Ştia că avem dreptate, şi totuşi a pus capăt diferendului în felul lui Pilat, adică în felul cel mai puţin complicat pentru el. Şi totuşi, la început îi fusesem favorabil. Atâta pagubă ! „Dacă prietenul tău te înşală o dată, e vina lui. Dacă te înşală de două ori, e vina ta : n-ar mai fi trebuit să fie pentru tine un prieten", aşa glăsuieşte proverbul arab.

Bourgoin m-a înşelat şi nu mai am nici un chef să slujesc unitatea lui. Există un loc în regimentul al treilea, la comanda celei de-a doua companii. Il cer şi-l obţin.

La începutul lui ianuarie 1944, în sfârşit mă simt în apele mele.

Ca şi cele două regimente de altfel, care-şi au tabăra la Auchinleck, 171

Edgard Thomé – Parasutati in infern

unde începe să se organizeze o viaţă oarecum normală.

O companie, sau squadron, se împarte în două troops, comandate fiecare de câte un locotenent. Fiecare troop e alcătuit din patru sticks :

stick-ul numărul unu direct sub ordinele şefului de troop, celelalte trei sub ordinele adjuncţilor lui, sublocotenenţi sau locotenenţi recent promovaţi. Un stick are între cincisprezece şi douăzeci de oameni, inclusiv şeful de stick şi subofiţerul lui adjunct.

În fruntea companiei, un căpitan sau un comandant de batalion comandă stick-ul lui : un radiotelegrafist, un om care codifică mesajele, agenţi de legătură şi grup de protecţie pe lingă cele două mortiere de optzeci şi unu de milimetri. În afară de radiotelegrafist, toţi oamenii companiei se pot schimba între ei şi ştiu să folosească toate armele colective sau individuale, inclusiv cele germane.

Armamentul e acelaşi ca în toate armele din vremea aceea : carabină automată sau mitralieră, plus un pumnal scurt şi lat, şi un pistol Colt 45 pentru fiecare, o puşcă mitralieră Bren cu doi servanţi ; eventual un trăgător de elită avînd puşcă cu lunetă, completează

arsenalul stick-ului.

Intr-o raniţă, fiecare îşi îndeasă atâta explozibil cit crede c-o să

poată duce, atâtea grenade cât pofteşte, câteva cutii de detonatoare, un mosor de bandă detonatoare şi, alese pe sprânceană, aşa numitele booby traps.

Era cât pe ce să uit esenţialul : aşa-zisele Gammon bombs. E o maşinărie derizorie în aparenţă, un fel de mic săculeţ negru din împletitură elastică, ce-ar putea fi confundat cu o poşetă de femeie, când se duce seara la o petrecere. Numai că în săculeţul ăsta n-o să

găseşti nici pudrieră, nici pufuleţ, nici accesorii de înfrumuseţare.

172

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Burduşit de vreo două-trei livre de plastic high explosive, nici o şenilă de tanc şi, practic, nici un blindaj nu-i rezistă. În plastic se poate amesteca şi thermite, şi-atunci tancul inamic va arde ca o căpiţă de paie.

Iniţial, încărcăturile Gammon se foloseau numai pentru distrugerea blindatelor. Mai târziu, după ce-i vom fi cunoscut mai bine pe nazişti, după ce vom fi descoperit trupurile torturate ale camarazilor noştri asasinaţi, aveam să devenim şi noi, la rândul nostru, necruţători. Vom prefera să ucidem fără nici o remuşcare decât să luăm prizonieri.

Încărcăturile Gammon vor deveni atunci maşini infernale, bucşite de lanţuri de bicicletă, de gloanţe de colt ori de buloane. Le vom folosi şi pentru tancuri, şi pentru infanterie. Hăcuie sau sfâşie totul pe o rază de douăzeci de metri ; colete expres pentru infern, îşi culcă la pământ victimele cu zecile. Pe deasupra, explozia lor e întru totul asemănătoare celei a obuzului de mortier, şi totdeauna i-am văzut pe nemţi că se înşală, închipuindu-şi că sunt atacaţi de forţe dispunând de armament greu, când în realitate era vorba de-o mână

de oameni.

SAS brigade de care aparţineam a luat naştere în deşertul Libiei, datorită lui David Stirling, un mare senior scoţian, a cărui familie deţine de secole comitatul cu acelaşi nume. A părăsit Sandhurst, şcoala militară britanică, avînd nişte note mai rău decât proaste, spune-se.

Ţăran şi vânător şi el, strategia foştilor care se joacă întruna de-a bătălia de la Waterloo n-a reuşit să-l entuziasmeze şi, în Libia, cu o mână de jeepuri înarmate şi conduse de câteva zeci de paraşutişti încercaţi, a reuşit să facă nişte raiduri senzaţionale în spatele trupelor germane.

173

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Oamenii din Special Air Service, dintre care mulţi erau francezi, au ajuns nişte combatanţi legendari. Invizibili şi necruţători, i-au costat scump pe cei din Afrika Korps al lui Rommel. Inaintaşii noştri invocă

totdeauna, ca pe nişte clasici ai genului, operaţiile de pe aerodroamele libiene : la sfârşitul unui raid fantastic, de cinci sute kilometri în plin deşert, soseau în toiul nopţii, îşi depuneau încărcăturile explozive pe avioanele parcate, pe rezervoare de benzină, în depozitele de muniţii, fără a alertă santinelele şi, cu rare excepţii când se lăsa cu schimburi de focuri, plecau precum veniseră. La douăzeci de minute după plecarea lor, exploziile cu întârziere îşi începeau ravagiile : avioanele de vânătoare, bombardiere, benzină, exploziv şi bombe săreau în aer întrun tunet de apocalips.

Câtiva supravieţuitori se află printre noi de câteva săptămani.

Le-au adus francezilor o reputaţie indiscutabila de oameni serioşi, curajoşi şi plini de eficacitate. Datorită lor, englezii ne-au integrat fără

să cârtească în prestigioasa lor unitate.

Trupele aeropurtate engleze sunt considerate o elită de cohorte ieşite din comun, iar SAS brigade drept o elită a acestei elite ! Câtă

onoare să fi fost admişi în acest club foarte închis.

Acum, nu ne mai rămâne decât să nu ne facem de râs.

Văzându-i pe cei din noua mea companie, n-ai zice deloc că ai de-a face cu nişte campioni : foarte puţine gabarite mari, atât de frecvent întâlnite, de pildă, în rândurile americanilor aceleiaşi arme.

Unii au chiar o înfăţişare jalnică, iar statisticile oficiale de după război dovedesc că cel puţin o treime din efectiv ar fi fost reformată într-o armată normală, pe timp de pace.

Marea majoritate dintre ei, tocmai asta e, că nu-i... majoră. Mulţi 174

Edgard Thomé – Parasutati in infern

mulatri din Algeria şi Tunisia, câtiva basci, câtiva bretoni, câtiva locuitori din Ardeni, câtiva alsacieni, loreni şi-o mână de parizieni. Cât despre originea lor socială, e o amestecătură pe cinste : studenţi cu studiile întrerupte, muncitori din Belleville, pescari din Socoa, funcţionari de la căile ferate, funcţionari de bancă, foşti mateloţi în marina comercială, cultivatori din Lorena, ţărani din Vannetais şi Câtiva ciobani corsicani...

Ce i-a îndemnat să vină în Anglia ? Gustul pentru aventură ?

Ura faţă de ocupanţi ? Idealul unor oameni liberi ? Câte un pic din toate astea, fără îndoială, în proporţii ce diferă de la individ la individ.

Mulţi dintre ei n-au sărit niciodată cu paraşuta şi, în afară de câteva excepţii, nici unul nu s-a luptat vreodată. Nu au în comun decât bunăvoinţă şi, desigur, curajul, de vreme ce se afla aici prin propria lor alegere.

T roop-a pe care urmează s-o comand nu are încă efectivul complet. O voi întări mai târziu cu cei mai tineri dintre recruţii ce continuă să ne sosească.

Pierre

Sicaud,

comandantul

meu

de

companie,

e

administratorul teritoriilor franceze de peste mare. Breton de origine, e clădit ca un dulap normand. E cu doisprezece ani mai mare decât mine. Forţa lui fizică impresionează pe toată lumea şi toţi îl consideră