forţă mai presus de logica sau voinţa mea ne-a ajutat să ies din acest impas.

Pe trotuarul gării Saint-Charles constat pe pielea mea ca „a ţi se muia genunchii" nu-i o simplă figură de stil !

Jo e şi el langă mine. Ne hurducăm bagajele până la staţia de tramvai, iar eu mă reped spre cea mai apropiată vespasiană, vezica mea nu mai poate.

Informaţiile din surse multiple ne năpădesc. Un singur post radio e insuficient pentru a le face să se scurgă, încât a devenit foarte urgent să procedăm la o nouă operaţie aeriană care, în nopţile cu lună

plină din martie, va transporta la Londra valizele-curier.

Jo şi cu mine plecăm spre Châteauroux. Il las pe el la Hotel de France, iar eu mă duc să duc aparatul la fermă. Mi-am luat şi eu o cameră la acelaşi hotel, unde am hotărât să rămânem cele două zile dinaintea operaţiei.

129

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Când mă întorc pentru culcare, nu sunt mirat să-l găsesc pe Jo la mine în cameră, trântit pe pat, iar doi străini aşezaţi în fotoliu.

Pricep numai decât despre ce-i vorba. Răsucesc cheia în uşă, o pun la mine în buzunar şi, nedându-le nici un fel de atenţie necunoscuţilor, mă adresez lui Jo. E greu de explicat, dar nu mi-e teamă. Mi-am şi dat seama, inconştient că o să ieşim cu bine din încurcătura asta.

—Domnii sunt de la poliţie ?

Jo e la pământ. Un control de rutină, actul de identitate un pic suspect, şi inspectorii l-au mirosit numai decât . I-au smuls mărturisirea că am sosit împreună şi... asta-i.

— O să ne urmaţi.

— Chiar aşa ?

Îmi ţin o mână în buzunar şi mă sprijin de uşă. Poliţiştii stau tot în fotolii. Situaţia e pe muche de cuţit. Se gândesc că sunt înarmat şi-i simt că şovăie. În ceea ce mă priveşte, sunt hotărât s-o scot la capăt, orice s-ar întâmpla. Iar ei simt asta, încât au pierdut partida.

— Sunteţi un agent gaullist ?

— Dacă vreţi.

― Aţi face mai bine să mărturisiţi, atunci când vă veţi afla în faţa unei: instanţe, că aparţineţi serviciilor engleze.

—Dar n-am nici cea mai mică intenţie să mă aflu în faţa unei instanţe. Iar dacă faptul s-ar întâmplă, înseamnă că dumneavoastră mă

veţi sili, şi nici nu poate fi vorba să mă siliţi să întreprind fie şi cel mai mărunt lucru... Oare nu vă e puţin silă, dumneavoastră, care sînteţi francezi, să faceţi meseria pe care o faceţi ?

Cel mai bun mijloc de a învinge rămâne tot cel de a ataca, aşa 130

Edgard Thomé – Parasutati in infern

încât îi atac. O, nu-i vorba de un discurs. Sunt cu totul lipsit de elocinţă, ci pur şi simplu mă descarc cum îmi vine la gură de tot ce am pe inimă: de ce mă bat, de ce am ales calea asta şi că, oricum, nu ei sunt cei care, aici şi acum, mă vor împiedica s-o urmez.

După un sfert de oră, partida e cîştigată. Cel mai vârstnic dintre inspectori e alsacian şi am izbutit să-l zgudui. Cădem de acord să iasă

de la mine din cameră şi să uite că ne-au văzut. Mă angajez, în ceea ce mă priveşte, să neg că i-aş fi văzut vreodată, dacă într-o bună zi voi fi arestat.

După două zile plecăm din Châteauroux. Pe peron, cel mai tînăr dintre poliţişti se apropie de mine şi, în treacăt, mă sfătuieşte să evităm un vagon de clasa întâi unde se află trei dintre colegii lui, simpatizanţi germani, pe cât se pare.

Cum să-mi explic atitudinea celor doi poliţişti ? Puţină teamă, puţină ruşine, un dram de bun simţ, poate... sau instinct de conservare

? Cine să ştie ?

Am să-i revăd la Ministerul de Interne peste Câtiva ani, în timp ce m-am dus să-i fac o vizită lui Roger Wybot, în calitate de vicepreşedinţi sau secretari ai Asociaţiei poliţiştilor din Rezistenţă.

Pînă în ziua când au dat ochii cu mine, povesteau cui voia să-i asculte cum, la Châteauroux, salvaseră doi ofiţeri ai Franţei libere... Se pare că, pe urmă, au devenit ceva mai discreţi.

14

ÎNAPOI ÎN ANGLIA

Culegere de informaţii, stabilire de legături, luări de contact : reţeaua funcţioneazăa normal. Dar nu şi persoana mea : sufăr 131

Edgard Thomé – Parasutati in infern

din ce în ce mai des de migrene incurabile : adesea, în mijlocul unei fraze, mă opresc dezolat, căutînd un cuvint ce nu vrea să vină.

Tensiunea permanentă pe care munca noastră o cere nu-mi îmbunătăţeşte deloc starea.

Cum nici vorbă nu poate fi să mă îngrijesc în Franţa, începem sa discutăm despre eventuala mea întoarcere în Anglia. Din nefericire, sunt singurul specialist admis în operaţiile nocturne şi nu pot să-mi părăsesc aşa, de pe o zi pe alta, atribuţiile. Cădem de acord ca Gaston Tavian să plece în aprilie la Londra cu valizele-curier. Va învăţa în Anglia să conducă operaţiile de aterizare clandestină, apoi se va întoarce în locul meu în nopţile cu lună plină din mai. Eu însumi voi pleca cu acelaşi avion care-l va aduce pe el.

La 24 aprilie, Lysander-ul este exact la întâlnire. Ni-l aduce pe Pierre Beech, un excelent camarad şi un excelent radiotelegrafist, pe care l-am cunoscut în Anglia. Bietul Pierre, repezit ca un berbec, generos şi în acelaşi timp deosebit de înzestrat cu un simţ ieşit din comun ce-i îngăduia să descopere capcanele, va cădea, totuşi, câteva luni mai târziu în mâinile Gestapoului. Va supravieţui lagărelor de concentrare şi, după război, voi da de el în Tunisia, unde mă voi instala. Va muri într-o încăierare, ucis de nişte felahi anonimi, el, care dăduse totul pentru libertatea celorlalţi. Se numără printre rarii francezi a căror demnitate, generozitate şi curaj îi atraseseră respectul şi simpatia micului popor tunisian. Şi tocmai el a trebuit să dispară.

Gaston se îmbarcă, însoţit de Mariotti, un căpitan de vapor cu înfăţişare de corsar ce tocmai a dezertat din marina naţională.

Avionul ia foc la sol, pilotul îşi pierde oarecum cumpatul şi, în loc de extinctor, pune mâna pe o grenadă incendiară; destinată să

132

Edgard Thomé – Parasutati in infern

distrugă aparatul într-un caz disperat, într-o clipă, focul ia o amploare demnă de un montaj hollywoodian.

Din fericire, ne dăm seama de „mica" lui greşeală; cu un extinctor adevărat, stângem flăcările, care trebuie sa se vadă la kilometri distanţă jur-împrejur, şi părăsim grabnic ferma Lagnys, care are toate şansele ca în viitorul apropiat să devină pentru noi un punct prea fierbinte

Odihnă la Toulouse, întoarcere la Marsilia, obişnuitul du-te-vino de rutină al muncii clandestine... Pe la sfarsitul lui mai, primesc ordinul să mă pregătesc pentru întoarcerea în Anglia.

La 27 mai 1942, intro seară, ne aflăm la fermă. Am primit prin radio confirmarea aşteptată, Gaston Tavian se întoarce, împreună cu un agent destinat altei reţele, iar eu voi pleca cu acelaşi avion.

Ora unsprezece noaptea... Ascultăm ultima emisiune BBC.

Mesaje personale: „Palmierul e în oază... Repet : palmierul e în oază..."

Mesajele dătătoare de speranţă se inşiruie unul după altul.

Nici unul care să mă privească. Iar dacă nu ni se transmite mesajul, nici operaţia de aterizare nu va avea loc : tăcerea BBC-ului anulează toate dispoziţiile stabilite pe parcursul schimburilor cifrate.