la doi paşi de bucătăria rulantă. O duşcă de ceai binemeritată, domnule...
Nu-i cine ştie ce complicaţie. O să vedeţi, până la urmă o să vă
placă jocul ăsta de nerozi.
La drept vorbind, niciodată nu i-am invidiat pe cei cărora le place. După zeci de sărituri, până şi astăzi mi-e la fel de greu să mă
desprind de carlingă, la fel ca-n ziua primei încercări. Numai în timpul operaţiilor de război mi-am dat drumul în jos fără să mă gândesc prea mult la plonjare. În asemenea cazuri nu-i decât un mijloc de-a ajunge cât mai repede jos, acolo unde încep adevăratele necazuri, sau unde te gândeşti că vor începe.
În cele două-trei ore de zbor spre obiectiv, un ofiţer are cu totul alte griji decât micile lui necazuri personale. Noi, cei de la trupele aeropurtate, suntem prin vocaţie destinaţi să sărim drept în mijlocul dispozitivului inamic, ca să-i distrugem angrenajele. Asta-i problema cea mai serioasă, şi care te preocupă în mod exlcusiv. Părăsirea avionului nu-i decât un moment neplăcut, extrem de scurt şi repede uitat. Adevărata teamă te cuprinde în timp ce cobori. În neputinţă de apărare şi atât de vulnerabil, te simţi cu-adevărat gol-goluţ. Nu-i nevoie de-o imaginaţie aprinsă ca să-ţi închipui mitraliera ce te pîndeşte şi te va măcelări în zbor, inamicul ascuns, care te va împuşca fără drept de apel, ţăruşii antiparaşută care te vor trage în ţeapă ori linia de înaltă tensiune pe care o să te frigi. Şi nu eşti singur... Mai sunt şi băieţii, atât de încrezători în tine, care te urmează fără să murmure, pe care o să-i duci în iad şi va trebui să-i scoţi de-acolo.
Dar mai e până-atunci...
Mă prăbuşesc în gol abia pentru a doua oară. Am ţinut ochii 102
Edgard Thomé – Parasutati in infern
deschişi şi, când paraşuta se deschide, şocul nu mă mai surprinde. Îmi controlez coborîrea cât se poate de lucid. Genunchii strânşi, picioarele lipite, aterizez ca o frunză... Al şaselea şi ultimul salt. Plec la Ringway la un alt teren şi schimb stagiul de salt pentru o cu totul altă şcoală, o bază secretă, lângă New Market, unde, într-un magnific castel stil Tudor, stau in cameră împreună cu doi francezi.
Ţinem de acelaşi serviciu, dar ne vedem pentru prima oară.
Fassin, cel mai tînăr dintre noii mei colegi, trebuie să aibă cam treizeci de ani. Fost institutor, a servit, în timpul războiului ciudat, ca observator navigant, îmi amitesc şi-acum, de parcă ar fi fost ieri, hohotele lui de râs, ca de copil, o bucurie nestinsă de-a trăi, ca şi poveştile nostime cu care ne amuză la nesfârşit, cu o vervă de măscărici : „Asta-mi aminteşte de... Stai aşa, da asta !..." Picam de somn după o zi dărâmătoare şi adormeam cu părere de rău, de teamă
să nu ne fi scăpat ultima anecdotă.
Nimic din fiinţa lui nu evoca moartea, şi totuşi a murit foarte repede, în cursul primei lui misiuni.
Celălalt tovarăş al meu, Max, nu are decât un prenume. Mi-e greu să-i dau o vârstă. Când ai douăzeci de ani, toţi ceilalţi sunt bătrâni. E calm, zgârcit la vorbă, acelaşi zâmbet indulgent şi amuzant îi luminează mereu faţa, chiar şi-atunci când eu întorc camera cu fundul în sus, incăierându-mă în glumă cu Fassin. Liniştea lui îţi trezeşte încrederea. Dă impresia unui om care a suferit, care poate înţelege totul şi căruia, fără rezervă, îi poţi dărui afecţiunea. Din prima clipă ne simpatizăm toţi trei de parcă ne-am cunoaşte de când lumea.
Cei doi colegi ai mei mai vârstnici mă suportă cu o indulgenţă
răbdătoare. Fie că-i fac să cadă din pat sau că le pun exploziv in bagaje, 103
Edgard Thomé – Parasutati in infern
aşa cum se proceda cu noi la Inchmery, se pretează la jocurile mele de parcă ar fi de-o vârstă cu mine.
Max era funcţionar, asta-i tot ce ştiu despre el. Regula de aur a casei constă de la bun început să nu-ţi povesteşti viaţa, doar atât cât să
fixezi nişte coordonate, şi să nu pari un străin bănuitor, dar, mai cu seamă, să nu faci confidenţe. Voi afla, mulţi ani după aceea, când el va fi mort, că Max era Jean Moulin40
Nu-mi mai amintesc cu precizie despre convorbirile noastre de-atunci. Îmi aduc aminte doar de anecdotele lui Fassin şi de doi camarazi zâmbitori şi deschişi, binevoitori şi simpli, alături de care am trăit fericit. Războiul prilejuieşte uneori asemenea limanuri binecuvântate, care te fac să-l poţi îndura.
11
ŞCOALA AGENŢILOR SECREŢI
Noua noastră şcoală e un colegiu cât se poate de cuminte pentru adulţi foarte serioşi. Nu ne mai sculăm cu noaptea în cap, ca la Inchmery sau la Ringway, ci facem ochi abia pe la şapte, ca nişte răsfăţaţi, când ordonanţa ― personaj echivoc― ne trezeşte aducându-ne prima ceaşcă de ceai.
Cultură fizică, şedinţă de tir, duş... şi ne instalăm pentru micul dejun împrejurul mesei din sufragerie, alături de alţi vreo doisprezece ofiţeri : câtiva englezi, câtiva norvegieni, un olandez şi-o mână de 40 Jean Moulin (1899―1943), politician şi patriot francez. În 1940 este prefect al departamentului Eure-et-Loir. După ce ia contact cu generalul de Gaulle la Londra, organizează în Franţa Consiliul naţional al Rezistenţei. În 1943 este arestat de Gestapo şi transferat în Germani, unde moare. (N.t.) 104
Edgard Thomé – Parasutati in infern
belgieni, fără să mai vorbim de câteva fete în uniformă, toate cât se poate de seducătoare şi de binecrescute.
La Inchmery, aşa-numitele booby traps erau detonatoarele. Aici, sunt aceste domnişoare, cel puţin aşa umblă zvonul... despre care am să mă conving repede că-i adevărat.
Din fericire, sunt mai curând cast, îndrăgostit de micuţa mea verişoară şi îndeajuns de obosit de antrenamentul nostru nemilos.
Educatorii noştri nu neglijează nici un detaliu : fetele astea de familie bună, unele dintre ele cu facultate, foarte cultivate, şi chiar mai mult decât îndatoritoare, sunt la dispoziţia noastră, asta-i. Supuse disciplinei draconice a unui comandant-femelă, mă duc cât se poate de firesc cu gândul la escadronul volant de animatoare de care se înconjurase Caterina de Medicis.
Au maşinile lor personale, ne conduc la bal, la pub sau la concert, ne însoţesc la cinema şi ne calcă bucuros uniforma. Dar naivul înfumurat care se crede irezistibil şi îndreptăţit să treacă de limitele flirtului îngăduit se pomeneşte „şters dintre cadre":vulnerabil la femei, self-control insuficient, riscă să se culce cu prima prostituată ce-i iese în cale şi să-i povestească viaţa lui. Bun, poate, pentru alt serviciu, dar nu pentru misiunile în Europa ocupată...
Pînă şi ordonanţa „masculină", cu înfăţişare de pedofil indulgent, e o momeală deliberată : unul dintre colegii noştri belgieni, indiscutabil cu moravuri cât se poate de ortodoxe, a mirosit „capcana cu fete" şi, plin de umor, la întoarcerea dintr-o permisie, i-a adus flori ordonanţei-deşteptătoare.
Şi ne părăseşte în aceeaşi seară, etichetat drept pederast...
Judecătorii noştri britanici n-au, zău aşa, nici un strop de simţ al 105
Edgard Thomé – Parasutati in infern
umorului.
Eu însumi sunt la un pas de catastrofă : într-o seară, când trebuie să mă duc să dansez cu Phyllis singura dintre fete la care ţin foarte mult, îmi dau seama că nici una din cămăşile mele nu-i călcată.
Ies de sub duş cu un prosop petrecut în jurul şalelor, ca un pagne oriental, şi pornesc în căutarea unui fier de călcat. Nu găsesc la etajul nostru. Cobor la primul, în cartierul fetelor, fără să-mi treacă prin cap să mă îmbrac, cu prosopul în jurul taliei şi cu cămaşa pe mână.
Pic, bineînţeles, peste o toanta, pentru care nu pot spune că am o simpatie deosebită. Phyllis e drăgălaşă şi blanda, rezervată şi un pic tristă : şi-a pierdut logodnicul, un pilot de vînătoare, cu câteva luni în urmă ; pe deasupra, e şi o bună camaradă. Asta, dimpotrivă, titrată şi snoabă, pare a-i dispreţui cu deosebire pe francezi. Face pe fecioara ofensată şi începe să-mi facă morală ca un clergyman în fustă. Realizez în aceeaşi clipă şi situaţia : cazul meu, abil prezentat, poate foarte bine să-mi aducă sancţionarea : am să fiu dat afară !
