E un cartonaş galben-deschis barat de tricolor şi care aduce oarecum cu legitimaţia de poliţist. Il prezint funcţionarului de serviciu de la uşiţa de, ieşire. Fără ca măcar să-l cerceteze, îmi face semn să trec, dând din cap cu înţeles.
128
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Un palitist ne opreşte căruţul.
— Controlul bagajelor, domnilor.
Am un gol în minte. Situaţia mă depăşeşte. Deschid încet încuietorile frumoasei valize englezeşti care conţine aparatul de radio-emisie, întredeschid capacul. Postul se iveşte, cu becurile pentru semnalele luminoase de control şi manipulatorul lui.
Poliţistul se uită la mine iar eu explic plictisit :
— Radiodifuziunea naţională... Vreţi să vedeţi şi cufarul ?
— Nu-i nevoie, nu-i nevoie, spune agentul.
Ce geniu necunoscut mi-a şoptit explicaţia asta ? Unde am găsit tupeul fenomenal să-l duc pe poliţist fără să mă tulbur ? Totul s-a petrecut cum nu se poate mai firesc, fără ca eu să am vreun amestec. O
forţă mai presus de logica sau voinţa mea ne-a ajutat să ies din acest impas.
Pe trotuarul gării Saint-Charles constat pe pielea mea ca „a ţi se muia genunchii" nu-i o simplă figură de stil !
Jo e şi el langă mine. Ne hurducăm bagajele până la staţia de tramvai, iar eu mă reped spre cea mai apropiată vespasiană, vezica mea nu mai poate.
Informaţiile din surse multiple ne năpădesc. Un singur post radio e insuficient pentru a le face să se scurgă, încât a devenit foarte urgent să procedăm la o nouă operaţie aeriană care, în nopţile cu lună
plină din martie, va transporta la Londra valizele-curier.
Jo şi cu mine plecăm spre Châteauroux. Il las pe el la Hotel de France, iar eu mă duc să duc aparatul la fermă. Mi-am luat şi eu o cameră la acelaşi hotel, unde am hotărât să rămânem cele două zile dinaintea operaţiei.
129
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Când mă întorc pentru culcare, nu sunt mirat să-l găsesc pe Jo la mine în cameră, trântit pe pat, iar doi străini aşezaţi în fotoliu.
Pricep numai decât despre ce-i vorba. Răsucesc cheia în uşă, o pun la mine în buzunar şi, nedându-le nici un fel de atenţie necunoscuţilor, mă adresez lui Jo. E greu de explicat, dar nu mi-e teamă. Mi-am şi dat seama, inconştient că o să ieşim cu bine din încurcătura asta.
—Domnii sunt de la poliţie ?
Jo e la pământ. Un control de rutină, actul de identitate un pic suspect, şi inspectorii l-au mirosit numai decât . I-au smuls mărturisirea că am sosit împreună şi... asta-i.
— O să ne urmaţi.
— Chiar aşa ?
Îmi ţin o mână în buzunar şi mă sprijin de uşă. Poliţiştii stau tot în fotolii. Situaţia e pe muche de cuţit. Se gândesc că sunt înarmat şi-i simt că şovăie. În ceea ce mă priveşte, sunt hotărât s-o scot la capăt, orice s-ar întâmpla. Iar ei simt asta, încât au pierdut partida.
— Sunteţi un agent gaullist ?
— Dacă vreţi.
― Aţi face mai bine să mărturisiţi, atunci când vă veţi afla în faţa unei: instanţe, că aparţineţi serviciilor engleze.
—Dar n-am nici cea mai mică intenţie să mă aflu în faţa unei instanţe. Iar dacă faptul s-ar întâmplă, înseamnă că dumneavoastră mă
veţi sili, şi nici nu poate fi vorba să mă siliţi să întreprind fie şi cel mai mărunt lucru... Oare nu vă e puţin silă, dumneavoastră, care sînteţi francezi, să faceţi meseria pe care o faceţi ?
Cel mai bun mijloc de a învinge rămâne tot cel de a ataca, aşa 130
Edgard Thomé – Parasutati in infern
încât îi atac. O, nu-i vorba de un discurs. Sunt cu totul lipsit de elocinţă, ci pur şi simplu mă descarc cum îmi vine la gură de tot ce am pe inimă: de ce mă bat, de ce am ales calea asta şi că, oricum, nu ei sunt cei care, aici şi acum, mă vor împiedica s-o urmez.
După un sfert de oră, partida e cîştigată. Cel mai vârstnic dintre inspectori e alsacian şi am izbutit să-l zgudui. Cădem de acord să iasă
de la mine din cameră şi să uite că ne-au văzut. Mă angajez, în ceea ce mă priveşte, să neg că i-aş fi văzut vreodată, dacă într-o bună zi voi fi arestat.
După două zile plecăm din Châteauroux. Pe peron, cel mai tînăr dintre poliţişti se apropie de mine şi, în treacăt, mă sfătuieşte să evităm un vagon de clasa întâi unde se află trei dintre colegii lui, simpatizanţi germani, pe cât se pare.
Cum să-mi explic atitudinea celor doi poliţişti ? Puţină teamă, puţină ruşine, un dram de bun simţ, poate... sau instinct de conservare
? Cine să ştie ?
Am să-i revăd la Ministerul de Interne peste Câtiva ani, în timp ce m-am dus să-i fac o vizită lui Roger Wybot, în calitate de vicepreşedinţi sau secretari ai Asociaţiei poliţiştilor din Rezistenţă.
Pînă în ziua când au dat ochii cu mine, povesteau cui voia să-i asculte cum, la Châteauroux, salvaseră doi ofiţeri ai Franţei libere... Se pare că, pe urmă, au devenit ceva mai discreţi.
