Şi iată-mă pradă uneia din acele mânii pe care niciodată n-am ştiut să mi le stăpânesc în faţa prostiei, a răutăţii sau nedreptăţii, şi-i ard măgăriţei o palmă cu toată puterea. E singura dată în viaţa mea când am lovit o femeie.
Furibund, am dat ca într-un bărbat. Fata îşi pierde echilibrul, se dă înapoi, cu gura larg deschisă, se izbeşte de perete şi cade în fund pe pardoseală. Iat-o că plânge acum cu lacrimi mari, fără urmă de cochetărie. Mi-e atât de milă, încât o ridic în picioare. O consolez, ne pupăm şi ne explicăm; Când de fapt de-aici ar fi trebuit să începem..
Incidentul e închis fără urmări.
În şcoala asta cu legi atât de severe ni s-au dat cei mai buni 106
Edgard Thomé – Parasutati in infern
profesori la fiecare specialitate. Sunt învăţat să cifrez un mesaj, pornind de la o carte apărută. Am ales, poeziile lui Valery în colecţia NRF. Le ştiu pe de rost, pe cele mai multe, şi până şi pagina la care se află. Un avantaj sigur, în cazul când, printr-un ghinion, mi-aş pierde cartea-cheie.
Codificare, decodificare, convorbiri de rutină despre: tir şi explozive, expuneri ale specialiştilor asupra unor cazuri tipice : minimum de cunoştinţe pe care trebuie să le posede un agent secret, ceea ce trebuie să evite cu orice preţ, dacă nu vrea ca totul să se soldeze cu un eşec fatal, ceea ce-şi poate permite să încerce, în caz de forţă majoră. Nici un fel de romantism în meseria asta, care are legile ei intangibile, impuse de bunul simţ şi confirmate de experienţa. Dacă
le urmezi întocmai, poate că nu faci isprăvi geniale, dar nu asta ni se cere şi, oricum, eşti cel puţin sigur că o să trăieşti ceva mai mult.
Zilele ne sunt pline până la refuz de ocupaţii mai puţin brutale, dar la fel de epuizante ca şi în stagiile precedente. Cât priveşte nopţile, ni le petrecem într-un fel ce n-are nimic vrednic a fi pizmuit: învăţăm să semnalăm un teren de aterizare, să ghidăm un avion spre balizele clandestine şi să-i dăm toate şansele să decoleze din nou, în deplină
siguranţă.
Zburăm mult atât ziua, cât şi noaptea, eu mai cu seamă, deoarece Sticky Murphy şi cu mine ne înţelegem de minune. Sticky, pilotul nostru, mă preferă totdeauna pe mine, când e vorba de zboruri zise de aclimatizare.
Am şi ajuns la jumătatea lui noiembrie, cu dimineţile lui ceţoase, când soarele luminează cu zgârcenie. Suntem preafericiţi să
lăsăm ceţurile câmpiei englezeşti în schimbul unor lungi curse pe cer 107
Edgard Thomé – Parasutati in infern
senin, deasupra norilor cenuşii.
Sticky e un pilot extraordinar. Specialitatea lui e „vînătoarea" şi a trecut prin momentele cele mai grele ale bătăliei pentru Anglia, din care a ieşit teafăr, încununat de glorie. Comandă o escadrilă de Spitfire şi, ca sa se odihnească, între doua operaţii, pătrunde în Europa ocupată atunci când luna plină îngăduie zborurile de noapte, ca să lase agenţi şi să-i ia pe alţii, răniţi, reperaţi sau ceruţi de Londra.
Aparatul lui, un Lysander cu două locuri, cocoţat pe nişte picioare înalte, are fuselajul împodobit cu un desen linear ce reprezintă
Sfântul, eroul meu preferat din romanele poliţiste, pe care creatorul lui Leslie Charteris, îl mai numeşte şi corsarul vremurilor moderne.
— May I intrude ? întreabă personajul într-o bulă, ca la benzile desenate.
Ceea ce pe scurt, în traducere, ar suna aşa :
— Îmi daţi voie ?
E un joc de cuvinte intraductibil, dar plin de umorul dezinvolt al Angliei aflate în război.
Sticky e tipul desăvârşit al ofiţerului RAF, veşnic destins, curtenitor şi binevoitor, ca toţi cei care sunt confruntaţi zilnic cu moartea şi care găsesc că viaţa e prea frumoasă ca să ne-o stricăm cu calcule egoiste, meschinării sau capricii de primadonă. E un maestru în meseria lui. Nu lasă nimic la voia întâmplării, îşi face treaba cu seriozitate, dar se fereşte mai presus de orice să se ia pe sine în serios.
Plimbările noastre sunt pline de neprevăzut. Când zburăm la joasă înlăţime, trebuie, în principiu, să identific fără greş terenurile convenite aterizării noastre.
— Ei tinere gentilom, te hotărăşti o dată, ori dormi ? Câmpul 108
Edgard Thomé – Parasutati in infern
ăsta, la stânga... merge ?
— Ascultă, Sticky, oşti obositor. Ţi-am semnalat cinci până
acum, şi-ai făcut pe năzurosul... Aşa că puţin îmi pasă. Când o să vii după mine în Franţa, de s-o nimeri să pice în ziua ta de plimbare, tu o să-ţi aduni oscioarele de prin lucerna, dacă eu o s-aleg terenul.
— Ce sâcâitor poţi să fii, puştiule. Hai îndărăt să vedem. Uite, colibele astea drept înainte, OK ?
— Fie...
Sticky taie gazul, se clatină de pe-o aripă pe alta, ca să reducă
viteza, sărim peste un gard viu şi picăm la o mustaţă de-o batoză, ascunsă în spatele gardului. Lucrătorii, luaţi ca din oală, se întind pe burtă sau plonjează care încotro, ca nişte broaşte îngrozite.
Iar noi ne înălţăm drept ca luminarea, să ne ascundem în nori.
După un sfert de oră, când mânia victimelor trebuie să se mai fi domolit, ne aşezăm în acelaşi cîmp, ca să le cerem scuze.
— Sticky ? Mi-e sete !
— De acord, ne întoarcem.
— Nu, aterizăm. Găsim un pub... şi dăm ceva pe gât.
— Te-ai scrântit de tot ?
— Aha, n-ai curajul ?
