Dezamăgiţi, ne-am şi resemnat cu gândul să ne omorim timpul încă o zi, să aşteptăm încă o noapte, apoi, cu îngrijorarea în suflet, întreaga perioadă de lună plină.

„Totor şi-a ras mustaţa..."

E pentru mine !

Suntem afară mai înainte de-a aştepta ca fraza să se repete.

Lysander-ul ne survolează. Atinge păşunea clătinîndu-se de pe-o aripă

pe cealaltă, într-un fel care-mi aminteşte de ceva. Am mai văzut eu un 133

Edgard Thomé – Parasutati in infern

pilot conducând aşa... Dar prea mă doare capul ca să-mi storc creierii să-mi aduc aminte.

Gaston sare din-carlingă, ne îmbrăţişăm în viteză. Îi dau şevaliera mea lui Georges Descroizette ca să-i poarte noroc. Sunt ajutat să urc la bord. Punct fix. Aparatul se smulge de pe sol. Ne aflăm la trei sute de picioare înălţime, şi abia atunci îmi dau seama că zburăm cu toată viteza.

Păşunile defilează pe sub aripi. Iar plec din Franţa.

Mi-am pus automat casca interfonului şi mă adresez pilotului, care stă în faţa mea, dar de care mă desparte un panou blindat:

— Cine eşti dumneata, dacă nu, te superi ?

— Sunt eu, Sticky, bineînţeles ! Ce prostie să mai întrebi !...

Zborul de noapte, pe lună plină, aproape razant cu fâneaţa, e o promenadă feerică : păduri de cerneală, râuri de argint, eleşteie de aur pe care plutesc nori.

Sticky a fost reperat de antiaeriană la venire, aşa că a trebuit să-şi schimbe direcţia de întoarcere.

— S-ar putea ca benzina: să ne-ajungă tocmai la fix, puştiule !

Nu ţi-e frig ?

— Nu prea !

— Dormi, am să te trezesc când o să trecem de coastele Franţei.

Le trecem aproape o dată cu zorile. Survolăm foarte jos nişte cazemate adormite şi, aproape razant cu valurile, ne năpustim spre Anglia.

Falezele albe se ivesc în soarele abia înălţat, o spumă argintată

scânteiază de-a lungul plajelor.

Călătorie terminată, misiune terminată... Am mare nevoie să

dorm.

134

Edgard Thomé – Parasutati in infern

BCRA-ul s-a mai întins de şase luni încoace. I-au trebuit localuri mai spaţioase ca să-şi adăpostească „specialiştii" şi şi-a schimbat cartierul.

Ca în orice societate umană, găseşti oameni de toate felurile : eroi adevăraţi, ca Fred Scamaroni, care aruncă flacari pe nas de nerăbdare să plece mai repede în misiune, şi care-şi va da viaţa pentru eliberarea Corsicăi; timizi curajoşi, ca Bruno Larat, care va muri şi el în Franta ; temerari eroici, ca Saint-Jacques, care va trece peste toate obstacolele cu acea dezinvoltură insolentă a călăreţilor lui Murat. Pe aceştia îi consideram prietenii mei...

Mai erau însă unii, mult mai numeroşi, care îmi displăceau profund. Instalaţi în confortabila lor mediocritate birocratică, crabii administraţiei retraşi la adăpostul dosarelor, vor rezista aprig trei ani, în localul de pe Duke Street, cu sălbăticie cramponaţi de perniţa de pe scaun ca de-o geamandură de salvare.

În ceea ce mă priveşte, am terminat-o cu serviciile secrete.

Doctorii au căzut de acord că e vorba de o fractură a osului temporal. A început să se consolideze şi, pentru moment, nu se impune nici o operaţie, dar am nevoie, se pare, de o convalescenţă

liniştită, de câteva luni.

Deocamdată, nu protestez şi, de teamă ca vreun examen mai amănunţit să nu ceară să fiu reformat, plec cat mai repede din Londra şi mă îndrept spre Herefordshire.

Acolo mă întâmpină o famiie de englezi după placul inimii mele. Alice, cea mai mare dintre cele două fete, are exact vârsta mea.

Şi-a făcut o parte din studii în Germania şi a locuit o vreme în Franţa.

N-are catuşi de puţin acea minte un picuţ mărginită, a anumitor 135

Edgard Thomé – Parasutati in infern

insulare. E o dulceaţă de fată, o inteligenţă uimitoare, înzestrată cu un simţ al umorului fără greş... Toate calităţile, plus alte câteva. Dacă aş

avea o soră, n-aş dori să se deosebească prin nimic de ea.

Îmi petrec la Kingston trei luni de tihnă şi fericire, răsfăţat mai ceva decât fiul risipitor de nişte gazde discrete şi nespus de generoase.

Bombardierele germane nu se mai aventurează deasupra acestei cîmpii fericite. Dorm douăsprezece ore pe noapte, călăresc în fiecare zi, mă duc la vînătoare când am chef, şi la piscină când poftesc. Pentru că

mi s-a interzis să citesc şi să scriu, citesc foarte puţin şi scriu încă şi mai puţin, e beatitudinea aproape animalică, lipsita de orice grijă.

Alice îmi triază răbdător vocabularul, despărţind engleza ortodoxă de argoul marinăresc înmaganizat pe El Pelayo şi ajung, mulţumită ei, un interlocutor aproape convenabil.

Pe scurt, o permisie de convalescenţă perfectă, în stare să-l împace până şi pe-un anarhist cu existenţa, familia, bogăţia şi societatea.

Mă întorc la Londra după trei luni ca să-mi cer vărsarea la forţele combatante, dar doctorul consideră că o perioadă suplimentară

de odihnă se impune, încât mă expediază, pentru alte două luni, într-o insulă minunată, in largul Scoţiei, in familia unui doctor de ţară, erudit, şi francofil.

Doctorul Christie şi soţia lui mă adoptă de cum cobor de pe vas.

Pescuitul pe mare, plimbarea în iolă şi călăritul îmi umplu zilele. Am început să citesc treptat, fără ca migrenele să mai revină.

Afazia traumatică ce mă îngrijora atât de mult dispare cu încetul.

Foarte rar mi se mai întâmplă să caut zadarnic cuvântul precis ce se 136