— Eu ? să n-am curajul ? Bine, aterizăm, găsim un pub, dăm ceva pe gât.., şi, plecăm,

Şi ne alegem, din isprava asta, cu opt zile de arest, în chip de premiu.

La finele lui noiembrie, autorităţile hotărăsc că sunt îndeajuns de instruit pentru munca pe care trebuie s-o fac.

„Quite competent and very versatile" , spun notele despre mine.

109

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Versatile e unul din acei falşi prieteni de care colcăie amândouă limbile, în engleză, e un compliment : mă adaptez repede şi am asimilat cunoştinţe convenabile în domenii foarte diferite. În franceză, nu-i deloc măgulitor ! Un anume colonel de stat-major îmi va reproşa într-o bună zi tocmai acest lucru. Dar pune-te şi explică-i unui brevetat al statului-major subtilităţile limbii engleze ! Oamenii ăştia ştiu totul !

Am întâlnit foarte puţini cu care să fi putut avea vederi comune Noi, combatanţii din trupele de şoc, suntem nişte ulcele rustice, sobru pictate. În schimb rezistăm la foc. Ei, ca nişte porţelanuri preţioase de Saxa, sunt foarte bogat pictate, dar cât priveşte proba focului...

De la 1 noiembrie, Roger Wybot se află la Londra. Arestat la Marsilia de către poliţia din Vichy, a izbutit să fugă prin Spania. A cerut să mă vadă şi am făcut amandoi bilanţul in timpul uneia din permisiile mele. Va rămâne in Anglia ca să reorganizeze serviciie noastre de informaţii, rebotezate BCRA41, materie in care, la drept vorbind, e singurul specialist prezent la Londra.

În ceea ce mă priveşte, ma voi întoarce în Franţa ca să duc reţelei noastre esenţialul de care duce lipsă : fonduri şi un post de emisie-recepţie modern. Va trebui de asemeni să organizez un serviciu de legături aeriene între Anglia şi Franţa, ca să trimit la Londra

„personalităţile", ce-mi vor fi date în grijă, şi ca să-i primesc pe agenţii inapţi să sară, sau să-i repatriez pe alţii.

Intre noi fie spus, de amănunte puţin îmi pasă. Am să mă duc în Franţa ca să le duc camarazilor mei milioanele de care au nevoie, să le organizez legătura prin radio şi serviciul de transport aerian, apoi mă

41 Bureau central de resingnements et d'action 110

Edgard Thomé – Parasutati in infern

întorc aici cât mai repede. Pentru că sunt un răcan prost de tot, n-am pic de stofă de agent secret. Ceea ce vreau eu, e să mă bat fizic, fără

cruţare. N-am nici un fel de vocaţie pentru un „soldat din umbră".

Sunt francezi care se luptă în Libia ori alături de britanici; lângă ei aş

vrea să fiu şi eu.

12

PARAŞUTAJ DE NOAPTE

Stau câteva zile la Londra, ca să pun la punct amănuntele viitoarei mele misiuni şi fac cunoştinţă, cu radio-telegrafistul care mă, va însoţi. E un băiat rezervat, în vârstă de vreo douăzeci de ani. Mai are stângâcii de adolescent, care nu s-a maturizat încă. Fecior, şi supărat că este, nu se simte la largul lui, şi nu s-a dezbrăcat încă de educaţia iezuită pe care a primit-o. Eram şi eu ca el abia cu trei ani în urmă, şi-mi inspiră dintr-o dată o milă indulgentă şi oarecum protectoare. Cât am îmbătrânit în câteva luni !

În ciuda stângăciilor lui, Jö Piet are calităţi cât se poate de solide. stângăcia îl va duce într-un lagăr de exterminare, dar curajul, încrederea şi voinţa îl vor face să scape de-acolo cu viaţă.

111

Edgard Thomé – Parasutati in infern

În ciuda deosebirilor dintre noi, ne adoptăm reciproc, ca atelajele acelea, heteroclite care trag la plug. În Maghreb, cămila şi catîrul. Fiecare şi-ar trăi foarte bine viaţa fără celălalt, dar o providenţă

ironică îi înlănţuie la aceeaşi soartă şi, zău aşa, îşi ară ogorul la fel de bine― sau mai bine― decât alţii.

A sosit decembrie şi luna plină care îngăduie salturile de noapte. Totul e pregătit. Sunt în ajun de-a mă afla cu fundul la marginea trapei şi cu inima zvîcnindu-mi în gât.

Pînă atunci, la baza secretă unde am fost trimişi, îmi refac de zece ori bagajul, care încape tot într-o raniţă : două costume, un palton, două perechi de pantofi, o trusă de toaletă, un pistol extraplat, o sabie lată de comando şi un pachet pătrat, învelit în pînză etanşă ; vreo cinci-şase milioane de pe vremea aceea, în bancnote de cate cinci mii de franci, proaspăt ieşite de sub teasc. Contemplu fără bucurie, în palmă, pilula de cianură ce ne-a fost dată drept ultimă soluţie pentru cazul când...

Aşteptăm. Legăturile cu Franţa nu sunt totdeauna uşoare. Se pare că n-au putut fi avertizaţi camarazii care ne aşteaptă. Nimeni nu se va afla jos, ca să ne primească. Dar, cum în principiu voi sări în preajma fermei de la Lagnys, deficienţa asta n-are nici o importanţă, socot ca-i de prisos să deranjez pe indiferent cine ar fi. Cunosc regiunea, n-am nevoie să fiu îndrumat.

În seara plecării, cinez la popotă cu Sticky Murphy. Nu-mi închipuiam că faţa lui lungă şi colţuroasă, butucănoasă şi lipsită de netezime, ar putea exprima teama : îi e frică pentru mine. Toţi camarazii noştri piloţi reacţionează în acelaşi fel : să zboare, să se bată, să fie doborîţi ― asta-i regula jocului lor, asta-i treaba lor, şi socot că au 112

Edgard Thomé – Parasutati in infern

şanse s-o scoată la capăt. Pe când noi, cei pe care curând îi vor paraşuta, lăsându-i singuri, singuri şi goi în noaptea unei ţări ostile ―

găsesc că soarta noastră e inumană. Au sentimentul că ne abandonează

ca pe nişte surghiuniţi pe-o insulă pustie. Se gândesc că ei au partea cea mai bună, ei care mâine, se vor înapoia pe pământul, unei ţări libere. Bieţi şi dragi băieţi... Ghinionul ne paşte în egală măsură : unii dintre noi nu vor mai reveni, dar câţi dintre ei vor muri carbonizaţi în bombardierul doborât, pe drumul de întoarcere !

Nu face mutra asta de înmormântare, Sticky nătărăule ! La noapte o să fiu în Franţa, iar mâine dimineaţă, la micul dejun, am să

destup o sticlă de şampanie, gândindu-mă că tu, biet irlandez băutor de bere, eşti pe cale să-ţi sorbi fără nici un chef ceaiul de dimineaţă, care nu-i decât apă chioară.

— Ai dreptate, dar mărturiseşte că plecările n-au nimic haios în ele... Iar maimuţoii hidoşi de felul tău, de care până la urmă te lipeşti prin cine ştie ce aberaţie mintală inexplicabilă, o şterg într-o noapte cu lună... şi află dacă poţi ce s-a ales de ei ! Unii se întorc peste câteva luni, taciturni, îmbătrâniţi, de nepătruns. Nu-i mai recunoşti... Alţii nu mai vin deloc. E ca şi cu fartaţii noştri din escadrilă : seara, în ajun, te mai cinsteai cu ei, iar a doua zi, iar tabelul efectivelor, cutare, pilot, dispărut!

—Asta-i viaţa, Sticky, aşa-i războiul.., Nici ţie, nici mie nu ne stă

nimic în putere. Ne-am amuzat de minune împreună, şi sunt sigur că o să ne întâlnim iar, ca să zburăm în tandem în hodoroaga asta a ta de cursă de şoareci. Numai un whisky mic, în chip de rămas bun. Trebuie să am capul limpede; pentru că peste două ore o să-mi ţâţâie fundul de frică,

113

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— La revedere, ţâncule... Orice ţi s-ar întâmpla, bătranul Sticky o să vină să te caute.

— La revedere, puşlama bătrână... Mai curând mă întorc înot. În sănătatea ta !

Nu voi afla decât după sfârşitul războiului vestea morţii lui, la întoarcerea dintr-o misiune în Franţa. Lysanderul lui a fost doborat de antiaeriana germană.

...Focurile de poziţie clipesc pe pistă. Elicele, la ralanti, vântură

aerul îngheţat de decembrie. Ne îmbarcăm, şi cu mine, singurii pasageri ai unui Halifax, bombardier anonim al unei escadrile de bombardament. Vom zbura în grup până în interiorul Franţei, apoi aparatul nostru se va detaşa, ca să coboare spre Châteauroux.

Faci cuie în carlinga asta. Vârîţi în hamurile noastre, picotim, legănaţi de ritmul motoarelor. O mică lampă albastră, ca pentru veghea unui bolnav, luminează masa navigatorului, absorbit în calculele lui. Regleta cursorului se duce şi vine pe hartă. Navigatorul face însemnări pe care dispatcher-ul le transmite pilotului. Adorm.

Dispatcher-ul mă trezeşte : ceaşca de ceai a tuturor deşteptărilor englezeşti. Survolăm ultimii kilometri înainte de linia de demarcaţie.

În clipa asta, antiaeriana ne prinde în proiectoarele ei. Avionul îşi continuă cursa, e finalul traseului, nici vorbă nu poate fi să deviezi cu o linie. Obuze explodează destul de departe, ca o tafta pe rare ai rupe-o. Urâtă experienţă să zbori la bordul unui bombardier care e bombardat ! Nu mă gândesc la noi care vom sări, ci la pilot şi la echipajul lui, care vor sluji drept ţintă la întoarcere. Bieţii de ei !

În mod normal, procedeul e categoric : ajuns deasupra obiectivului, radiotelegrafistul sare primul, ca să-i fie cât mai-la-114