci şi satul tău devine unul, atunci când doarme, cu provizia sa de paie, şi grâne, şi unelte, şi unica sa povară de dorinţe, de pofte, de mânie, de mâlă, şi acea bătrână care va muri asemenea unui fruct 359 copt care părăseşte arborele ce-i dădea viaţă, şi acel copil care se va naşte, şi crima ce a fost comisă şi-i tulbură substanţa ca o boală, şi incendiul de anul trecut, de care-ţi aminteşti, căci ai luptat pentru a-l stinge, şi casa de sfat a notabililor, care sunt atât de mândri de a-şi duce satul prin timp ca pe o corabie, deşi nu este decât barcă de pescari, fără o soartă mare sub stele. Şi iată că pot să-ţi spun: „… fântâna satului tău”, şi astfel să-ţi trezesc inima şi să te învăţ, puţin câte puţin, acel marş înspre Domnul, oare este singurul ce te poate mulţumi, căci din semn în semn îl vei atinge, pe el, care se citeşte dincolo de structura lucrurilor, el, sensul cărţii căreia eu i-am scris cuvintele, el, înţelepciunea, el, care este, el, de la care tu primeşti totul, căci din ce în ce mai sus el leagă obiectele pentru a le da o semnificaţie, el, care este de asemenea zeu al satelor şi al fântânilor.
Poporul meu iubit, ţi-ai pierdut mierea, care este nu a lucrurilor, ci a înţelesului lucrurilor, şi iată că încă eşti grăbit să trăieşti, dar nu-ţi mai afli drumul. L-am cunoscut pe acel grădinar care, murind, lăsa o grădină în paragină. Îmi spunea: „Cine-mi va tăia arborii… cine-mi va semăna florile…?”. Cerea zile pentru a-şi alcătui grădina, căci avea seminţele florilor triate în rezerva sa de seminţe, uneltele pentru a săpa pământul – în magazie şi cuţitul de curăţat arborii – prins la centură, dar de nu mai erau decât obiecte risipite, cenu slujiseră unui cult. Şi tu, la fel, cu proviziile tale. Cu paiele tale, cu grânele, cu poftele tale, cu mila şi certurile tale, cu bătrânele în pragul morţii, şi ghizdul fântânii, şi mozaicul, şi apa susurând, pe care încă n-ai ştiut să le topeşti, prin miracolul nodului divin ce leagă lucrurile şi potoleşte, doar el, setea sufletului şi a inimii, într-un sat şi o fântână.
CLXXVIII.
FARA A-l ASCULTA, I-AM AUZIT. UNII înţelepţi, alţii – nu. Şi acelea care făceau rău de dragul răului. Căci nu aflau nici o bucurie în aceasta, decât 360 căldura chipului lor şi un sentiment obscur asemenea mişcării panterei, care face să-i strălucească ghearele pentru a uimi.
