Pentru moment, să mănânce pe săturate, să bea cât au chef, să

doarmă ca nişte butuci, e tot ce le cer, si începem încetul cu încetul să

ne ordonăm viaţa...

În cea mai mare parte, ofiţerii sunt locotenenţi sau sublocotenenţi de rezervă, fără prejudecăţi şi fără morgă, care în scurt timp devin excelenţi camarazi.

Cei câtiva ofiţeri de carieră sunt oarecum derutaţi de eficacitatea noastră leneşă şi de disciplina înţelegătoare pe care o instaurăm fără

tam-tam. Oameni simpli şi gradaţi, suntem cu toţii voluntari, şi unor voluntari nu le comanzi aşa cum comanzi unei turme. Oamenii noştri sunt nişte oameni liberi, şi tocmai în această calitate înţelegem să-i respectăm.

A comanda înseamnă întâi de toate a ţine la cineva, a convinge în loc de-a constrânge şi, înainte de orice, a da exemplu cu propria-ţi persoană şi propriu-ţi timp ; să fii primul la adunarea pe care ai fixat-o tu însuşi ; să veghezi la toate amănuntele, în aparenţă neînsemnate, care alcătuiesc viaţa unei trupe fericite ; să îndrepţi nedreptăţile :, să

157

Edgard Thomé – Parasutati in infern

vezi în fiecare om un companion pe care trebuie să-! ajuţi să se regăsească, să se afirme, să capete încredere în sine şi, mai ales, să-l faci capabil să conteze numai şi numai pe el însuşi.

E, fireşte, mai greu decât să mâni trupele „după modelul prusac", dar eu am teoria mea de cercetaş întârziat. Incă mai sunt plin de lecturile din Kipling şi Jack London, din Bernanos şi Rosny, i-am admirat pe Mermoz şi pe Saint-Exupéry... chiar şi mai târziu, când scepticismul va predomina asupra entuziasmului, nu voi putea deveni un cinic, pentru că asta înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, să

renunţi la a mai fi om. Ştiu ce vreau să fac : vreau să le comand unor oameni liberi, nu unor şerbi, nici unor roboţi. Incă de la început, paraşutiştii Franţei Libere vor fi marcaţi de această disciplină

curtenitoare, această încredere oferită şi primită, acest respect reciproc al unor oameni care şi-au ales aceeaşi soartă.

O, mai sunt şi câteva neînţelegeri. Câtiva întârziaţi mintal iau uneori drept slăbiciune ceea ce nu-i decât simplă curtenie şi drept indecizie ceea ce nu-i decât toleranţă. Păcat... Atunci ofiţerul lor îi cheamă deoparte, îşi scoate tunica de batlle-dress şi-i pofteşte să facă la fel. Fiecare cu norocul lui. Nu-i foarte ortodox faţă de normele burgheze, dar, după părerea mea, e o metodă excelentă : re-inventăm cu acest prilej legea primelor clanuri.

Insolentul care îşi primeşte corecţia îşi dă dintr-o dată seama că

nu-i decât un prost lipsit de abilitate... şi un prost care a fost pus la punct. Poate, la alegere, sau să rămână cu tine şi să respecte regulile, sau să-şi ceară mutarea în altă parte. Iar dacă ofiţerul e cel care a încasat-o, atâta pagubă pentru el, înseamnă că nu era în stare de mare lucru, şi cere din oficiu să comande în altă parte.

158

Edgard Thomé – Parasutati in infern

În orice caz, noi niciodată nu vom avea carceră : sau accepţi regula jocului, sau îţi ceri mutarea, uşa e larg deschisă, nimeni nu-i ţinut cu de-a sila.

Îmi amintesc de un conflict între un tînăr ofiţer şi un bătrân sergent-major, foarte bine clădit altminteri şi foarte mulţumit de sine.

Ca să facă pe grozavul în faţa trupei, răspundea cu o dezinvoltură cam insolentă la întrebările aspirantului.

Gilles Anspach era pe vremea aceea un tip deşirat, indolent şi îmbrăcat aiurea, încă nesigur pe autoritatea lui şi încă foarte departe de locotenentul perfect ce-avea să devină mai apoi. Mirat de agresivitatea gratuită a subofiţerului, el căruia niciodată nu i-ar fi trecut prin minte să umilească pe cineva, se întoarce spre mine uimit şi descumpănit.

― Ia zi, Thome, ce-i de făcut într-un caz ca ăsta ?

— Corecţie, Gilles... Ca de obicei, corecţie.

Şi-l încurajez cu un semn din cap să lovească tare şi fără

fasoane. Un K.O. magnific, zău aşa, curat, sobru, indiscutabil, din cele care te obligă să consideri boxul ca fiind cu-adevărat „nobila artă".

Oamenii, uluiţi se uită fără să le vină să creadă la lunganul de adolescent pe care-l credeau limfatic. După aceea, Gilles n-a mai avut niciodată probleme : a fost de-ajuns, aşa cum era regula la noi, să

meargă el cel dintâi acolo unde voia să-şi ducă trupa, iar trupa lui l-a urmat totdeauna cu mare fidelitate.

Oamenii, de-a lungul săptămânilor ce s-au scurs, au dat uitării carcerele spaniole. S-au însănătoşit şi şi-au pierdut înfăţişarea aceea de câine bătut. Incă nu sunt de nestăpânit, dar o să vină curând şi asta. A sosit momentul să fie educaţi un pic.

159

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Pînă acum ne-am mulţumit să le impunem o educaţie fizică de cincvagenari adolescenţi, ceea ce nu mai e destul de obositor pentru a-i ajuta să fie cuminţi. Le trebuie altceva, o simt prea bine şi ei, şi-o vor avea : duc vreo saizeci dintre ei la prima lor battle-school, la paraşutiştii englezi. Doi sublocotenenţi şi doi sergenţi majori ma însoţesc.

Această battle-school de la Hardwick este, cu o nuanţă ceva mai gravă, o combinaţie între Inchmery şi Ringway, unde am fost eu însumi educat pe vremuri. Ce bine că m-am străduit să mă menţin în formă încât pot ţine pasul, fără prea mare osteneală, la nivelul instructorilor.

Cat despre ceilalţi, e prima lor surpriză... şi suferă, aşa cum am suferit şi eu pe vremuri.

Pierd toţi foarte repede kilogramele de prisos puse pe ei la Camberley. Sar toţi cu gura că programul ăsta e făcut să-i ucidă şi că

viaţa la Miranda era cu mult mai puţin exigentă.

E drept că ritmul care li se impune aici e destul de greu de menţinut. La antrenamentul nemilos cunoscut de mine, experienţa anilor a mai adăugat şi giumbuşlucuri noi, ca, de pildă, să treci un râu înot printre jerbe de apă şi unde de şoc declanşate de mecanisme scufundate în adânc, şi toate astea sub tirul razant al mitralierelor ascunse pe maluri.

E vorba de gloanţe adevărate, bineînţeles, dar accidentele sunt rarisime şi, dacă au loc aici, faptul s-ar fi intimidat fără doar şi poate şi în luptă. Antrenamentul ăsta necruţător care stârneşte lacrimile sufletelor duioase a salvat, la urma urmei, multe vieţi, care fără el ar fi pierii în război, lipsite de experienţa reală a focului. Uneori, duritatea spartană e mult mai umană decât mila.

160

Edgard Thomé – Parasutati in infern

La ieşirea din apă, nici vorbă să se usuce, să bea ceva cald sau măcar să-şi tragă sufletul. Ceaiul cald e pentru mai târziu, după ce vom fi escaladat, falezele puţin îmbietaoare, aflate acolo anume pentru noi. Şi nu ne alegem nici măcar cu un guturai.

Englezii sunt foarte pretenţioşi în privinţa ţinutei impecabile a trupelor lor, încât le pretind oamenilor mei sa fie şi ei impecabili.

Englezii sunt lustruiţi şi spilcuiţi si cu toate că mie, spun drept, nu-mi plac exagerările de natura asta, suntem într-o şcoală englezească, aşa că vor fi mai englezi, decât englezii, dacă e posibil.

Îi adun pe băieţi :

— Vreau să ieşim mai bine decât gazdele noastre în toate cele.

Vreau să zic că nu trebuie să le dăm prilej să se ia de noi în nici o privinţă, nici chiar în materie de îmbrăcăminte, care e ceva lipsit de importanţă. Vreau să-i pun la punct din capul locului pe ofiţerii lor, dacă le-ar trece prin minte să ne controleze. Asta-i tot. Nu vă place ?

Vă înţeleg, dar e o vorbă veche : „Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci".

Voi aţi ales să intraţi în horă, aşa că n-aveţi de ales, decât să părăsiţi compania.

Cârtesc, dar fiecare îşi lustruieşte cizmele, îşi aranjează

echipamentul, dă luciu armelor. Curând toţi intră în joc şi se iau la întrecere ; nici măcar nu mai e nevoie să-i trec în revistă.