În prima zi, la masa ofiţerilor, bem, ca toată lumea, ceai şi coca-cola. A doua zi, chelnerul ne aduce, numai celor doi francezi, un bordeaux binevenit : sergenţii noştri, care nu ştiu boabă de englezească, s-au priceput să-l convingă pe comisarul de bord că raţia lor reglementară comportă cel puţin un sfert de vin. Lipsindu-i de molanul lor roşu înseamnă să-i persecuţi dar, dacă nu se găseşte din ăsta se mulţumesc cu orice băutură, numai vin să fie şi roşu ! Generoşi, au atras atenţia că şi ofiţerii lor se bucură de acelaşi privilegiu şi, în timpul celor cinci zile cât a durat traversarea, ne-am înfruptat din producţia celor mai renumite podgorii, aflată încă în cămările ex-transatlanticului de lux.

Navigam cu treizeci de noduri pe oră, fără încetinire nici schimbare de direcţie. Un ofiţer canadian a alunecat pe deasupra balustradei : având, desigur, rău de mare, s-a aplecat prea mult şi a plonjat în valuri. Marinarii îi aruncă mai mulţi colaci de salvare şi o 141

Edgard Thomé – Parasutati in infern

barcă pneumatică, dar nava nu se opreşte, nu poate fi pusă în pericol viaţa atâtor mii de oameni pentru stângăcia unuia singur.

PARAŞUTAŢI ÎN INFERN

123

Oare pentru liniştea noastră sufletească am fost asiguraţi că l-a pescuit mai târziu o navă de război ?

Cu coatele sprijinite de balustradă, descoperim America.

Accesul la continent se face prin acele porţi nemăsurate care sunt cheiurile new-yorkeze. Nimic asemănător în Europa care să ne fi pregătit pentru acea densitate strivitoare a zgârie-norilor iluminaţi. E

cu adevărat Lumea Nouă : chiar de la început, te descumpăneşte prin imensitatea ei, o lume în care reperele şi criteriile cunoscute nu-ţi mai sunt de nici un folos, în care franceza nu-ţi slujeşte la nimic, iar engleza nu la mare lucru, o lume enormă şi străină pe care o abordezi cu sentimentul că nici o experienţă anterioară nu-ţi va fi de folos.

Dar nu-i decât o impresie, încă din prima zi descoperim foarte repede că gigantismul nu se aplică decât betonului. Oamenii, orice-ar crede ei, sunt pe măsura noastră, iar adesea încă şi mai mărunţi, în conformismul lor puritan, în necunoaşterea Lumii Vechi şi prejudecăţile lor infantile.

Colonia franceză din New York este, ca şi Franţa însăşi, divizată

în două clanuri : susţinătorii Mareşalului şi simpatizanţii gaullişti.

Aceştia din urmă au constituit un Comitet al Franţei Libere. Doamne ale Operei de binefacere întâmpină cu emoţie comando-ul francez. Cei 142

Edgard Thomé – Parasutati in infern

mai mulţi dintre noi nu s-au bătut încă pe front, iar ele ne sărbătoresc ca pe nişte eroi. E tăiat viţelul cel gras pentru micii fii risipitori !

Dejunuri oficiale, dineuri oficiale, pupături de mâini recepţii...

Toată această vanitate de mămici abuzive care încearcă să ne prezinte ca pe nişte câini dresaţi întrece repede măsura şi, încă din a treia seară, cea mai mare parte din subofiţeri o ştergem englezeşte în toiul unui dineu, ca să ne ducem să respirăm oraşul.

E cu mult mai nostim : Broadway-ul şi rotiseriile lui, cu puii puşi unul lângă altul în frigare şi pe care poţi să-i mănânci cu mâna,

„bombele" franţuzeşti, unde câteva din noastre sunt animatoare sau deschizătoare de taxi-uri. Sunt, oricum, mai pe măsura vârstei noastre decât tipicul unei mese oficiale ce aduce cu un parastas, plină de gînguritul doamnelor ce le patronează, născute toate cu cel puţin cincizeci de ani înaintea noastră.

Renard, foarte protocolar, a rămas să ne acopere retragerea, împreună cu câtiva sergenţi timizi. Nu ştiu dacă s-au amuzat. În ceea ce ne priveşte, nu ne-am plictisit şi, dimineaţa, când ne întoarcem din turul nostru princiar, New York-ul nu ne mai impresionează.

După o călătorie de două zile cu un tren de lux, ajungem în Canada, şi părăsim portul Halifax la bordul unei goelete cu trei catarge, îndreptîndu-ne spre ultimul vestigiu al imperiului francez din America.

De obicei se face o zi şi o noapte pe mare, ca să ajungi in insulele Saint-Pierre-et-Miqueloan ; nouă însă ne trebuie cinci zile : abia ieşiţi din strâmtoarea Belle-Isle, furtuna o şi ia în primire pe Herminie. Punem la capă şi navigam cu motorul, dacă asta se mai poate numi navigat. Foarte curând ne vedem siliţi să reducem 143

Edgard Thomé – Parasutati in infern

velatura.

O zi şi o noapte întreaga mare ne mătură puntea, vasul o ia orbeşte în derivă prin viforniţa de zăpadă, sub un cer jos, mai-mai să

atingă arboretul.

Căpitanul nu-i deloc vorbăreţ : a dat cu precizie, la momentul cuvenit, ordinele ce se impuneau, fără să-şi trădeze prin ceva îngrijorarea, fără să ridice vreodată glasul. Aş dori ca toţi împăunaţii care se socot şefi să-l fi cunoscut pe căpitanul Reu. Poate că pentru o singură dată în viaţa lor ticăloasă ar fi avut prilejul să vadă ce-i aceea un comandant. Acest simplu căpitan de cursă lungă, mai curând şubred la trup, e o prezenţă literalmente magică, în toiul furtunii, mi-l aminteşte pe Sticky la bordul avionului lui : acelaşi zâmbet aproape imperceptibil şi liniştitor, aceleaşi mâini solide şi competente de muncitor, aceeaşi atitudine de sfidare, liniştită şi un pic batjocoritoare.

În afară de căpitan, marinarii nu sunt cu mult mai breji decât noi, bieţi pământeni care-nfruntă pentru prima oară o furtună pe mare

: îşi varsă şi ei, întocmai ca şi noi, până şi ultima picătură de bilă.

Mi-am avut şi eu trista parte, am atins culmea greţii, clipa aceea oribilă când nu mai eşti decât un animal bolnav şi-ţi doreşti să mori mai curând decât să-ţi simţi măruntaiele încleştate într-un nou spasm, o nouă contracţie sterilă, de vreme ce-ai vărsat tot din tine.

La cârmă, un bătrân locuitor din Saint-Pierre, care trebuie să fi fost mus prin anii când Pierre Loti publica Pescar din Islanda, nu-i nici el scutit de răul de mare. Se cramponează de barele cârmei, varsă, îşi vâră mâna într-un butoi plin cu mere, mănâncă vreo două-trei, ţine cârma imperturbabil vreo jumătate de oră, apoi se întoarce ca să verse printr-un sabord întredeschis.

144

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Bătrânul redresează roata cârmei, varsă merele pe jumătate mistuite, corijează cursa şi-şi cufundă din nou mâna în butoi. Îmi face semn să fac şi eu la fel. Potel, un lungan de sergent-major care e alături de mine, lângă habitaclu, se înfruptă şi el din fructele fetide şi, ore întregi, facem ca şi bătrânul : mâncăm, vărsăm, ne jurăm că aşa nu se mai poate şi că o să crăpăm pe loc, apoi iar mâncăm... şi iar vărsăm.

Potel şi cu mine ne îndreptăm spre cambuză, cramponîndu-ne de nişte odgoane, care ne împiedică să fim măturaţi de valuri şi-acolo, în mijlocul ustensilelor care derapează pe jos, tribord-babord, în ritmul raliului, ne pregătim la grătar două steaks-uri în sânge, mari şi groase cât palma unui măcelar,

Impăcaţi cu viaţa, facem pe infirmierele şi le ducem ulcioare cu ceai celorlalţi tovarăşi ai noştri. Incă din primele ore ale furtunii aceştia s-au dat bătuţi şi zac prăbuşiţi în cuşete, semănînd cu nişte cîrpe ce-ar fi slujit la ştersul vărsăturilor.

Exemplul căpitanului şi al bătrânului său cârmaci este pentru mine o lecţie nepreţuită. Asemeni lecţiilor primite de la unchiul Georges : să-ţi priveşti adversarul în faţă, să refuzi să i te supui, să te baţi. Mă voi gândi adesea la ele în anii ce vor urma, când, aflîndu-ne într-o încurcătură fără ieşire la prima vedere, voi fi ispitit să cer îndurare, dar, amintindu-mi de ei, voi găsi puterea să scap, împreună

cu oamenii mei, ca Herminie din furtună.

Vantul s-a mai domolit un pic, marea s-a mai cuminţit, iar noi putem în sfârşit să ne adăpostim într-un mic golf de pe coasta sudică a insulei Terra-Nova. Căpitanul a lăsat o barcă la apă şi eu îi însoţesc pe trei din marinarii noştri, care se duc după apă proaspătă.

Îmi amintesc foarte bine de locul liniştit de unde ne-am luat apa 145

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ca şi de vîslitul nostru puternic, care făcea ca barca cea albă să

înainteze rapid prin undele verzi. Sărind pe plaja plină de galenţi, aveam impresia că trăiesc clipe mai trăite o dată, ca şi cum, cu secole în urmă, aş fi fost unul dintre acei francezi anonimi, marinari sau hoi-nari prin codri, care ne aduceau un imperiu, fără vorbărie, înarmaţi doar cu curajul lor de ţărani încăpăţînaţi.

Ocupasera Terra-Nova, urcaseră în sus pe fluviul Sfantul Laurenţiu, domesticiseră o lume ostilă, prefăcusera pădurea în ogor, fondaseră Quebec-ul şi Ville-Marie in timp ce, la Paris, încă de pe-atunci nişte neisprăviţi de politicieni, lipsiţi de imaginaţie şi de curaj, într-o bună zi i-au vîndut. Se găsiseră „genii" la modă care să facă

apologia crimei : „La ce bun atâtea sacrificii pentru „câteva pogoane de zăpadă" 43?

Armistiţiul din iunie 1940 avusese şi el voltairii lui pe măsură.

Istoria nu se schimbă deloc, iar oamenii şi mai puţin ! Stranie ţara asta a mea: mai mult decât altceva pe lume, a zămislit legiuni întregi de sfinţi şi de eroi, dar în acelaşi timp a secretat şi ambiţioşii cei mai vrednici de dispreţ ca şi laşii ce mai abjecţi... Un Chanzy44, pentru un

Bazaine45, un Jean Moulin46, pentru un Laval 47, un Leclerc48, pentru un

43 Cuvintele apartin lui Voltaire