Îţi savurez căldura, poporul meu, atunci când îţi pregăteşti crisalida celor patruzeci de zile de mers prin deşert şi, fiindcă nu am ţinut niciodată seamă de zarva cuvintelor, nu m-am înşelat niciodată asupra ta. Căci, plimbându-mă în serile de dinaintea plecărilor, în tăcerea iubirii mele, printre zgomotele animalelor şi discuţiile vii despre drumul ce ar trebui urmat, sau despre călăuzele ce ar trebui alese, sau despre rolul ce revenea fiecăruia, nu eram uimit auzindu-vă, nu lăudând călătoria, ci, dimpotrivă, descriind în culori întunecate suferinţele expediţiei ce avusese loc cu un an în urmă, fântânile secate, vânturile nimicitoare, muşcătura şerpilor surprinşi în nisipuri asemenea unor nervi invizibili, capcanele întinse de hoţi, boala şi moartea, ştiind că nu era vorba în toate acestea decât despre pudoarea iubirii.

      Căci este bine. Să nu dai de înţeles că divinităţile tale te exaltă, glorificând înainte de toate cupolele aurite ale oraşului sfânt, căci zeul tău nu este dar primit de-a gata, nici provizie păstrată pentru tine în vreo parte a lumii, ci sărbătoare şi încoronare a ceremonialului suferinţelor tale.

      Ei erau preocupaţi, deci, în primul rând de elementele înălţării lor, asemenea constructorilor de corăbii, căci dacă aceştia îmi vor vorbi prea devreme despre pânze, despre vânt şi despre mare, nu voi avea încredere în ei, temându-mă că neglijează scândurile şi cuiele, aşa cum un tată s-ar ruga prea devreme ca fiica sa să fie frumoasă. Îmi plac cântecele făuritorilor de cuie şi ale tăietorilor de scânduri, căci ei glorifică nu provizia strânsă, care e goală de înţeles, ci ascensiunea înspre corabie. Şi, o dată corabia clădită şi primind înţelesul călătoriei în larg, vreau să-i aud pe marinarii mei cântând, nu în primul rând minunile insulelor, ci primejdiile asediului mării, căci atunci voi întrezări victoria lor.

      Desluşesc ei înşişi, în suferinţa lor, drumul, vehiculul şi convoiul. Şi ai fi miop şi credul să te nelinişteşti de vaietele, oa şi de blestemele cu care-şi mângâie inimile şi să le trimiţi cântăreţii tăi care, cu vorbe dulci, vor nega primejdiile setei şi le vor lăuda frumuseţea apusurilor de soare în largul deşertului. Nu sunt atras de fericirea lipsită de formă. Dar voi fi’ mereu călăuzit de revelaţia iubirii.

      Deci caravana se pune în mers. Şi, din acea clipă, încep cugetarea tainică, şi liniştea, şi noaptea oarbă a crisalidei, şi dezgustul, şi îndoiala, şi suferinţa, căci orice împlinire este dureroasă. Nu trebuie să te înflăcărezi, ci să rămâi credincios fără a înţelege, căci cel care erai ieri va muri şi nu mai e nimic de aşteptat de la tine.

      Nu vei mai fi decât elan de regrete pentru răcoarea casei tale şi ceainicul de argint din care îţi bei ceaiul, alături de ea, înaintea clipei de dragoste. Îţi va fi dureroasă până şi amintirea ramurii care se clătina sub fereastră sau a strigătului cocoşului în curte. Vei spune: „Aparţineam casei mele!”, căci’ acum nu mai aparţii nici unui loc. Îţi va reveni în minte misterul animalului pe care-l trezeai în zori, căci ştii câte ceva despre calul sau dinele tău, fiindcă îţi răspund. Dar nu ştii, căci el este parcă zidit în sine, dacă îndrăgeşte sau nu păşunea, staulul sau pe tine însuţi. Şi simţi nevoia, în profunzimea singurătăţii tale, să-i treci încă o dată braţul în jurul gâtului, sau să-i mângâi ochii, pentru a-l încânta, poate, astfel, în întunericul nopţii sale. Şi, desigur, în ziua în care vei întâlni fântâna secată, care nu-ţi stoarce decât un noroi murdar, susurul fântânii pe care ai lăsat-o acasă îţi răneşte inima.

      Astfel se închide asupra ta crisalida deşertului, căci încă din a treia zi paşii încep să ţi se înfunde în bitumul întinderii. Cel care-ţi rezistă te exaltă, iar loviturile unui luptător cheamă loviturile celuilalt. Dar deşertul primeşte paşii tăi unul după celălalt, asemenea unei audienţe nesfârşite care ţi-ar înghiţi cuvintele şi te-ar conduce la tăcere. Te istoveşti mergând de cum apar zorile, iar întinderea de calcar care marchează orizontul la stânga ta nu s-a schimbat cu nimic la venirea serii. Te macini asemenea muntelui pe care copilul vrea să-l mute din loc, folosindu-se de o lopăţică. Dar muntelui nu-i pasă de truda ta. Eşti ca şi pierdut într-o libertate fără margini, şi fervoarea ta se pierde. Şi astfel, poporul meu, în timpul acestor călătorii, te-am hrănit de fiecare dată cu cremene şi te-am adăpat cu mărăcini. Te-am îngheţat cu frigul nopţilor. Te-am supus unor furtuni de vânt atât de fierbinţi, încât trebuia să te ghemuieşti la pământ, cu capul ascuns în haine, cu gura plină de nisip, în timp ce vlaga ţi se scurgea sub razele fierbinţi ale soarelui. Şi experienţa m-a învăţat că orice cuvânt de consolare era inutil.

      „Va veni, îţi spuneam, o noapte asemenea unui adânc de mare. Nisipul depus va dormi în valuri nemişcate. Vei păşi, în limpezimea aerului, pe un pământ elastic şi tare…”. Dar vorbindu-ţi, simţeam pe buze gustul minciunii, căci îţi ceream să te transformi, printr-o născocire, în altul decât tine însuţi. Şi, în liniştea iubirii mele, nu mă simţeam revoltat de ocările tale: „Se poate, stăpâne, ca tu să ai dreptate! Mâine, poate, Domnul îi va transforma pe supravieţuitori în mulţime fericită. Dar ce ne pasă de aceşti străini? Noi nu suntem în acest moment decât un pumn de scorpioni prinşi în capcana unui cerc de foc!”.

      Şi aşa trebuiau să fie, Doamne, pentru gloria ta.

      Sau, străpungând cerul asemenea unei lovituri de sabie, se trezea în cruzimea sa nocturnă vântul de nord. Pământul gol se elibera de căldură, iar oamenii dârdâiau, ca ţintuiţi de stele. Ce puteam să le spun?

      „Vor reveni zorii şi lumina. Căldura soarelui, ca un sânge fierbinte, se va răspândi încet în trupurile voastre. Cu ochii închişi, vă veţi simţi cuprinşi de el…

      Dar ei îmi răspundeau: „în locul nostru, Domnul va aşeza, poate, mâine, o grădină de ierburi parfumate pe care le va îngrăşa, în bunătatea lui. Dar în această noapte noi nu suntem decât un lan de secară tulburat de vânt”.

      Şi aşa trebuiau să fie, Doamne, pentru gloria ta.

      Atunci, îndepărtându-mă de suferinţa lor, m-am rugat aşa: „Doamne, este demn ca ei să-mi refuze leacurile false. Pe de altă parte, vaietele lor sunt lipsite de importanţă: eu sunt asemenea chirurgului care, vindecând carnea, o face să sufere. Cunosc rezervele de bucurie care se află ferecate în ei, deşi nu ştiu prin ce cuvinte le-aş putea elibera. Desigur, bucuria lor nu este pentru această clipă. Pentru a-şi elibera mierea, fructul trebuie mai întâi să se coacă. Noi trecem, în acest moment, prin ora sa de amărăciune. E rolul timpului care se scurge de a ne vindeca şi de a ne transforma în bucurie pentru gloria ta”.

      Şi, mergând mai departe, continuam să-mi hrănesc poporul cu cremene şi să-l adăp cu mărăcini.

      Dar, semănând la început cu nenumăraţii paşi deja cheltuiţi în întinderea nisipurilor, noi făceam pasul miracolului. Sărbătoare ce încorona ceremonialul mersului. Clipă binecuvântată între alte clipe, care sparge crisalida şi-şi eliberează în lumină comoara înaripată.

      Astfel mi-am condus oamenii la victorie prin neajunsurile războiului. La lumină dincolo de noapte, la liniştea templului dincolo de convoiul de pietre, la răsunetul poemului dincolo de ariditatea gramaticii, la spectacolul privit din înălţimea muntelui dincolo de prăpăstii şi de grohotişuri. Puţin îmi pasă, în timpul trecerii, de suferinţa ta fără speranţă, căci nu am încredere în lirismul omizii ce se crede îndrăgostită de zbor. E de ajuns ca ea să se devoreze pe sine însăşi în digestia transformării ei. Şi e de ajuns ca tu să ajungi la capătul deşertului pe care-l străbaţi.

      Nu poţi dispune de comorile de bucurie pecetluite în tine, astfel încât să le eliberezi înainte ca ora lor să sosească. Desigur, este vie plăcerea pe care o afli în jocul de şah atunci când victoria îţi încoronează gândirea, dar nu stă în puterea mea să-ţi dăruiesc această plăcere în afara ceremonialului jocului.

      Iată pentru ce vreau ca, la nivelul scândurilor şi al cuielor, să cânţi cântecele făuritorilor de cuie şi ale tăietorilor de scânduri, şi nu imnul corăbiei. Căci eu îţi ofer umilele victorii ale scândurii geluite şi ale cuiului ascuţit, care îţi vor mulţumi inima, dacă înspre de ai tins la început. Bucata ta de lemn este frumoasă atunci când lupţi pentru o scândură geluită. Iar scândura e frumoasă atunci când lupţi pentru corabie.

      L-am cunoscut pe acela care, deşi se supunea ceremonialului jocului de şah, căsca discret şi îţi dădea loviturile de răspuns cu o indulgenţă absentă, asemenea unuia cu inima uscată care consimte să ia parte la jocul copiilor.

      — Vezi flota mea de război, spune căpitanul de şapte ani, care a înşirat sub ochii tăi trei pietricele.

      — Frumoasă flotă de război, într-adevăr, răspunde cel cu inima uscată, privind pietricelele cu un ochi indiferent.

      Cel care, din vanitate, nu consideră ca fiind esenţial ceremonialul jocului de şah, nu va simţi gustul victoriei sale. Cel care, din vanitate, nu-şi face un zeu din scânduri şi cuie, nu va ajunge să clădească o corabie.

      Mâzgălitorul de hârtie, care nu va clădi niciodată nimic, preferă, din delicateţe, imnul corăbiei cântecului făuritorilor de cuie şi al tăietorilor de scânduri, aşa cum „o dată ce corabia este terminată, lansată în larg, cu pânzele umflându-se de vânt, în loc să-mi vorbească despre lupta lui de fiecare clipă cu marea, îmi va cânta deja insula minunată, care, desigur, este semnificaţie a scândurilor şi a cuielor, şi apoi a luptei cu marea, cu condiţia însă ca tu să nu fi neglijat nimic din transformările succesive din care ea se va naşte. Dar acela, dintr-odată, la vederea primului cui rătăcindu-se în putreziciunea visului, îmi va cânta despre păsările colorate şi apusurile de soare deasupra insulelor de corali, ceea ce mă va scârbi de la început, căci eu prefer pâinea proaspătă acestor dulciuri, care pe deasupra mi se vor părea suspecte, căci există insule în care plouă şi în care păsările sunt cenuşii, şi doream, o dată ce voi ajunge la de şi pentru a le putea iubi, să aud cântecul care să mă facă să-mi răsune în inimă cerul cenuşiu, de păsări fără culoare.

      Dar eu, care nu încerc să-mi clădesc catedrala fără pietre şi nu ating esenţa decât ca încoronare a diversităţii, eu, care nu aş înţelege nimic despre floare dacă fiecare floare nu s-ar deosebi de cealaltă, printr-un anumit număr de petale, şi nu altul, printr-o anume alegere a culorilor, şi nu alta, eu, care am făurit cuie, am tăiat scânduri şi am primit una câte una loviturile de temut ale mării, eu pot să-ţi cânt insula plină de formă şi de culoare pe care cu propriile mele mâini am smuls-o din adâncul mării.

      La fel despre dragoste. Dacă mâzgălitorul meu de hârtie mi-o va cânta în plenitudinea sa universală, ce voi afla despre ea? Dar acea anumită femeie îmi deschide un drum. Ea vorbeşte într-un anumit fel. Surâde într-un anumit fel. Nici o alta nu îi seamănă. Şi iată, totuşi, că seara, sprijinindu-mă de pervazul ferestrei, departe de a mă ciocni de un zid, mi se pare, dimpotrivă, că descopăr divinitatea. Căci ai nevoie de cărări adevărate, care şerpuiesc într-un anumit fel, cu o anume culoare a pământului, şi cu un anume desiş de măceşi pe margine. Abia atunci înaintezi spre ceva. Cel care moare de sete păşeşte în vis spre fântâni. Deşi moare.

      La fel despre mila mea. Iată cum vorbeşti sforăitor despre chinurile copiilor şi mă surprinzi căscând. Dar nu mi-ai arătat nici o direcţie. Îmi spui: „în acel naufragiu s-au înecat zece copii. Dar nu înţeleg nimic din aritmetica ta şi nu voi plânge de două ori mai tare dacă numărul va fi de două ori mai mare. De altfel, deşi au murit sute de mii de la începuturile imperiului, ţi se întâmplă, totuşi, să iubeşti viaţa şi să fi fericit.

      Dar voi plânge un anume copil dacă mă poţi conduce la el pe o cărare deosebită şi, aşa cum printr-o anume floare ajung să înţeleg florile, prin el îi voi regăsi pe toţi copiii, voi plânge, şi nu numai toţi copiii, ci toţi oamenii.

      Mi-ai povestit într-o zi despre acela, pipernicit, şchiop, umilit, pe care îl urau cei din sat, căci el trăia ca un parazit, abandonat, sosit într-o seară nu se ştie de unde. Li strigau: „Eşti râia satului nostru frumos. Eşti ciupercă pripăşită pe rădăcina noastră!”.

      Dar, întâlnindu-l, îl întrebai: „Spune-mi, nu ai tată?”.

      El nu răspundea.

      Sau, pentru că nu-i erau prieteni decât animalele şi copacii: „Pentru ce nu te joci cu copiii de vârsta ta?”.

      Iar el ridica din umeri, fără aţi răspunde. Căci cei de vârsta lui aruncau în el cu pietre, fiindcă şchiopăta şi venea de departe, acolo unde totul este rău.

      Dacă îndrăznea să între în joc, copiii frumoşi şi sănătoşi se strângeau împotriva lui: „Mergi ca un crab, iar satul tău te-a lepădat! Acum îl sluţeşti pe al nostru! Şi era un sat frumos!”.

      Şi atunci îl vedeai cum se întoarce şi se îndepărtează, târând piciorul.

      Îl întrebai, atunci când îl întâlneai: „Spune-mi, nu ai nici mamă?”.

      Dar nu-ţi răspundea. Te privea, timp de o clipă, şi roşea.

      Şi totuşi, fiindcă ţi-l închipuiai trist şi îndurerat, nu înţelegeai blândeţea sa liniştită. Astfel era el.

      A venit seara în care cei din sat au vrut să-l alunge cu lovituri de ciomag: „Această sămânţă de nevolnicie să meargă să se înfigă în altă parte!”.

      Şi i-ai spus atunci, după ce l-ai apărat: „Spune-mi, nu ai fraţi?”.

      Atunci chipul i s-a luminat şi te-a privit drept în ochi: „Ba da! Am un frate!”.

      Şi, roşu de mândrie, ţi-a povestit despre fratele mai vârstnic, un anumit frate, şi nu altul.

      Căpitan, undeva, în imperiu. Al cărui cal era de o anumită culoare, şi nu alta, pe spinarea căruia a fost luat o dată el, bicisnicul, el, şchiopul, într-o zi de glorie. O anumită zi, şi nu alta. Şi, într-o zi, fratele cel mare se va întoarce. Şi-l va lua încă o dată pe spinarea 414 calului, în faţa întregului sat. „Dar, îţi spunea copilul, îi voi cere de această dată să mă aşeze în faţa lui, pe coama calului, iar el va fi de acord! Şi eu voi fi cel care voi vedea în faţă. Şi eu voi fi cel care va comanda: la stânga, la dreapta, mai repede! … Şi de ce fratele meu m-ar refuza? E mulţumit atunci când mă vede râzând. Şi vom fi doi!”.

      Căci el este altceva decât obiect strâmb, sluţit de pistrui. Şi nu aparţine urâţeniei sale sau lui însuşi. El aparţine unui frate. Şi s-a plimbat, o dată, pe spinarea unui cal de război, într-o zi de glorie!

      Şi iată că vine ziua reîntoarcerii. Vei găsi copilul aşezat pe creasta zidului, cu picioarele atârnând. Iar ceilalţi aruncă în el cu pietre: „Şchiopule, nu ştii să fugi!”.

      Dar el te priveşte şi surâde. Eşti legat de el printr-un pact. Eşti martorul infirmităţii acelora care nu văd în el decât un copil nevolnic şi şchiop, dar el aparţine unui frate ce va veni călare pe un cal de război.

      Şi fratele îl va spăla de ruşinea adunată şi-i va face zid, din gloria lui, împotriva pietrelor. Iar el, cel slab, va fi purificat prin vârtejul stârnit de un cal în galop. Şi nu i se va mai remarca urâţenia, căci fratele său e frumos. Şi umilinţa i se va şterge, căci fratele său i-a adus bucuria şi gloria. Şi el se va încălzi la soarele acestuia. Iar ceilalţi, recunoscându-l, îl vor invita de acum înainte la toate jocurile lor: „Tu, care aparţii fratelui tău, vino să alergi cu noi… eşti frumos prin fratele tău”. Iar el îl va ruga pe fratele lui să-i salte şi pe ei, rând pe rând, pe coama calului său de război, pentru ca şi ei să fie, la rândul lor, îmbătaţi de vânt. Nu ar putea să poarte pică acestui mic popor pentru ignoranţa lui. Îi va iubi şi le va spune: „La fiecare întoarcere a fratelui meu vă voi strânge, iar el vă va povesti despre bătăliile la care a luat parte…”. Deci el se simte legat de tine, fiindcă tu ştii. Şi, pentru tine, el nu este diform, căci în el tu îl vezi pe fratele mai mare.

      fnsă tu veneai să-i spui’ că trebuie să uite că există un paradis, o răsplată şi un soare. Veneai să-i smulgi armura care-l făcea să ţină piept cu curaj pietrelor. Veneai să-l înfunzi în noroiul său. Veneai să-i spui: „Caută-ţi existenţa în altă parte, căci nu mai poţi spera plimbări pe spinarea unui cal de război”. Şi cum l-ai putea anunţa că fratele său a fost gonit din armată, că se îndreaptă cu ruşine spre sat şi că şchioapătă atât de tare, încât, pe drum, oamenii aruncă cu pietre în el?

      Iar dacă acum îmi vei spune: „L-am desprins eu însumi, mort, din mlaştina în care se îneca, căci nu mai putea să trăiască, lipsit de soare…”.

      Atunci voi plânge nenorocirea oamenilor. Şi, mulţumită unui anume chip bicisnic, şi nu altuia, unui anume cal de război, şi nu altuia, unei anume plimbări într-o zi de glorie, şi nu alteia, unei anume ruşini în pragul unui sat, şi nu alteia, unei anume mlaştini despre ale cărei păsări şi apă săracă mi-ai vorbit, iată că întâlnesc divinitatea, atât de departe merge mila mea faţă de oameni, căci tu m-ai călăuzit pe adevăratul drum, vorbindu-mi de acest copil, şi nu de altul.