Noaptea e luminoasă. Ar trebui să mă vadă. Ar trebui să dau de el.
În timp ce m-apropii de un tufiş, zgomotul unei culase ce e încărcată m-azvârle la pământ într-o clipă. Scrutez întunericul fără să
văd nimic, îmi armez Coltul şi mă tarăsc spre arbuşti.
— Tu eşti Edgard ?
— Da... Tu eşti, Jo ? Ce faci în asunzătoarea asta ?
— Cred că mi-am rupt piciorul.
— La naiba... De mult am atins pământul ?
— Douăzeci de minute. Nu ştii ?
116
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Nu, am căzut în cap şi sunt năclăit tot de sânge, dar,acum mi-e mai bine. Rămâi aici şi păzeşte-mi raniţa : am să te culc în paraşuta ta. Nu te mişca de aici, stai ascuns, mă duc în recunoaştere.
În afară de izbiturile de ciocan ce-mi explodează în timpane, acum sunt lucid. Dacă navigatorul n-a greşit calculul, ne aflăm în zona liberă. Căzusem de acord ca şoseaua naţională Châteauroux-Vatan să-i servească drept ultim punct de reper.
Două ipoteze ; mă aflu fie la nord, fie la sud de şosea. Din obişnuinţă, mă orientez după Ursa Mare, apoi verific cu busola.
— Jö... Peste două ore cel mai târziu mă înapoiez. 0 oră am să
caut. Cealaltă îmi trebuie pentru întoarcere. Aşteaptă-mă aici fără să te mişti. Ţine, trage o duşcă de whisky.
Merg spre nord douăzeci de minute şi dau peste şoseaua binecunoscută. Numarandu-mi paşii cu grijă, caut o bornă kilometrică, să-mi precizez poziţia. Vatan : 14 kilometri. E bine. Intoarcere, patru sute optzeci de paşi. Drept spre sud acum.
Douăzeci de minute de mers, şi dau de Jö care a adormit.
— Ei, băiete, trezeşte-te ! Nu stăm prea rău : ferma, după
socoteala mea, e la mai puţin de şapte kilometri. Mă duc să-l scol pe Jean Faillon şi-o să venim să te luăm cu maşina. În mai puţin de două
ceasuri vom fi aici. E ora trei dimineaţa, la cinci o să fii în pat. Nu care cumva să te mişti de-aici până la sosirea mea. Dacă mi se întâmplă cine ştie ce şi nu mă mai întorc, să nu încerci să vii la Lagnys. Brion se află
la nord-nord-est, cam la opt kilometri. Sunt două case la care te-ai putea duce : fie la institutor, fie la verii mei, familia Blain. Şi-acum la revedere, pe curând.
Il las ghemuit în paraşuta lui.
117
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Luna s-a ascuns. Ceaţa, în strame lungi, deformează
perspectivele. N-am decât un gând: să ajung la-fermă. Mă pierd într-o lume de vată, urechea începe iar să-mi sângereze, mi-e greaţă tot timpul.
De m-aş putea opri măcar o clipă, să mă ghemuiesc în adâncitura unui şanţ... şi să dorm! Mă doare capul înfiorător, un animal s-ar culca, aşteptând să-i treacă. Dar eu nu-mi pot permite nici măcar asta. Trebuie să ajung la Lagnys cât mai repede, înainte de-a mă
prăbuşi.
Sosesc, după două ore de mărşăluire peste ogoare. Bat în uşă.
Aştept. Insist. Pauline, bătrâna guvernantă, vine să-mi deschidă. Asta-i tot ce-mi amintesc...
De nenumărate ori după aceea, Jean Faillon mi-a povestit urmarea : m-am prăbuşit pe jos, am fost dus in pat, mi s-a dat să beau cafea tare. Când mi-am venit în simţiri, am început, să dau explicaţii...
dar în engleză. Faţă de imposibilitatea evidentă a gazdelor mele de-a mă înţelege, căci mă priveau uluite, am recurs la franceză, nu însă fără
a trece mai întâi printr-un talmeş-balmeş, amestec cu neputinţă de descâlcit al celor două limbi, în care până şi celui ce le-ar fi vorbit la perfecţie i-ar fi fost greu să se descurce în sintaxă.
Incă puţină cafea, o frecţie bună cu apă rece, şi iată-mă in măsură să-l ghidez pe Jean Faillon până la punctul nostru de cădere.
Jö Piet s-a trezit, îl punem în maşină, împreună cu aparatul de transmisie, ii îngrop paraşuta, şi la drum!
Suntem poftiţi să ne culcăm, ni se dau îngrijiri. Eu nu mai ştiu dacă e noapte, dacă e zi, dacă suntem în franţa, Anglia ori Patagonia.
Adorm buştean pentru mai bine de douăzeci şi patru de ore.
118
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Mă trezesc înfometat. Pauline bombăne şi-şi face de lucru pe lingă camera mea :
