Toulouse e placa turnantă a plecărilor spre Spania. Nu mie îmi revine misiunea să iau contact cu republicanii spanioli, care trebuie să
ne procure o călăuza şi acte false, ci tovarăşilor mei de drum. Nu-i văd decât seara, în localurile de noapte, unde vin ca să se destindă şi unde, fără îndoială ― sper ― se întâlnesc cu cei din reţea.
În ajunul plecării ne petrecem seara la Chantaco, un local la modă unde cântecele englezeşti capătă oarecum nuanţă de frondă şi, de pe acum, vestesc libertatea. Nu le cunosc pe fetele care aparţin tineretului înstărit din partea locului şi care îi însoţesc pe cei doi
„agenţi secreţi" ai mei. N-am nici un chef să dansez şi mă plictisesc conştiincios, dar aici şi nu altundeva trebuie să mă aflu de vreme ce aici vom primi curând ultimele instrucţiuni pentru drum.
La ieşirea din bar, târziu în noapte, are loc o încăierare pe trotuar, stârnită de cine şi pentru ce motiv ? N-am nici cea mai mică
idee. Mă simt îmbrâncit şi mă apăr, izbind în orice mă atacă. Dar aş
dori din inimă să ies din îmbulzeala în care n-am ce căuta. Două din fete mă iau de braţ şi mă scot din viespar în chiar clipa când răsună
primele ţignale ale poliţiştilor.
Ne îndepărtăm braţ la braţ. Pe cât se pare, Annie şi Marie-77
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Antoinette sunt oarecum la curent cu activităţile asociaţilor mei. Tot ele au presimţit că poliţia va interveni şi au vrut să mă scutească de orice neplăcere ; aerul meu de adolescent rătăcit în lumea petrecerilor nocturne le-a trezit instinctele materne. Mă întovărăşesc până la hotelul unde stau şi mă lasă acolo... pentru câteva luni.
Fetele ştiu că plec în Anglia, dar nu ştiu că am să ma întorc, si nici unul dintre noi trei nu ştie că ne vom revedea curând. Nici unul din noi nu-i proroc.
A doua zi, aşa cum convenisem în cursul serii, îi găsesc pe camarazii mei la gară. Ne dăm jos din tren câteva ore mai târziu, apoi, pe jos, prin strâmtoarea Hospitalet, ajungem în Andorra prin munţi.
O scurtă pauză, pe urmă, după vreo douăzece ore de mers, ţinîndu-ne ca umbra de călăuza noastră, un fenomen care, fie zi, fie noapte, ştie fiecare pietricică, fiecare porţiune cu zăpadă, fiecare râuşor, sosim în sfârşit la Seo de Urgel. Acolo, fac cunoştinţă cu calea ferată spaniolă. Cu o încetineală calculată ce aduce cu un supliciu al inchiziţiei, ne depune, după două controale, în gară la Barcelona.
Noi controale, noi spaime, dar am avut precauţia să ne îmbrăcăm cât mai elegant, cu oarecare ostentaţie chiar. Se pare că asta impresionează favorabil poliţia. N-avem nimic de-a face cu nefericiţii aceia care, in fiecare zi, trec graniţa clandestin şi devin suspecţi datorită hainelor lor ponosite de bieţi oameni vlăguiţi. Aşa e cu toţi curcanii din lume : e mai bine să le stârneşti pizma decât mila.
Guarzii civili care, neîndoielnic, nu sunt civili, par a se uita la documentele noastre numai de formă, şi ieşim din gară la fel de simplu ca nişte hidalgo onorabili.
Consulul britanic ne aştepta. Ne-a oprit o cameră la consulat.
78
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ieşim în oraş ca să ne procurăm fotografii pentru actele de identitate, apoi ne vârîm iar la noi în cameră, prizonieri pentru o săptămână.
Nu voi cunoaşte niciodată Barcelona, şi n-am altă amintire decât aceea a unei odăi prost luminate, cotropită zi şi noapte de miasma neobişnuită a tocanei spaniole, a unor teancuri de romane poliţiste, dar fără nici un joc de şah !
După opt zile de penitenţă pe care nimic nu pare a le explica, iată-ne în sfârşit intraţi în posesia unor acte cvasi-oficiale. Călătorim cu o maşină obişnuită : un Citroen negru, tracţiune pe faţă, pe care-l conduce un căpitan din France Libre. Şi-a petrecut viaţa în Argentina şi găseşte leac la toate necazurile : ne aflăm într-o maşină consulară şi-i pune la punct fără ruşine pe cei câtiva carabinieri care din întâmplare îşi exprimă pretenţia să ne controleze. . .
Totul merge bine. Porniţi sîmbâtă în zori de zi din Barcelona, duminică, la primele ceasuri, ne vom afla la frontiera portugheză.
Dar vai ! La jumătate-cale plesneşte un cauciuc, iar Jöel le Tac îl schimbă. Presupun că a strâns prost piuliţele, pentru că, puţin înainte de Salamanca, aceeaşi roată, din spate dreapta, se desprinde : şuruburile care o susţineau sunt retezate fără drept de apel, iar moralul nostru se prezintă exact după chipul şi asemănarea lor. Tot butucul roţii trebuie schimbat.
Să găsim piesa, şi încă foarte repede, un garaj, un mecanic priceput, şi toate astea în Spania, într-o duminica, par de neînchipuit.
Dacă n-am fi decât noi, cei trei francezi, am lăsa maşina acolo şi ne-am continua drumul pe jos, dar argentinianul nu se dă bătut. Ne instalează într-un han, apoi opreşte primul camion militar care trece, şi porneşte spre Salamanca, asigurându-ne că aranjează el lucrurile.
79
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Nu ştiu de ce ţăranii din partea locului ne iau drept nemţi ; Forment care vorbeşte oarecum spaniola, slujeşte drept interpret. Cât despre le Tac şi cu mine, luăm parte la conversaţie cu o zgârcenie spartană. Ciocnim cu guarzii civili veniţi să afle veşti, ne silim să
zâmbim cu înţeles când ne felicită pentru succesele pe care „armatele noastre" le repurtează în Rusia. Pe scurt, petrecem acolo patru ore nesfârşite şi din ce în ce mai dezagreabile.
Sosirea călăuzei noastre însoţită de un mecanic are asupră-ne efectul unei butelii de oxigen : curiozitatea ţăranilor devenea stingheritoare, iar întrebările guarzilor civili indiscrete.
Căpitanul e repede stăpân pe situaţie. Nu numai că vorbeşte spaniola, dar se pricepe să le vorbească spaniolilor : maşina e remorcată şi dusă la un atelier, apoi pusă în stare de funcţionare în mai puţin de două ore.
Sosim la frontiera portugheză pe înserate. Şoferul şi maşina vor trece de vamă cât se poate de oficial. Cât despre noi, pasagerii, am coborât cu câteva minute mai înainte şi am fost daţi în grija contrabandiştilor.
Când e întuneric de-a binelea, trecem râul Minho cu barca.
În sfârşit ne aflăm în Portugalia.
Lisabona, unde pătrundem în cursul dimineţii de luni, expune privirilor noastre neîncrezătoare imagini uitate : vitrine de măcelării ticsite de cărnăraie, magazine ca din timp de pace, pentru care n-ai nevoie decât de escudos ca să cumperi ce te ispiteşte, acel du-te-vino plin de dezinvoltură al unei populaţii liniştite. N-a trecut nici un an de când ne aflăm sub ocupaţia nemţească, şi, iată, am şi uitat cum arată o ţară-liberă...
80
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Profit cu lăcomie de pe urma acestei libertăţi regăsite. Trebuie să-mi cumpăr rufărie nouă, să-mi aleg cravate, să încerc pantofi, să fac o baie caldă, să mă spăl cu un săpun adevărat: îmi ofer cu mărinimie toate aceste fericiri modeste, ce-mi sunt la îndemână.
Locuim la Estoril, într-un apartament princiar, marea e magnifică, soarele minunat, savurez fiecare minut din vacanţa asta de milionari. Serviciile Graţioasei sale Maiestăţi nu se zgârcesc când e vorba de oaspeţii lor !
