— Mie nu-mi spune nimeni nimic, aici ! Ce pramatie! Şi eu care-l credeam un student liniştit, acolo... Iar el soseşte cu paraşuta. O să ne împuşte pe toţi, din cauza lui...
Totdeauna am văzut-o pe Pauline bodogănind mânioasă cu faţa ei mustăcioasă de maşteră sexagenară. La fiecare operaţie, când debarcam la fermă, ne intîmpina mârâind, cu priviri bănuitoare şi înfăţişare ursuză. Felul ei de-a ne iubi erau mâncăruriie şi plăcintele pe care ni le făcea.
Pînă la sfârşitul războiului, ferma Lagnys a slujit drept bază de operaţii, fără ca vreodată nici poliţia, nici vecinii să aibă nici cea mai mică bănuială. Pauline cârtea, dar ştia şi să tacă. Dacă toţi agenţii secreţi ar fi avut discreţia ei, am fi trăit cu toţii „fericiţi ca-n sînul lui Avram, in Franţa", făra necazuri, fără razii, fără deportări.
În timp ce eu dormeam, un vecin l-a îngrijit pe radiotelegrafist.
Cu fractura izolată şi parţial pusă în ghips, Jo şchioapătă spre „pianul"
lui şi transmite primul mesaj pe care eu l-am cifrat : „Sosiţi cu bine.
Stop. Plec spre Aurillac. Stop. Iau, cum am stabilit, legătura cu Renard.
Terminat". "
Renard e un prieten al lui Roger Wybot. Părăsind Franţa, acesta din urmă l-a însărcinat să menţină legătura cu aceia dintre camarazii noştri rămaşi la locul lor
În această calitate, e normal să-l văd pe el primul.
Sosind seara la Toulouse nu am tren spre Aurillac decât a doua zi dimineaţa. Cu raniţa în spate, umblu prin în căutarea unui hotel.
Incă mă resimt de pe urma aterizării mele şi-i izbesc pe trecători, care 119
Edgard Thomé – Parasutati in infern
se îndepărtează de mine, clătind din cap. Îşi închipuie, desigur, că sunt pilit... E mult mai rău : o migrenă cumplită îmi stringe tîmplele ca intro menghine, iar vederea mi se tulbură în orice clipă.
Neatent şi speriat, o iau pe aleile La Fayette. Ridic capul să caut firma luminoasă a unui hotel şi mă izbesc de două fete nevinovate care veneau din sens opus.
— Pardon... Dar... ne cunoaştem !
De necrezut sau nu, dar am dat nas în nas cu singurele persoane pe care le cunosc din tot oraşul : Annie şi Marie-Antoinette care, acum şase luni, mi-au slujit drept îngeri păzitori. Annie pur şi simplu îmi sare de gât.
— Eşti bolnav ?
— Nu, dar hai să stăm jos. Sunt un pic obosit.
La cafenea, le povestesc în mare ceea ce cred că le pot spune : sosesc de la Londra, nu mă simt deloc strălucit, şi caut un hotel liniştit.
Annie găseşte că hotelul ar putea prezenta riscuri. Curând se vor împlini şase luni de când am plecat din Franţa. Dacă poliţia ar face cumva un control, ce domiciliu aş declara, ce loc de muncă ? Îmi oferă
apartamentul ei. Are cu şase ani mai mult decât mine şi mijloace materiale berechet, ca să-şi permită să întreţină un gigolo. Care poliţai ar avea ceva de obiectat ? E o acoperire de aur, nu ?
Sunt luat un pic cam pe nepregătite. Gigolo, iată un rol în care nu m-am visat niciodată, dar, la urma urmei, nu-i ceva chiar atât de deplasat.
Îndopat cu aspirine, duşat şi răcorit, mă cufund din nou în neant pentru douăzeci de ore.
Trenul de Aurillac va pleca fără mine. Annie l-a chemat pe unul 120
Edgard Thomé – Parasutati in infern
din prietenii ei, doctor, deoarece starea mea o descumpăneşte oarecum. Au hotărât că trebuie să dorm. Personal, n-am nimic împotrivă...
Două zile de odihnă completă mi-au alungat migrenele şi sunt aproape în formă când mă întîlnesc cu Renard.
E un personaj complicat, plin de calcule şi mai curind zgârcit, fără nici un dram de spontaneitate. Peste un an, ne vom afla împreună
cu batalionul din Antile, iar camarazii noştri din Martinica, ţărani de treabă ce sunt, îl vor judeca dintr-o privire sigură de geambaş şi-l vor porecli Sourite: Şoarecele.
Astăzi, după aproape patruzeci de ani, timp în care l-am frecventat când şi când, nu-mi amintesc de nici un prilej în care să-l fi văzut acţionînd cu oarecare dezinteres, generozitate sau îndrăzneală.
Totdeauna extrem de cireumspect, prudent şi conformist, îl întruchipează întocmai pe echivocul Chapouzot din poveştile unchiului meu Georges.
Ca şi Arsene din La Bruyere, „îşi închipuie, cu puţinul merit ce-l are, că posedă întreaga vrednieie ce-o poţi avea şi pe care n-o va avea niciodată". Crede că e subtil şi foarte fin psiholog, dar nu judecă
niciodată decât după clişee şi va introduce un trădător în reţeaua noastră. Ia servilismul drept politeţe, ironia drept insolenţă şi curajul fizic drept brutalitate.
Nu-i port pică. E mai curând o victimă a educaţiei lui, a mediului şi-a înclinării spre intrigă, iar cel mai îngăduitor lucru ce-l pot spune despre el e că nu se potriveşte, deloc cu idealul meu uman.
Aşa cum e azi, aşa era şi-atunci. N-a avut niciodată douăzeci de ani.
Totdeauna mă duce cu gândul la acei jucători de pocher care-şi ţin 121
Edgard Thomé – Parasutati in infern
cărţile dispuse-n evantai cât mai aproape de ei, strânse, ca să nu tragă
nimeni cu ochiul la cărţile lor bune. Vai ! nici măcar jucător de pocher nu e. Pentru el, s-ar potrivi mai curând beziga, la un sfert de centimă
