Falezele albe se ivesc în soarele abia înălţat, o spumă argintată
scânteiază de-a lungul plajelor.
Călătorie terminată, misiune terminată... Am mare nevoie să
dorm.
134
Edgard Thomé – Parasutati in infern
BCRA-ul s-a mai întins de şase luni încoace. I-au trebuit localuri mai spaţioase ca să-şi adăpostească „specialiştii" şi şi-a schimbat cartierul.
Ca în orice societate umană, găseşti oameni de toate felurile : eroi adevăraţi, ca Fred Scamaroni, care aruncă flacari pe nas de nerăbdare să plece mai repede în misiune, şi care-şi va da viaţa pentru eliberarea Corsicăi; timizi curajoşi, ca Bruno Larat, care va muri şi el în Franta ; temerari eroici, ca Saint-Jacques, care va trece peste toate obstacolele cu acea dezinvoltură insolentă a călăreţilor lui Murat. Pe aceştia îi consideram prietenii mei...
Mai erau însă unii, mult mai numeroşi, care îmi displăceau profund. Instalaţi în confortabila lor mediocritate birocratică, crabii administraţiei retraşi la adăpostul dosarelor, vor rezista aprig trei ani, în localul de pe Duke Street, cu sălbăticie cramponaţi de perniţa de pe scaun ca de-o geamandură de salvare.
În ceea ce mă priveşte, am terminat-o cu serviciile secrete.
Doctorii au căzut de acord că e vorba de o fractură a osului temporal. A început să se consolideze şi, pentru moment, nu se impune nici o operaţie, dar am nevoie, se pare, de o convalescenţă
liniştită, de câteva luni.
Deocamdată, nu protestez şi, de teamă ca vreun examen mai amănunţit să nu ceară să fiu reformat, plec cat mai repede din Londra şi mă îndrept spre Herefordshire.
Acolo mă întâmpină o famiie de englezi după placul inimii mele. Alice, cea mai mare dintre cele două fete, are exact vârsta mea.
Şi-a făcut o parte din studii în Germania şi a locuit o vreme în Franţa.
N-are catuşi de puţin acea minte un picuţ mărginită, a anumitor 135
Edgard Thomé – Parasutati in infern
insulare. E o dulceaţă de fată, o inteligenţă uimitoare, înzestrată cu un simţ al umorului fără greş... Toate calităţile, plus alte câteva. Dacă aş
avea o soră, n-aş dori să se deosebească prin nimic de ea.
Îmi petrec la Kingston trei luni de tihnă şi fericire, răsfăţat mai ceva decât fiul risipitor de nişte gazde discrete şi nespus de generoase.
Bombardierele germane nu se mai aventurează deasupra acestei cîmpii fericite. Dorm douăsprezece ore pe noapte, călăresc în fiecare zi, mă duc la vînătoare când am chef, şi la piscină când poftesc. Pentru că
mi s-a interzis să citesc şi să scriu, citesc foarte puţin şi scriu încă şi mai puţin, e beatitudinea aproape animalică, lipsita de orice grijă.
Alice îmi triază răbdător vocabularul, despărţind engleza ortodoxă de argoul marinăresc înmaganizat pe El Pelayo şi ajung, mulţumită ei, un interlocutor aproape convenabil.
Pe scurt, o permisie de convalescenţă perfectă, în stare să-l împace până şi pe-un anarhist cu existenţa, familia, bogăţia şi societatea.
Mă întorc la Londra după trei luni ca să-mi cer vărsarea la forţele combatante, dar doctorul consideră că o perioadă suplimentară
de odihnă se impune, încât mă expediază, pentru alte două luni, într-o insulă minunată, in largul Scoţiei, in familia unui doctor de ţară, erudit, şi francofil.
Doctorul Christie şi soţia lui mă adoptă de cum cobor de pe vas.
Pescuitul pe mare, plimbarea în iolă şi călăritul îmi umplu zilele. Am început să citesc treptat, fără ca migrenele să mai revină.
Afazia traumatică ce mă îngrijora atât de mult dispare cu încetul.
Foarte rar mi se mai întâmplă să caut zadarnic cuvântul precis ce se 136
Edgard Thomé – Parasutati in infern
ascunde.
Pînă şi într-un colţ liniştit ca acest golfuleţ leneş din marea Scoţiei, emoţiile puternice nu sunt cu totul absente : într-o după-amiază, mă aflu la pescuit împreună cu Donald, nepoţelul lui Christie.
Ceaţa ne învăluie brusc, ca ochiurile unei plase. N-am văzut-o venind, ocupaţi fiind cu un pescuit miraculos : zeci de merlani negri care muşcă întruna.
Inainte de-a pricepe despre ce-i vorba, o ceaţă deasă ne înghite, ascunzându-ne cerul, soarele, coasta. Donald are opt ani şi e poreclit chatter box, moară stricată, pentru că-i merge gura de cum face ochi până seara târziu. De data asta rămâne fără glas.
Barca a luat-o uşor în derivă pe o mare fără valuri, cangea noastră ridicolă pe care am lăsat-o în jos nu dă de fund. Rămân şi eu fără glas. Improvizez o ancoră plutitoare din vîsle şi grătarul bărcii, dar nu-i decât o improvizaţie de moment, nu o soluţie.
Ceaţa asta ce pare solidă, tăcerea deplină mă neliniştesc, înţeleg de ce Scoţia e prin excelenţă ţara fantomelor şi a legendelor fantastice.
Un muget la babord îl face pe Donald să se arunce în bratele mele. Sunt cât pe ce să intru şi eu în panică. N-am auzit niciodată
despre ceva asemănător, şi mă resemnez sa asist la orice fel de viziune infernală. Incerc să-l liniştesc pe Donald, dar cred că nu sunt deloc convingător.
Mugetul se repetă, apoi un cap mare, rotund, cu ochi drăgălaşi, strălucitori, lunecă de-a lungul bărcii : e o focă, prima din viaţa mea pe care o văd liberă. Trebuie să fi plonjat foarte adanc, ca să pescuiască, dar pare să fi fost mai puţin norocoasă decât noi, şi a urcat la suprafaţă ca să-şi tragă răsuflarea.
