Astăzi, după aproape patruzeci de ani, timp în care l-am frecventat când şi când, nu-mi amintesc de nici un prilej în care să-l fi văzut acţionînd cu oarecare dezinteres, generozitate sau îndrăzneală.

Totdeauna extrem de cireumspect, prudent şi conformist, îl întruchipează întocmai pe echivocul Chapouzot din poveştile unchiului meu Georges.

Ca şi Arsene din La Bruyere, „îşi închipuie, cu puţinul merit ce-l are, că posedă întreaga vrednieie ce-o poţi avea şi pe care n-o va avea niciodată". Crede că e subtil şi foarte fin psiholog, dar nu judecă

niciodată decât după clişee şi va introduce un trădător în reţeaua noastră. Ia servilismul drept politeţe, ironia drept insolenţă şi curajul fizic drept brutalitate.

Nu-i port pică. E mai curând o victimă a educaţiei lui, a mediului şi-a înclinării spre intrigă, iar cel mai îngăduitor lucru ce-l pot spune despre el e că nu se potriveşte, deloc cu idealul meu uman.

Aşa cum e azi, aşa era şi-atunci. N-a avut niciodată douăzeci de ani.

Totdeauna mă duce cu gândul la acei jucători de pocher care-şi ţin 121

Edgard Thomé – Parasutati in infern

cărţile dispuse-n evantai cât mai aproape de ei, strânse, ca să nu tragă

nimeni cu ochiul la cărţile lor bune. Vai ! nici măcar jucător de pocher nu e. Pentru el, s-ar potrivi mai curând beziga, la un sfert de centimă

miza. Ofiţer de carieră, fiul unui om politic celebru, avînd certitudinea senină că aparţine elitei, aşa cum obişnuiesc să şi-o închipuie burghezii, nu se îndoieşte câtuşi de puţin că o anume întâietate de drept divin îi conferă toate meritele şi, credincios poncifelor ce-i ţin loc de judecată, mă consideră un ţăran de treabă, cam tinerel încă, dar de care s-ar putea sluji.

Ce mai, cu el trebuie să lucrez. Îi aduc câteva milioane şi posibilitatea de-a comunica cu Londra. Nu nutresc faţă de el nici un fel de aversiune şi, slavă Domnului, nici o dispoziţie ierarhică nu mă

supune autorităţii lui : se va ocupa cu furnizarea informaţiilor politice, pentru care manifestă oarecare predispoziţie. Cât despre mine, răspund singur de latura „acţiune" şi, in domeniul ăsta, englezii mă

consideră singurul lor interlocutor. Am aflat, mulţi ani mai târziu, că

suporta foarte greu independenţa mea dezinvoltă.

Incă o pereche stranie pe care fatalitatea o înhamă la acelaşi plug. Dar sunt fericit ; peste câteva zile am să-i revăd pe Gaston Tavian şi Georges Deseroizette, oameni pe placul inimii mele.

I-am transmis foarte exact lui Renard directivele pe care Wybot mi le-a dat pentru el. Dar, de când Wybot a plecat din Franţa, lucrurile s-au mai schimbat. Renard, funcţionar la prefectura din Cantal, e perfect acoperit. Din păcate, prefectul lui, cum e şi normal, e trup şi suflet alături de cei de la Vichy... şi chiar colaboraţionist serios : va şi fi, pe cât îmi aduc aminte, împuşcat din motivul ăsta.

Aşa că nici vorbă nu poate fi să-mi instalez postul de radio-122

Edgard Thomé – Parasutati in infern

emisie în regiune, după cum fusese prevăzut iniţial. La nevoie l-aş

putea instala la Toulouse dar ca operaţiile aeriene să se efectueze cum trebuie, am nevoie de-o bază mai apropiată de Châteauroux, deoarece, pentru expedieri, timpul e cât se poate de măsurat.

Procedeul e foarte strict : în ajunul operaţiei, receptăm pe postul nostru de radio un mesaj cifrat care precizează amănuntele. Fără să

pierdem nici o oră, pornim la drum împreună cu radiotelegrafistul la ferma Lagnys, unde aşteptăm la faţa locului mesajul de confirmare. Se poate foarte bine întampla ca acesta să sosească după ce avionul a şi pornit din Anglia. În acelaşi timp a trebuit să organizăm venirea pasagerilor la fermă. Mesajul de confirmare ne este transmis răspicat de BBC. E o frază cheie ce ne asigură despre valabilitatea operaţiei prevăzute. Aterizările au de preferinţă loc între ora unsprezece şi două

noaptea. În afară de mine, mai sunt necesari încă trei oameni pentru balizarea terenului.

Aşteptăm pătrunşi de frig până-n oase, chirciţi pe pământul îngheţat. Auzim venind avionul de departe. Curând ne survolează şi transmite în morse, cu motorul lui, litera convenită pentru operaţia din noaptea acea. R de pildă : o accelerare scurtă, una lungă, una scurtă, punct, liniuţă, punct.

Retransmit la rândul meu acelaşi semnal eu lanterna mea electrică. Aparatul descrie un cerc, ajutoarele mele işi aprind şi ei lanternele, ce trasează la sol un triunghi dreptunghic : două lumini verzi pentru bază, una roşie pentru vârf. Latura mare a triunghiului indică direcţia vântului după sensul vârf-bază. Avionul pierde înălţime, reduce motorul şi atinge solul între luminile verzi. Apoi işi continuă mersul şi se opreşte în dreptul luminii roşii. Cei doi pasageri 123

Edgard Thomé – Parasutati in infern

sar jos cu bagajele lor iar cei doi pe care ii ia se urcă fără să mai aştepte.

Pilotul execută o întoarcere, vine în dreptul celor două lumini verzi şi decolează cu vântul în faţă. Totul se petrece în mai puţin de cinci minute.

Se mai întâmplă şi ca treaba să iasă pe dos. Avionul aşteptat de noi să facă cale-ntoarsă din cauza antiaerienei, a promoroacei sau a cetii. De cum începe să se crape de ziuă, ştim că nu există nici cea mai mică şansă să-l vedem apărând. Şi ne întoarcem cu coada între picioare ca nişte vânători ghinionişti. Incă o zi de aşteptare, de schimburi de mesaje, ce trebuiesc cifrate şi descifrate. Poate că la noapte o s-avem mai mult noroc...

Se mai întâmplă şi ca nopţile cu lună plină să treacă, iar necazurile să se adune care mai de care : ultima noapte luminată se duce fără să se fi petrecut nimic.

La următoarea lună plină ! Pasagerii nu pot rămâne o lună

întreagă la fermă. Şi se întorc necăjiţi la viaţa lor furişă de clandestini urmăriţi, aşteptându-şi norocul data viitoare.

Trebuie să ai nervi solizi ca să joci pocherul ăsta nocturn. Pentru mine, care, am capul spart şi migrene frecvente, partida n-are nimic distractiv.

13

NECAZURILE UNUI SOLDAT DE OCAZIE

Prima mea grijă e să găsesc o bază convenabilă. Aş avea nevoie de o vilă îndeajuns de apropiată de Châteauroux, care să ne îngăduie 124

Edgard Thomé – Parasutati in infern

să ajungem la terenul de aterizare în mai puţin de o zi, şi totuşi îndeajuns de depărtată, ca deplasările noastre să nu poată fi puse în legătură, ca de la cauză la efect, cu activităţile din partea locului.

Montlucon ar fi perfect, şi tocmai am un prieten pe-acolo, Chenaud, hotelierul din Néris. Se cade să-i fac măcar aşa, o vizită de curtoazie : verii lui m-au primit foarte bine la Londra .şi se cuvine să-i mulţumesc barem pentru faptul că mi-a dat adresa.

Nu l-am mai văzut de peste un an, fără să-i fi scris scrisori, ori telefonat vreodată. Când ne revedem, lucrurile se petrec la fel de simplu de parcă ne-am fi despărţit în ajun. Îmi cercetează ca unul care se pricepe, paltonul din păr de cămilă.

— Felicitări, prietene ! Cum ştiu că nu eşti în măsură să-ţi procuri lucruri la bursa neagră, concluzia se impune de la sine : ţi-ai cumpărat haine pe Regent Street.

Din fericire poliţia nu dispune nici de experienţa lui de viaţă

englezească, nici de perspicacitatea lui !

Chenaud e din acelaşi aluat cu unchiul George : unul dintre acei oameni inteligenţi şi simpli, cărora tot ce e vulgar şi meschin le e de-a dreptul străin. Vulgaritatea şi meschinăria există, întocmai cum există

minciuna sau vărsatul o ştiu şi ei, dar faptul nu-i priveşte.

Îi povestesc despre plecarea mea prin Spania, antrenamentul din Anglia şi scopul vizitei mele. Am nevoie sa închiriez sau să

cumpăr o vilă prin părţile acelea. Ştie cumva ceva care să-mi convină ?

Chenaud cugetă îndelung, prânzul minunat al cărui oaspete am fost e pe sfârşite. La desert, îmi dezvăluie concluzia la care a ajuns :

— De ce să rişti trezind curiozitatea ? Ar fi mult mai simplu să