44 Alttaine-Eugėne Alfred Chanzy(1823-1883), general si senator francez, se distânge in timpul razboiului franco-prusac(1870). Deputat de Ardeni, reorganizeaza armata franceza si candideaza la presedintia republicii(1879) 45 Achile Bazaine(1811-1888), maresal al Frantei. Trimis in 1863 in Mexic, pentru a actiona in favoarea imparatului Maximilan, intreprinde intelegeri cu insurgentii in favoarea sa. Tot cu scopul unei lovituri de stat in folosul sau actioneaza si in timpul razboiului franco-prusac. Condamnat la moarte de catre tribunalul militar, I se comuteaza ulteriro pedeapsa in detentie pe viata.
46 Jean Moulin (1899―1943), politician şi patriot francez. În 1940 este prefect al 146
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Darlan49.
Furtuna a fugit spre est. Căpitanul a dat comanda ca velatura să
fie întinsă şi, pe o dimineaţă strălucitoare cu un cer din Provenţa, acostăm la cheiul din Saint-Pierre, ultimă stâncă dintr-un imperiu.
Biată stâncă, într-adevăr: trei mii de locuitori ale căror case se răzleţesc în neorânduială în jurul unei biserici din piatră, lipsită de stil, ce s-ar voi catedrală, câteva blocuri de beton pentru localurile administrative, câtiva kilometri de asfalt ce se duc să se piardă fără ţintă spre stâncile din interior. Asta-i tot. Un loc sărac ca o bucată de catifea roasă, acoperit de ceţuri cel mai adesea, stâncă golaşă bătută de vânturile atlantice, de care nici un copac, oricât de pitic ar fi el, n-are nici o şansă
să se-agaţe.
Simţi sărăcia, dar nu şi tristeţea. În anumite zile de îngheţ, sub cerul senin, şisturile policrome prind tot soarele în ele, iar Atlanticul, în lungi hule de jad, tiveşte stâncile cu horbotă argintie şi e frumos cum e în Bretania a doua zi după furtună. Pe Anglade, o insuliţă
adăpostită de vânturile din est de către insula Saint-Pierre, o pădurice de pini cu tulpina strâmbă , a izbutit să se agate, prin care curge râul departamentului Eure-et-Loir. După ce ia contact cu generalul de Gaulle la Londra, organizează în Franţa Consiliul naţional al Rezistenţei. În 1943 este arestat de Gestapo şi transferat în Germani, unde moare. (N.t.) 47 Pierre Laval (1883―1945) om politic francez, şeful guvernului de la Vichy (1942), a dus o politică de colaboraţionism faţă de Germania nazistă. Condamnat la moarte şi împuşcat (N.t).
48 Philippe de Hauteclocque, zis Leclerc (1902-1947), maresal al Frantei, a debarcat in Normandia in 1944 si a eliberat Parisul in fruntea diviziei a 2-a de blindate 49 François Darlan(1881-1942), amiral francez, colaboratorul si succesorul lui Petain in 1940-1942. A detinut puterea in coloniile franceze din nordul Africii. În 1942 e asasinat.
147
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Frumos, colcăind de peşte şi cu unda limpede, ca torenţii canadieni din nordul îndepărtat.
Cel mai adesea, când ceaţa năpădeşte insulele, de nu vezi în faţă
decât la un pas, când zgomotele familiare se aud ca prin vată, iar sirenele de ceaţă îşi lansează apelurile liniştitoare, te-ai crede într-un alt univers: Avallon, insula legendelor celte unde nu te poate atinge nici răul, nici moartea. Şi-atunci înţelegi de ce oamenii s-au stabilit aici din moşi strămoşi, sau de ce, după ce-au navigat sub toate cerurile lumii, vin să-şi sfârşească zilele aici.
Bază de operaţii pentru pescuitul islandez sau cel din apele ce ţin de Terra-Nova, insulele acestea sunt, evident, o colonie de marinari cu ascendenţă bască sau bretonă, un soi de oameni aspri şi sinceri, pe care nici o dulcegărie nu i-a abătut de la firea lor dreaptă. Cât despre fete, „merită ocolul făcut". Niciodată n-am văzut atât de multe fete la un loc, care să fie atât de frumoase.
Câteva luni mai înainte, marina Franţei Libere a debarcat pe nepusă masă un corp marinăresc simbolic. Guvernatorul vichyst al insulei a fost debarcat la rându-i şi înlocuit cu Savary, un rezervist din marină, ce funcţiona în statul-major al amiralului Muselier.
Dar de ce un comando la Saint-Pierre ? Şi astăzi încă mă mai întreb.
Prima oară când am dat ochii cu guvernatorul, inconjurat de-o curte de „gîşte" şi de ofiţeri cât se poate de şterşi, mi s-a părut genial.
Am conchis, un pic cam repede, că, girând ei în pofida bunului-simţ
afacerile teritoriului, se afla în ajunul unor necazuri financiare şi că nu-i mai rămânea decât o portiţă de salvare glorioasă: să părăsească
insula Saint-Pierre în fruntea unui comando. Dar nu asta era 148
Edgard Thomé – Parasutati in infern
explicaţia. Chiar dacă administraţia lui Savary nu era exemplară, el personal era tot atât de puţin vinovat de acest fapt ca şi un pedagog de liceu căruia nu-i poţi reproşa proasta administraţie a şcolii unde funcţionează. Făcea şi el ce putea.
Aşa încât ce paranoic pervers putuse concepe acea „mare intenţie" ? Intre Savary, care „guverna" Saint-Pierre, Chevigné care, la Washington, conducea misiunea franceză, şi Billotte care, la Londra, administra statul-major, cooperarea, legăturile şi înţelegerea nu mi se păreau a fi exemplare. Nici până azi nu ştiu care din trei era cel mai blamabil... Sau poate mai era un al patrulea ? De altfel, asta-i o poveste tare veche şi tare meschină.
Botezată la început Rochambeau, apoi comando franco-american, apoi comandoul numărul patru, unitatea aceasta n-a existat decât în dosarele statului-major. Ca un fetus într-un borcan de formol, trebuie să zacă astăzi pe undeva în arhivele armatei. Destinată să-i regrupeze pe voluntarii din Saint-Pierre, n-a izbutit niciodată să
regrupeze pe nimeni. La sosirea noastră, pe la finele lui decembrie 1942, de multă vreme băieţii de vârsta cuvenită se angajaseră pe Lobelia, Aconit, Rose-lys şi Mimosa, corvetele de escortă care însoţeau convoaiele în Atlanticul de nord.
În lipsă de recruţi teritoriali, „responsabilii" s-au gândit să
încorporeze pe voluntarii francezi locuind în Canada sau refugiaţi în Statele Unite. Dar clienţii nu s-au manifestat niciodată şi, timp de mai bine de două luni, personalul sortit să-i încadreze şi adus cu mare cheltuială de la Londra n-a găsit nimic de încadrat...
Şi chiar de-am fi avut trupe de instruit, alegerea insulei Saint-Pierre ca bază de antrenament era, oricum, o aberaţie. Trebuia să fii 149
Edgard Thomé – Parasutati in infern
sau sadic sau perfect incompetent ca să-ţi treacă prin minte să expui nişte oameni pe una din mările cele mai periculoase din lume şi să-i debarci pe nişte stânci unde până şi cei mai buni marinari evitau să se aventureze, încă de secole.
Bineînţeles, nu existau nici odgoane, nici căngi, nici vapoare, nici specialişti în raiduri de debarcare. Veşnică improvizaţie şi incurie
„a la française" care, după ce cu două secole în urmă contribuise la pierdea unui imperiu, se manifesta cu aceeaşi stupiditate senină pe ultimele pogoane ale acestui imperiu vîndut la solduri.
Străin de intrigile şi manevrele administrative, m-am mulţumit ca timp de aproape trei luni să-i ocup pe subofiţeri cu exerciţii extrem de dure şi lipsite de orice concesie : cultură fizică zilnică, după moda englezească, băi în marea plină de bucăţi de gheaţă, unde mă urmau fără prea mare sîrg ; marşuri forţate prin zăpadă în nişte zile cu viscol când nici câinii nu-şi scoteau botul afară. Mă întovărăşeau şi în lungi partide de vînătoare pe mare, după raţe sălbatice, sau prin insula Anglade, după iepuri.
Ne omoram timpul într-un fel ceva mai puţin prostesc decât o făcusem eu însumi în iarna lui 1940, deşi ocupaţiile noastre nu aveau nimic de-a face cu antrenamentul inteligent şi raţional la care aveam să
fiu supus mai târziu, alături de comando-urile engleze. În treacăt, i-am învăţat pe oameni cum să conducă un buldozer, cum să manipuleze o încărcătură de dinamită, ca să pregătească apropierea de-un viitor aerodrom de buzunar, cum să se descurce cât mai bine într-o barcă cu motor, să mănânce carne de focă şi să lase Pernod-ul şi molanul pentru Whisky. Whisky-ul de contrabandă se găsea pe nimic la Saint-Pierre, şi era o ocazie unică să-i învăţ cum să le reziste anglo-saxonilor, când ar 150
Edgard Thomé – Parasutati in infern
vrea să-i îmbete criţă. Ţineam mult la ei, deşi ştiam că eu voi face războiul la paraşutişti, iar ei, trupeţi, vărsaţi la infanteria colonială, acolo se vor bate ; că niciodată n-aveam să-i conduc la luptă, iar eşecul comandoului numărul patru avea, probabil, să ne separe foarte curând.
Nici nu-mi dădeam seama cât de optimist eram...
La finele lui februarie, în faţa eşecului lor evident şi fără leac,
„capetele gânditoare" hotărăsc să ne întoarcem în Statele Unite. Cu câteva zile înainte de plecare, mă rănisem uşor, în timp ce îmbarcam efectele pe o balenieră : lunecând pe grătar, mă lungisem pe fundul vasului şi mă zgâriasem la încheietura mâinii într-un cuţit lăsat pe jos.
Cuţitul în cauză slujise la spintecatul morunilor în timpul unei întregi campanii de pescuit. Dacă n-aş fi fost nerod, n-aş fi neglijat tăietura aceea în aparenţă ridicolă, şi poate că în felul ăsta n-aş fi stat două luni la Walther Reed, spitalul militar din Washington, epuizat de febră şi torturat de o furunculoză rebelă la toate tratamentele.
Obosit de atâtea injecţii şi sătul de sulfamide la fel de ineficace ca o cauterizare pe un picior de lemn, i-am sugerat medicului chirurg să încerce pur şi simplu o autohemoterapie. Procedeul data din alte vremuri şi n-a părut să-l încânte, dar, ţinând cont de eşecul tratamentelor moderne, până la urmă s-a resemnat. Peste o săptămână, eram din nou pe picioare.
Mă şi vedeam zburând spre Anglia, lăsînd departe în urma mea păţaniile din insula Saint-Pierre... Dar, vai ! Locotenenţii îşi fac vise, iar statele-majore dispun : la ieşirea din spital, eram afectat la batalionul din Antile în calitate de comandant de companie !
Aproape un milion de francezi din Martinica şi din Guadelupa 151
Edgard Thomé – Parasutati in infern
îşi părăsiseră insulele ca să se angajeze în trupele Franţei Libere.
Adunaţi la Fort Dix, în New Jersey, aşteptau oarecum nerăbdători ca cineva să binevoiască a le organiza viaţa. Renard şi subofiţerii veniţi o dată cu noi din Anglia se şi puseseră pe treabă : era ultima afectare cunoscută a comandoului numărul patru... Câtiva ofiţeri şi subofiţeri de rezervă, rezidenţi în Statele Unite, care de mult pierduseră orice contact cu viaţa militară, completau cadrele de instrucţie.
