la nord-nord-est, cam la opt kilometri. Sunt două case la care te-ai putea duce : fie la institutor, fie la verii mei, familia Blain. Şi-acum la revedere, pe curând.

Il las ghemuit în paraşuta lui.

117

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Luna s-a ascuns. Ceaţa, în strame lungi, deformează

perspectivele. N-am decât un gând: să ajung la-fermă. Mă pierd într-o lume de vată, urechea începe iar să-mi sângereze, mi-e greaţă tot timpul.

De m-aş putea opri măcar o clipă, să mă ghemuiesc în adâncitura unui şanţ... şi să dorm! Mă doare capul înfiorător, un animal s-ar culca, aşteptând să-i treacă. Dar eu nu-mi pot permite nici măcar asta. Trebuie să ajung la Lagnys cât mai repede, înainte de-a mă

prăbuşi.

Sosesc, după două ore de mărşăluire peste ogoare. Bat în uşă.

Aştept. Insist. Pauline, bătrâna guvernantă, vine să-mi deschidă. Asta-i tot ce-mi amintesc...

De nenumărate ori după aceea, Jean Faillon mi-a povestit urmarea : m-am prăbuşit pe jos, am fost dus in pat, mi s-a dat să beau cafea tare. Când mi-am venit în simţiri, am început, să dau explicaţii...

dar în engleză. Faţă de imposibilitatea evidentă a gazdelor mele de-a mă înţelege, căci mă priveau uluite, am recurs la franceză, nu însă fără

a trece mai întâi printr-un talmeş-balmeş, amestec cu neputinţă de descâlcit al celor două limbi, în care până şi celui ce le-ar fi vorbit la perfecţie i-ar fi fost greu să se descurce în sintaxă.

Incă puţină cafea, o frecţie bună cu apă rece, şi iată-mă in măsură să-l ghidez pe Jean Faillon până la punctul nostru de cădere.

Jö Piet s-a trezit, îl punem în maşină, împreună cu aparatul de transmisie, ii îngrop paraşuta, şi la drum!

Suntem poftiţi să ne culcăm, ni se dau îngrijiri. Eu nu mai ştiu dacă e noapte, dacă e zi, dacă suntem în franţa, Anglia ori Patagonia.

Adorm buştean pentru mai bine de douăzeci şi patru de ore.

118

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Mă trezesc înfometat. Pauline bombăne şi-şi face de lucru pe lingă camera mea :

— Mie nu-mi spune nimeni nimic, aici ! Ce pramatie! Şi eu care-l credeam un student liniştit, acolo... Iar el soseşte cu paraşuta. O să ne împuşte pe toţi, din cauza lui...

Totdeauna am văzut-o pe Pauline bodogănind mânioasă cu faţa ei mustăcioasă de maşteră sexagenară. La fiecare operaţie, când debarcam la fermă, ne intîmpina mârâind, cu priviri bănuitoare şi înfăţişare ursuză. Felul ei de-a ne iubi erau mâncăruriie şi plăcintele pe care ni le făcea.

Pînă la sfârşitul războiului, ferma Lagnys a slujit drept bază de operaţii, fără ca vreodată nici poliţia, nici vecinii să aibă nici cea mai mică bănuială. Pauline cârtea, dar ştia şi să tacă. Dacă toţi agenţii secreţi ar fi avut discreţia ei, am fi trăit cu toţii „fericiţi ca-n sînul lui Avram, in Franţa", făra necazuri, fără razii, fără deportări.

În timp ce eu dormeam, un vecin l-a îngrijit pe radiotelegrafist.

Cu fractura izolată şi parţial pusă în ghips, Jo şchioapătă spre „pianul"

lui şi transmite primul mesaj pe care eu l-am cifrat : „Sosiţi cu bine.

Stop. Plec spre Aurillac. Stop. Iau, cum am stabilit, legătura cu Renard.

Terminat". "

Renard e un prieten al lui Roger Wybot. Părăsind Franţa, acesta din urmă l-a însărcinat să menţină legătura cu aceia dintre camarazii noştri rămaşi la locul lor

În această calitate, e normal să-l văd pe el primul.

Sosind seara la Toulouse nu am tren spre Aurillac decât a doua zi dimineaţa. Cu raniţa în spate, umblu prin în căutarea unui hotel.

Incă mă resimt de pe urma aterizării mele şi-i izbesc pe trecători, care 119

Edgard Thomé – Parasutati in infern

se îndepărtează de mine, clătind din cap. Îşi închipuie, desigur, că sunt pilit... E mult mai rău : o migrenă cumplită îmi stringe tîmplele ca intro menghine, iar vederea mi se tulbură în orice clipă.

Neatent şi speriat, o iau pe aleile La Fayette. Ridic capul să caut firma luminoasă a unui hotel şi mă izbesc de două fete nevinovate care veneau din sens opus.

— Pardon... Dar... ne cunoaştem !

De necrezut sau nu, dar am dat nas în nas cu singurele persoane pe care le cunosc din tot oraşul : Annie şi Marie-Antoinette care, acum şase luni, mi-au slujit drept îngeri păzitori. Annie pur şi simplu îmi sare de gât.

— Eşti bolnav ?

— Nu, dar hai să stăm jos. Sunt un pic obosit.

La cafenea, le povestesc în mare ceea ce cred că le pot spune : sosesc de la Londra, nu mă simt deloc strălucit, şi caut un hotel liniştit.

Annie găseşte că hotelul ar putea prezenta riscuri. Curând se vor împlini şase luni de când am plecat din Franţa. Dacă poliţia ar face cumva un control, ce domiciliu aş declara, ce loc de muncă ? Îmi oferă

apartamentul ei. Are cu şase ani mai mult decât mine şi mijloace materiale berechet, ca să-şi permită să întreţină un gigolo. Care poliţai ar avea ceva de obiectat ? E o acoperire de aur, nu ?

Sunt luat un pic cam pe nepregătite. Gigolo, iată un rol în care nu m-am visat niciodată, dar, la urma urmei, nu-i ceva chiar atât de deplasat.

Îndopat cu aspirine, duşat şi răcorit, mă cufund din nou în neant pentru douăzeci de ore.

Trenul de Aurillac va pleca fără mine. Annie l-a chemat pe unul 120

Edgard Thomé – Parasutati in infern

din prietenii ei, doctor, deoarece starea mea o descumpăneşte oarecum. Au hotărât că trebuie să dorm. Personal, n-am nimic împotrivă...

Două zile de odihnă completă mi-au alungat migrenele şi sunt aproape în formă când mă întîlnesc cu Renard.

E un personaj complicat, plin de calcule şi mai curind zgârcit, fără nici un dram de spontaneitate. Peste un an, ne vom afla împreună

cu batalionul din Antile, iar camarazii noştri din Martinica, ţărani de treabă ce sunt, îl vor judeca dintr-o privire sigură de geambaş şi-l vor porecli Sourite: Şoarecele.