14
ÎNAPOI ÎN ANGLIA
Culegere de informaţii, stabilire de legături, luări de contact : reţeaua funcţioneazăa normal. Dar nu şi persoana mea : sufăr 131
Edgard Thomé – Parasutati in infern
din ce în ce mai des de migrene incurabile : adesea, în mijlocul unei fraze, mă opresc dezolat, căutînd un cuvint ce nu vrea să vină.
Tensiunea permanentă pe care munca noastră o cere nu-mi îmbunătăţeşte deloc starea.
Cum nici vorbă nu poate fi să mă îngrijesc în Franţa, începem sa discutăm despre eventuala mea întoarcere în Anglia. Din nefericire, sunt singurul specialist admis în operaţiile nocturne şi nu pot să-mi părăsesc aşa, de pe o zi pe alta, atribuţiile. Cădem de acord ca Gaston Tavian să plece în aprilie la Londra cu valizele-curier. Va învăţa în Anglia să conducă operaţiile de aterizare clandestină, apoi se va întoarce în locul meu în nopţile cu lună plină din mai. Eu însumi voi pleca cu acelaşi avion care-l va aduce pe el.
La 24 aprilie, Lysander-ul este exact la întâlnire. Ni-l aduce pe Pierre Beech, un excelent camarad şi un excelent radiotelegrafist, pe care l-am cunoscut în Anglia. Bietul Pierre, repezit ca un berbec, generos şi în acelaşi timp deosebit de înzestrat cu un simţ ieşit din comun ce-i îngăduia să descopere capcanele, va cădea, totuşi, câteva luni mai târziu în mâinile Gestapoului. Va supravieţui lagărelor de concentrare şi, după război, voi da de el în Tunisia, unde mă voi instala. Va muri într-o încăierare, ucis de nişte felahi anonimi, el, care dăduse totul pentru libertatea celorlalţi. Se numără printre rarii francezi a căror demnitate, generozitate şi curaj îi atraseseră respectul şi simpatia micului popor tunisian. Şi tocmai el a trebuit să dispară.
Gaston se îmbarcă, însoţit de Mariotti, un căpitan de vapor cu înfăţişare de corsar ce tocmai a dezertat din marina naţională.
Avionul ia foc la sol, pilotul îşi pierde oarecum cumpatul şi, în loc de extinctor, pune mâna pe o grenadă incendiară; destinată să
132
Edgard Thomé – Parasutati in infern
distrugă aparatul într-un caz disperat, într-o clipă, focul ia o amploare demnă de un montaj hollywoodian.
Din fericire, ne dăm seama de „mica" lui greşeală; cu un extinctor adevărat, stângem flăcările, care trebuie sa se vadă la kilometri distanţă jur-împrejur, şi părăsim grabnic ferma Lagnys, care are toate şansele ca în viitorul apropiat să devină pentru noi un punct prea fierbinte
Odihnă la Toulouse, întoarcere la Marsilia, obişnuitul du-te-vino de rutină al muncii clandestine... Pe la sfarsitul lui mai, primesc ordinul să mă pregătesc pentru întoarcerea în Anglia.
La 27 mai 1942, intro seară, ne aflăm la fermă. Am primit prin radio confirmarea aşteptată, Gaston Tavian se întoarce, împreună cu un agent destinat altei reţele, iar eu voi pleca cu acelaşi avion.
Ora unsprezece noaptea... Ascultăm ultima emisiune BBC.
Mesaje personale: „Palmierul e în oază... Repet : palmierul e în oază..."
Mesajele dătătoare de speranţă se inşiruie unul după altul.
Nici unul care să mă privească. Iar dacă nu ni se transmite mesajul, nici operaţia de aterizare nu va avea loc : tăcerea BBC-ului anulează toate dispoziţiile stabilite pe parcursul schimburilor cifrate.
Dezamăgiţi, ne-am şi resemnat cu gândul să ne omorim timpul încă o zi, să aşteptăm încă o noapte, apoi, cu îngrijorarea în suflet, întreaga perioadă de lună plină.
„Totor şi-a ras mustaţa..."
E pentru mine !
Suntem afară mai înainte de-a aştepta ca fraza să se repete.
Lysander-ul ne survolează. Atinge păşunea clătinîndu-se de pe-o aripă
pe cealaltă, într-un fel care-mi aminteşte de ceva. Am mai văzut eu un 133
Edgard Thomé – Parasutati in infern
pilot conducând aşa... Dar prea mă doare capul ca să-mi storc creierii să-mi aduc aminte.
Gaston sare din-carlingă, ne îmbrăţişăm în viteză. Îi dau şevaliera mea lui Georges Descroizette ca să-i poarte noroc. Sunt ajutat să urc la bord. Punct fix. Aparatul se smulge de pe sol. Ne aflăm la trei sute de picioare înălţime, şi abia atunci îmi dau seama că zburăm cu toată viteza.
Păşunile defilează pe sub aripi. Iar plec din Franţa.
Mi-am pus automat casca interfonului şi mă adresez pilotului, care stă în faţa mea, dar de care mă desparte un panou blindat:
— Cine eşti dumneata, dacă nu, te superi ?
— Sunt eu, Sticky, bineînţeles ! Ce prostie să mai întrebi !...
Zborul de noapte, pe lună plină, aproape razant cu fâneaţa, e o promenadă feerică : păduri de cerneală, râuri de argint, eleşteie de aur pe care plutesc nori.
Sticky a fost reperat de antiaeriană la venire, aşa că a trebuit să-şi schimbe direcţia de întoarcere.
— S-ar putea ca benzina: să ne-ajungă tocmai la fix, puştiule !
Nu ţi-e frig ?
— Nu prea !
— Dormi, am să te trezesc când o să trecem de coastele Franţei.
Le trecem aproape o dată cu zorile. Survolăm foarte jos nişte cazemate adormite şi, aproape razant cu valurile, ne năpustim spre Anglia.
