Să instruieşti nişte recruţi pe care nimic în trecutul sau în ascendenţa lor nu-i pregătise pentru exigenţele războiului nu era prea ispititor, dar n-aveam încotro : m-am înhămat fără nici un entuziasm la treaba asta încercând să fac totul cât mai bine cu putinţă.

Subofiţerii mei îşi cunoşteau meseria, iar eu, la rându-mi mă

vedeam silit, să învăţ anumite aspecte ale muncii mele pe care le cunoşteam foarte prost.

Eu, care niciodată nu-mi complicasem viaţa cu o organizare cum scrie la carte, nici nu urmărisem mersul hârţoagelor sau al capcanelor intendenţei, mă vedeam nevoit, volens nolens, să sar, întocmai ca micuţul cangur-tată din Povestirile lui Kipling : urmărit neobosit de câinele Dingo, n-are nici o clipă de odihnă şi trebuie să

sară râuri şi obstacole. El, care n-are decât nişte lăbuţe la început, a fost silit să se obişnuiască. Apoi, funcţia creând organul, labele i s-au alungit, încât a devenit un campion de temut în specialitatea lui.

„Când n-ai ceea ce iubeşti, trebuie să iubeşti ceea ce ai."

Sergentul contabil aflat în subordinea mea era hârşâit cu şicanele administrative, iar administraţia militară, rodată timp de decenii, e la drept vorbind mult mai logică, mai asimilabilă şi mai eficace decât administraţia civilă. Pot spune măcar că în perioada asta am învăţat să

152

Edgard Thomé – Parasutati in infern

organizez un secretariat competent cu elemente şi mijloace mediocre, să verific dintr-o aruncătură de ochi o contabilitate spinoasă şi să

rezolv cât am putut mai bine problemele complicate în care se scaldă

intendenţa.

Existau, din fericire, şi unele compensaţii : aveam jeepul meu personal, pe care-l conduceam în goana mare pe şosea ca şi pe teren accidentat, studiindu-i resursele inepuizabile, ca mai târziu să fac din el o unealtă de război. Invăţam, de asemeni, să cunosc oamenii mai bine : antilezii, copilăroşi şi chinuiţi în acelaşi timp, contestatari şi susceptibili, trec într-o clipă de la cea mai adâncă stare depresivă la exuberanţa cea mai dezlănţuită. Nu se îmblânzeau decât cu condiţia să fii tu însuţi foarte atent la stările lor sufleteşti, foarte nuanţat în păreri, binevoitor fără dulcegărie şi neînduplecat când era vorba de pedeapsă.

În luna august, când i-am părăsit, ştiau să mărşăluiască

întocmai ca nişte veterani, să se slujească foarte bine de puşcă şi de mitralieră, şi învăţaseră câteva rudimente de tactică. Cât despre a-i învăţa să se târască, să se camufleze şi să-şi ţină gura, nu pe mine mă

aşteptaseră ca s-o facă. Dimpotrivă, în materia asta m-au învăţat ei pe mine câte ceva ; de la un dulgher din marina Guadelupei am învăţat o mulţime de chichiţe în lucratul lemnului, iar de la bucătarii mei, bucătăria antileză.

Ne-am despărţit cu oarecare tristeţe şi-am păstrat multă vreme la mine în portofel rugăciunile specifice adresate sfinţilor lor, caligrafiate de ei pentru mine pe foiţă : aveau rostul să mă facă

invulnerabil, dacă le înghiţeam înainte de-a intra în luptă.

De data asta, Renard, lucrând pentru el, lucra şi pentru mine : 153

Edgard Thomé – Parasutati in infern

bombarda statul-major cu telegrame iritante în care cerea insistent chemarea noastră în Anglia. Pentru osteneală, se alegea cu arestul, dar ideea îşi urma drumul şi, în mijlocul verii lui 1943, am plecat în sfârşit din New York târâridu-ne ca melcul şi trecând prin Miami, Brazilia, Dakar şi Marrakech, soseam la Casablanca. L-am lasat pe Renard la Alger, de unde s-a alăturat diviziei 1-a a Franţei Libere. Am întreprins o vânătoare de câteva zile prin oraş, am întâlnit din fericire câtiva vechi camarazi de la Londra, ofiţeri sau secretari la statul-major al aviatiei şi, mulţumită lor, după două săptămâni de aşteptare, am putut să zbor spre Londra cu un ordin de misiune oarecum discutabil, desigur, cât priveşte obiectul lui, dar deplin autentic cât priveşte parafele oficiale şi cel puţin câteva dintre semnături...

Intors la Londra, fără să pierd un minut, graţie unui bacşiş

princiar am fost dus glonţ la statul-major al aviaţiei.

Personalul statului-major nu-i de temut prin nimic altceva decât prin anonimatul său. Foaia de drum semnată „ilizibil" care te expediază la dracu-n praznic e un accident de nereparat. Devenită

ordin de misiune, este executorie „pe loc şi fără zăbavă", în virtutea codului militar. O poţi contesta, e dreptul tău reglementar, dar numai după ce ai început să o pui în aplicare. Iar atunci, cel mai adesea, e mai mare daraua decât ocaua.

Când însă dai ochii cu oamenii în cauză, situaţia se schimbă. De un an încoace, am învăţat cum trebuie să te porţi cu personalul în chestiune : funcţionarul, fie el militar sau civil, e înainte de orice conservator. Clientul îi tulbură totdeauna digestia, sau visarea bovină, cuvintele încrucişate sau tricotatul. E foarte legat de plăcerile astea mărunte, iar tu i le dai totdeauna peste cap. Iar când e deranjat, devine 154

Edgard Thomé – Parasutati in infern

agresiv ; agresiv, dar nu periculos : reacţionează ca un cotei căruia i-ai luat osul pe care-l rodea.

Trebuie să fii politicos, dar neînduplecat, să-i explici limpede ceea ce doreşti, lăsîndu-l să adulmece că reaua lui voinţă îi va aduce negreşit necazuri mai devreme sau mai târziu : poate o nouă afectare ce-l va lipsi de micile lui privilegii, sau poate, şi asta foarte repede, o să

se pomenească cu mutra pocită şi cu biroul vârît în burtă. Nu trebuie să-l laşi să se îndoiască o clipă că, la urma urmei, şi fară el eşti în măsură să obţii ceea ce vrei şi că e în interesul lui să nu facă nazuri şi să te ajute.

Intocmai aşa se petrec lucrurile şi cu comandantul personalului de la statul-major al aviaţiei : ca un cocoş pieptos, domneşte peste o ogradă de păsăret care cotcodăceşte în birou. Il deranjez, se vede cât de colo, şi-l dispreţuiesc, simte asta. N-o să mor eu din câteva zile de arest în plus, dacă într-adevăr mă hotărăsc să-i stîlcesc mutra, miroase asta.

Cum spunea cu un aer mucalit un vechi prieten de-al meu din Ardeni :

„Vezi tu, Edgard, trebuie să fii corect... Eu totdeauna am fost pentru corecţie..." Pedigriul meu îl stinghereşte : statul-major personal al generalului de Gaulle, misiune specială în Franţa, paraşutist, comando...

Năzuros fără motiv la început, devine repede linguşitor şi servil. Poate că încă mai am prieteni puternici la statul-major personal

? Ţine la locul lui, dobitocul.

Obţin afectarea după care am venit : Camberley, care nu-mi place defel, dar unde un batalion de paraşutişti e, pare-se, în formare.

În sfârşit, am să mă pot ocupa de lucruri serioase.

155

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Partea a treia

NOVICIATUL ARMELOR

CLANUL CAlNiLOR CREDINCIOŞI

Camberley nu s-a schimbat : continuă să fie aceeaşi fundătură

sinistră. L-am părăsit pe ploaie, în noiembrie anul trecut şi, în crepusculul de septembrie, tot burniţa mă întampină.

Cum era şi de aşteptat, batalionul de paraşutişti, dacă pe hârtiile de la Londra există fără putinţă de îndoială, aici nu-i decât în stare de schiţă, şi ce schiţă ! Două sute de oameni fără o afectare bine precizată, câtiva ofiţeri, puţini la număr, câtiva subofiţeri, fără mare pricepere.

Nu-i un spectacol prea entuziasmant. Dar trebuie să fim drepţi : nu toţi oamenii ăştia au avut norocul meu. Evadaţi prin Spania, au fost încarceraţi luni în şir în lagărul de la Miranda, pe care eu m-am 156

Edgard Thomé – Parasutati in infern

mulţumit să-l salut în trecere de la o distanţă destul de mare. Măcinaţi de dizenterie şi de umilirea temniţei, abia acum, de câteva săptămâni, încep să trăiască, de când sunt în Anglia.

Mai întâî trebuie să se aclimatizeze, să-şi recapete forţele şi să-şi redobîndească demnitatea. Fizic vorbind, mulţi dintre ei sunt nişte epave, dar nişte epave voluntare pentru trupele aeropurtate.

Inutil să-ţi pierzi răbdarea, trebuie să pui problemele în ordine ; mai întâi, să faci din ei nişte animale în stare bună ; vom vedea, la timpul cuvenit, cum să facem şi oameni. Abia pe urmă va fi momentul să ne înhămăm la treabă adevărată, ca să facem din ei nişte luptători.