Am sărit... Săritura din avion e o plăcere, în comparaţie cu nesfârşita cădere în care plonjez : când ieşi din avion, mişcarea elicei şi vântul cursei accelerează, ajutînd-o, desfăşurarea pînzei. Nimic din toate astea în cazul balonului, nimic care să reducă, fie numai şi cu un 165

Edgard Thomé – Parasutati in infern

sfert de secundă, groaza aşteptării. E căderea cea mai lungă, cea mai disperată, executarea celui mai împotriva firii act din câte se află şi prin care am trecut.

Zdrup !

Uf !... a mers şi de data asta.

Sunt un pic cam prea contractat în clipa aterizării, apoi mă

destind automat, ca să mă rostogolesc pe partea dreaptă, fără urmă de frică.

În timpul următoarelor sărituri, mă voi gândi din ce în ce mai puţin că într-o noapte cu ghinion mi-am spart craniul. Pînă la urmă nu m-am mai gândit deloc. La fiecare salt următor va fi cu ceva mai puţin dificil... dar cu-atât de puţin !

De cum ating pământul, băieţii se poartă în două feluri : unii sunt calmi, îşi împăturesc grijuliu paraşutele, o duc fără grabă la camion, apoi se duc să se încălzească cu o ceaşcă de ceai, fără vorbă, ca nişte buni lucrători. Dintre aceştia îmi voi alege totdeauna oamenii pe care-i voi conduce în Franţa.

Ceilalţi sunt surescitaţi, râd fără motiv şi-şi povestesc impresiile, convinşi c-au făcut o ispravă. Pentru mine nu prezintă nici un interes, doar dacă experienţa şi timpul îi va schimba. Nu-mi plac nici vorbăria, nici exuberanţa, care maschează totdeauna absenţa curajului adevărat, a simţului măsurii şi a adevăratului sânge-rece.

Un paraşutist trebuie să fie exact contrariul unui saltimbanc.

166

Edgard Thomé – Parasutati in infern

17 – Special Air Service

Opt sărituri reglementare ca să fii brevetat, iar instructorii le înmânează oamenilor mei insigna de argint care le va împodobi bereta.

Opt sărituri, nu-i mare lucru, dar e o experienţă care lasă urme într-o viaţă. Dacă nu eşti de-a dreptul dobitoc ori total inconştient, te învaţă

să-ţi recunoşti limitele şi să fii modest.

Incă din primele zile ale lui decembrie, ne întoarcem la Camberley. Deosebirea dintre paraşutiştii brevetaţi şi noii-veniţi care continuă să debarce din Spania şi Africa de Nord sare în ochi până şi celor mai puţin avizaţi. Primii au uşurinţă în mişcări ca de sportivi ; siguri pe ei, unii sunt ispitiţi cam prea mult ,,să pună-n mişcare angrenajele". Va trebui să bag de seamă şi să corectez această vanitate de parvenit. Ceilalţi seamănă cu recruţii pe care-i primeam noi, pe vremuri, în vechiul meu regiment : nişte plugari îmbrăcaţi ca de 167

Edgard Thomé – Parasutati in infern

duminică în uniformele lor nou-nouţe. Nu trebuie să ne batem capul prea mult. Peste cateva luni vor fi toţi la fel, musculoşi, sprinteni, liniştiţi cit priveşte valoarea proprie şi conştienţi de demnitatea lor.

Acum, după ce ne-am obişnuit cu rigoarea eficace a unitaţilor engleze, Camberley, cu vesela lui dezordine a la française, ni se pare o ţară străină.

câteva sute de noi voluntari au completat efectivele, instalarea lor e inadecvată, cei de la comandament sunt depăşiţi, nimeni nu mai ştie de ce răspunde. Şefii de batalion se succed ca să preia comanda unei unităţi neînchegate, ce nu are încă nici un nume şi din care abia jumătate e alcătuită din paraşutişti nou instruiţi. După ce stau câteva săptămâni aici şi sunt gata-gata, să se-aleagă cu un infarct sau cu o depresiune nervoasă, se retrag spre birourile din Londra, lăsând îndărătul lor dezordine şi mai mare.

De Gaulle se opune, pare-se, ca francezii să fie integraţi în unităţi britanice, încât tratativele franco-engleze nu se mai sfârşesc, purtate între incapabili de ambele părţi. Iar noi, noi vrem mai cu seamă să ne antrenăm şi să învăţăm să ne batem. Asta ne-a adus aici, şi nu Apelul din 18 iunie pe care nimeni nu l-a auzit, şi nici ambiţiile politice. Cei roşi de ambiţie politică stau la adăpost în birourile lor şi-şi rezervă preţioasa persoană pentru a se înfrupta, mâine, din deliciile puterii. Treaba lor, fiecare cu vocaţia lui. Dar atunci să nu se amestece în viaţa noastră ! Chiar şi de-ar fi să dezertăm din Forţele Franceze Libere, vrem să ne batem, fie că asta ar avea loc încadraţi într-o brigadă engleză, fie constituiţi în unităţi autonome... fie înfrăţiţi cu diavolul.

Protocolul acordurilor diplomatice, subtilele şi deşartele 168

Edgard Thomé – Parasutati in infern

argumentări birocratice, valsul plin de ezitări al aliaţilor rău aliaţi, mezaliaţi, ieşirile paranoice, toate astea ne sunt cât se poate de străine şi nici nu vrem să ştim nimic despre ele. Cei mai abili dintre noi la felul ăsta de jocuri sunt delegaţi de către ceilalaţi să facă presiuni pe lângă

stateie-majore, să le forţeze mâna unora, să-i convingă pe alţii, să-i ameninţe pe ceilalţi cu o rebeliune ori o dezertare colectivă.

Cei de sus cedează şi obţinem în sfârşit ceea ce-am pretins : crearea a două batalioane sub comandament francez, dar organic integrate unei brigăzi engleze, foarte specială SAS brigade51 aflată sub comandamentul general al TAP52-urilor britanice.

Pentru că negocierile şi subtilităţile dialectice n-au fost niciodată

specialitatea mea, las pe seama camarazilor aleşi grija de-a duce la bun sfârşit afacerile noastre. Alături de vreo alţi şase ofiţeri şi o sută de oameni de trupă, acceptăm o propunere de-a englezilor pentru un stagiu de şase săptămâni într-o şcoală de comandouri.

Scoţia în luna decembrie... trebuie să-ţi placă aşa ceva... Dar în sfârşit, facem ceva, învăţăm trucuri noi, ne jucăm după pofta inimii cu tot felul de explozive, invătam să neutralizăm minele, să tragem folos de pe urma unei ambuscade reuşite, să ne deplasăm fără zgomot, să ne contopim cu natura, să supravieţuim fără raţii alimentare, să sabotăm căile ferate, să scoatem maximum de randament de pe urma jeepurilor de luptă şi chiar să şi tragem cu arcul !

Jeepul e o armă teribil de eficace în mâna unor specialişti : două

mitraliere de avion instalate pe capotă curăţă un sector de optzeci de grade, cu un debit de o mie şase sute de gloanţe pe minut ; în spate, o 51 Special air service brigade. Brigada comandourilor de parasutisti.

52 Trupe aeropurtate

169

Edgard Thomé – Parasutati in infern

mitralieră grea montată pe pivot poate opera în toate direcţiile sau poate servi pentru tragerea antiaeriană. Iar în remorcă, poţi îmbarca un aruncător de optzeci şi unu de milimetri... E o bază de foc mobilă, infinit mai suplă, mai puţin vulnerabilă şi cu mult mai de temut decât orice automitralieră. Dacă dispui de un şofer priceput şi doi servanţi bine antrenaţi, îţi poţi îngădui orice. Multe covoaie germane din Franţa vor face această fatală experienţă pe pielea lor. Patru jeepuri ivite din pământ vor ajunge din urmă, mergând cu o sută la oră, un convoi ce nu se aştepta la nimic, scuipînd foc pe toate gurile, apoi dispărând pe pe primul drumeag ascuns de malurile lui înalte, şi. lăsînd în urmă un adevărat măcel cuprins de flăcări. Susţinute până la pământ de patru paraşute, jeepurile devin operaţionale la douăzeci de minute după ce aterizează, se pot ascunde peste tot, pot străbate, practic, orice fel de teren, fără să pretindă deloc o întreţinere complicată : adevărate catîrce, din care s-ar fi putut alcătui o întreagă cavalerie infernală.

Dacă Inaltul Comandament ar fi avut mai multă îndrăzneală, toţi paraşutiştii ar fi trebuit să fie motorizaţi pe jeepuri. Dar vai e vorba de-un material costisitor, pe cât se pare, şi numai câtiva tineri ofiţeri de trupă sunt convinşi de uluitoarele lor posibilităţi.

În timp ce noi ne instruim, Stalele-Majore discută.

În sfârşit, în ajunul Craăciunului din 1943, toţi francezii sunt transferaţi în Scoţia. Şi totuşi, încă nimic nu e definitiv tranşat.

Repartizaţi în cazărmi improvizate, cei vreo şase sute de voluntari, încadraţi la întâmplare, sunt dispersaţi în cele patru colţuri ale aceluiaşi comitat, fără ca cineva, fie el şi profet, să poată cunoaşte structura viitoarelor două batalioane.

Ca treaba să fie „mai serioasă", batalioanele iniţiale sunt 170

Edgard Thomé – Parasutati in infern

rebotezate regimente, al doilea, pe care-l comandă Bourgoin, şi al treilea, de sub ordinele lui Château-Jobert.

Afectat celui de-al doilea, aparţin în principiu unei companii nebuloase, comandată de Moreau, un ofiţer de carieră care are despre meşteşugul armelor idei diametral opuse ideilor mele : răcneşte tot timpul, e grosolan, vulgar, şi se poartă cu oamenii de parcă ar fi vite.

Işi închipuie că e un strateg, când de fapt e o nulitate meschină. Cu părul ras nemţeşte, cu gura lui urîtă şi vocabularul de soldăţoi îmi displace de cum îl văd. La a doua întâlnire mă dezgustă de-a binelea, iar la a treia ne încăieram...

În sfârşit, cel puţin aşa sună eufemismul ce desemnează

situaţia...

Păcat mai curând pentru el. Două săptămâni de arest sever pentru mine. Două săptămâni de vacanţă, la drept vorbind. Nu-i plătită prea scump plăcerea de-a te destinde.

Incidentul îmi îngăduie să descoper că sunt departe de-al simpatiza pe Bourgoin, a cărui nehotărâre cronică mă descumpăneşte.