la urmă tot plonjam. Da, dar sub mine nu erau decât şase metri, iar dedesubt apă ! Aici, dedesubt sunt două sute de metri... Şi dacă jucăria nu funcţionează ? Chiar că trebuie să fii mai dobitoc decât e îngăduit 100

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ca să ajungi aici. Eşti mulţumit, ai, tampitule ? Las' că vezi tu...

―Go !

Lumina roşie s-a stins, cea verde începe să clipească şi, în aceeaşi clipă, sergentul urlă ordinul să sar.

— Go... Go... Go... De-o mie de ori la ordinul ăsta am ieşit din carlinga de exerciţiu şi, ca şi în cazul câinilor lui Pavlov, reflexele condiţionate au luat locul fricii.

...O crispare de refuz, apoi m-am lăsat în mâini şi, ţeapăn ca un cadavru, am trecut prin trapă.„Incărcătură pornită", spun artileriştii.

Nu mai e nimic de făcut.

Rotirea elicelor m-a culcat la orizontală, şi, cu ochii închişi, mă

prăbuşesc în gol. În câteva secunde am să mă fac praf.

„Zdrup !" pînza scoate un zgomot şi se desface. „Au !" face nătărăul care nu s-a pregătit pentru asta şi-a cărui spinare încasează

lovitura deschiderii. A mers. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne ! Cobor încet spre verzile păşuni. Pământul ia uneori înfăţişarea paradisului.

― Ei, ei ! numărul unu ! Nu dormi ! Controlează-ţi pînza !

Potriveşte-ţii chingile ! Ţine-ţi picioarele lipite ! răcneşte un monitor în megafon.

— Bine, domnule. O să aterizaţi. Amintiţi-vă : o smucitură ca să

vă scurtaţi suspantele exact înainte de-a atinge pământul. Bine ! Bărbia în piept. Daţi drumul la pînză. Uitaţi-vă la pământ ! Gata ! O tumbă

tare frumoasă, domnule !

— Ş-acum sus ! Alergaţi ca să vă aşezaţi cât mai repede împotriva vântului, cu paraşutele între voi şi el. Perfect !

Descătărămaţi-vă chingile, împletiţi-vă suspantele cu un lănţior, aşa cum aţi învăţat, împăturiţi pînza. Duceţi-vă umbrela la camion. Sunteţi 101

Edgard Thomé – Parasutati in infern

la doi paşi de bucătăria rulantă. O duşcă de ceai binemeritată, domnule...

Nu-i cine ştie ce complicaţie. O să vedeţi, până la urmă o să vă

placă jocul ăsta de nerozi.

La drept vorbind, niciodată nu i-am invidiat pe cei cărora le place. După zeci de sărituri, până şi astăzi mi-e la fel de greu să mă

desprind de carlingă, la fel ca-n ziua primei încercări. Numai în timpul operaţiilor de război mi-am dat drumul în jos fără să mă gândesc prea mult la plonjare. În asemenea cazuri nu-i decât un mijloc de-a ajunge cât mai repede jos, acolo unde încep adevăratele necazuri, sau unde te gândeşti că vor începe.

În cele două-trei ore de zbor spre obiectiv, un ofiţer are cu totul alte griji decât micile lui necazuri personale. Noi, cei de la trupele aeropurtate, suntem prin vocaţie destinaţi să sărim drept în mijlocul dispozitivului inamic, ca să-i distrugem angrenajele. Asta-i problema cea mai serioasă, şi care te preocupă în mod exlcusiv. Părăsirea avionului nu-i decât un moment neplăcut, extrem de scurt şi repede uitat. Adevărata teamă te cuprinde în timp ce cobori. În neputinţă de apărare şi atât de vulnerabil, te simţi cu-adevărat gol-goluţ. Nu-i nevoie de-o imaginaţie aprinsă ca să-ţi închipui mitraliera ce te pîndeşte şi te va măcelări în zbor, inamicul ascuns, care te va împuşca fără drept de apel, ţăruşii antiparaşută care te vor trage în ţeapă ori linia de înaltă tensiune pe care o să te frigi. Şi nu eşti singur... Mai sunt şi băieţii, atât de încrezători în tine, care te urmează fără să murmure, pe care o să-i duci în iad şi va trebui să-i scoţi de-acolo.

Dar mai e până-atunci...

Mă prăbuşesc în gol abia pentru a doua oară. Am ţinut ochii 102

Edgard Thomé – Parasutati in infern

deschişi şi, când paraşuta se deschide, şocul nu mă mai surprinde. Îmi controlez coborîrea cât se poate de lucid. Genunchii strânşi, picioarele lipite, aterizez ca o frunză... Al şaselea şi ultimul salt. Plec la Ringway la un alt teren şi schimb stagiul de salt pentru o cu totul altă şcoală, o bază secretă, lângă New Market, unde, într-un magnific castel stil Tudor, stau in cameră împreună cu doi francezi.

Ţinem de acelaşi serviciu, dar ne vedem pentru prima oară.

Fassin, cel mai tînăr dintre noii mei colegi, trebuie să aibă cam treizeci de ani. Fost institutor, a servit, în timpul războiului ciudat, ca observator navigant, îmi amitesc şi-acum, de parcă ar fi fost ieri, hohotele lui de râs, ca de copil, o bucurie nestinsă de-a trăi, ca şi poveştile nostime cu care ne amuză la nesfârşit, cu o vervă de măscărici : „Asta-mi aminteşte de... Stai aşa, da asta !..." Picam de somn după o zi dărâmătoare şi adormeam cu părere de rău, de teamă

să nu ne fi scăpat ultima anecdotă.

Nimic din fiinţa lui nu evoca moartea, şi totuşi a murit foarte repede, în cursul primei lui misiuni.

Celălalt tovarăş al meu, Max, nu are decât un prenume. Mi-e greu să-i dau o vârstă. Când ai douăzeci de ani, toţi ceilalţi sunt bătrâni. E calm, zgârcit la vorbă, acelaşi zâmbet indulgent şi amuzant îi luminează mereu faţa, chiar şi-atunci când eu întorc camera cu fundul în sus, incăierându-mă în glumă cu Fassin. Liniştea lui îţi trezeşte încrederea. Dă impresia unui om care a suferit, care poate înţelege totul şi căruia, fără rezervă, îi poţi dărui afecţiunea. Din prima clipă ne simpatizăm toţi trei de parcă ne-am cunoaşte de când lumea.

Cei doi colegi ai mei mai vârstnici mă suportă cu o indulgenţă

răbdătoare. Fie că-i fac să cadă din pat sau că le pun exploziv in bagaje, 103

Edgard Thomé – Parasutati in infern

aşa cum se proceda cu noi la Inchmery, se pretează la jocurile mele de parcă ar fi de-o vârstă cu mine.

Max era funcţionar, asta-i tot ce ştiu despre el. Regula de aur a casei constă de la bun început să nu-ţi povesteşti viaţa, doar atât cât să

fixezi nişte coordonate, şi să nu pari un străin bănuitor, dar, mai cu seamă, să nu faci confidenţe. Voi afla, mulţi ani după aceea, când el va fi mort, că Max era Jean Moulin40

Nu-mi mai amintesc cu precizie despre convorbirile noastre de-atunci. Îmi aduc aminte doar de anecdotele lui Fassin şi de doi camarazi zâmbitori şi deschişi, binevoitori şi simpli, alături de care am trăit fericit. Războiul prilejuieşte uneori asemenea limanuri binecuvântate, care te fac să-l poţi îndura.

11

ŞCOALA AGENŢILOR SECREŢI

Noua noastră şcoală e un colegiu cât se poate de cuminte pentru adulţi foarte serioşi. Nu ne mai sculăm cu noaptea în cap, ca la Inchmery sau la Ringway, ci facem ochi abia pe la şapte, ca nişte răsfăţaţi, când ordonanţa ― personaj echivoc― ne trezeşte aducându-ne prima ceaşcă de ceai.

Cultură fizică, şedinţă de tir, duş... şi ne instalăm pentru micul dejun împrejurul mesei din sufragerie, alături de alţi vreo doisprezece ofiţeri : câtiva englezi, câtiva norvegieni, un olandez şi-o mână de 40 Jean Moulin (1899―1943), politician şi patriot francez. În 1940 este prefect al departamentului Eure-et-Loir. După ce ia contact cu generalul de Gaulle la Londra, organizează în Franţa Consiliul naţional al Rezistenţei. În 1943 este arestat de Gestapo şi transferat în Germani, unde moare. (N.t.) 104

Edgard Thomé – Parasutati in infern

belgieni, fără să mai vorbim de câteva fete în uniformă, toate cât se poate de seducătoare şi de binecrescute.

La Inchmery, aşa-numitele booby traps erau detonatoarele. Aici, sunt aceste domnişoare, cel puţin aşa umblă zvonul... despre care am să mă conving repede că-i adevărat.

Din fericire, sunt mai curând cast, îndrăgostit de micuţa mea verişoară şi îndeajuns de obosit de antrenamentul nostru nemilos.