— Păi, cred că maiorul Passy vă va vorbi el singur despre asta.

Osborne, ca un judecător corect, dă de înţeles că am marcat. Se întreabă, desigur, dacă nu m-a subestimat un pic şi dacă nu cumva l-am cam dus de nas încă de la începutul conversaţiei noastre.

Prea târziu, iepuraşule ! O maşină a şi pornit la drum ca să mă

ducă la statul-major francez, iar eu părăsesc „Patriotic School" patru 86

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ore după ce i-am călcat pragul, mai bogat cu cinci lire, pe care pizmaşul meu partener de prinsoare mi le întinde codindu-se.

9

FRANŢA LIBERĂ

Jöel Le Tac mă aşteaptă şi se ocupă de treburile mele. El e un obişnuit al casei şi mă lasă să profit cu dărnicie de pe urma experienţei lui. Nu numai că am evitat dormitorul de la „Patriotic School" dar englezii, datorită lui, mă cazează la Grosvenor House, un palace pentru texanii înstăriţi, care dă spre Hyde Park.

E de-ajuns să apeşi pe butonul potrivit, ca în aceeaşi clipă să se ivească un fecior, o lenjereasă, un groom cu whisky sau băiatul de la etaj, aducând platoul cu prânzul. Banii sunt de prisos : o semnătură în josul notei, şi Tezaurul britanic se va ocupa de amănuntele astea vulgare.

Bietul Jöel ! L-am cunoscut atunci în cea mai bună formă a lui : era frumos, rasat, impertinent şi generos. Astăzi e chel, îndesat, conformist, conservator... Sic transit.

Incă din prima noapte am parte de-o alarmă. Timp de zece minute, urletul omniprezent a o sută de sirene dezlănţuite, apoi, o oră

întreagă, bubuitul continuu al tunurilor antiaeriene, punctat de căderea bombelor. Am devenit prea fatalist şi sunt prea leneş ca să

cobor în adăposturile subterane.

Inceputul alarmei m-a surprins în baie, şi când gîlgîitul sincopat care anunţă încetarea se stinge, mă aflu în pat şi adorm în aceeaşi clipă.

87

Edgard Thomé – Parasutati in infern

De când mă ştiu sunt împăcat cu gândul morţii. Dacă tot o să

mă ia, mai bine să mă aflu într-un pat confortabil decât sub ruinele unui adăpost nenorocit.

Îmi duc viaţa după ora englezească. În primele zile, sunt la fel de nedescurcăreţ ca orice provincial proaspăt sosit într-o metropolă, apoi încep să capăt siguranţă : părăsesc taxiurile pentru metrou.

La Londra se trăieşte într-o ambianţă liniştitoare de curaj, întrajutorare şi bunăvoinţă. Agenţii de poliţie sunt îndatoritori, uniforma mea străină îmi deschide toate uşile, ingăduindu-mi accesul imediat la comori de gentileţe. Dacă mă opresc o clipă, şovăind încotro s-o apuc, mă şi pomenesc numai decât cu vreo două-trei călăuze benevole, care se interesează de ceea ce doresc, şi mă scot din încurcătură. Şi totuşi toţi oamenii aceştia au dormit ca vai de lume în cursul nopţii, în adăposturi improvizate sau pe peroanele metroului, ce slujesc drept refugiu. Iar când s-au sculat, au văzut cum cartiere ce le erau familiare se prefăcuseră în ruine. Ar trebui să fie îngrijoraţi, preocupaţi, acriţi, egoişti pe când, dimpotrivă, iată-i că sunt senini, destinşi, binevoitori, serviabili.

Curajul acesta zilnic, acest refuz îndărătnic de-a lua lucrurile în tragic, această bunăvoinţă nicicând dezminţită e una din cele mai măreţe lecţii pe care-o dă Anglia lui Churchill. Machiavelii de subprefectură care pretindeau să guverneze Franţa au îmbrobodit un întreg popor, promiţandu-i un trai facil, şi l-au dat pe mâna sclaviei ocupaţiei naziste. Churchill n-a promis poporului său pentru viitorul imediat decât sudoare, lacrimi şi sânge. L-a considerat un adult care trebuie să-şi domine soarta. A comunicat propriul lui curaj unei întregi naţiuni, curajul în sensul înţeles de Bernanos, care „nu-i, la urma urmei, 88

Edgard Thomé – Parasutati in infern

decât una din manifestările superioare ale bunului simţ" . A avut curajul să

spună adevărul şi să prevadă ce-i mai rău. Victoria făgăduită de el dovedeşte limpede că nu-i vorba de-un fel de prinsoare prostească. Nu regret că am avut douăzeci de ani în 1940 şi-i plâng pe bieţii copii care au astăzi vârsta asta.

...Mi-am primit solda restantă şi-o pap bucuros. Cum spune un proverb englezesc : „Giulgiul nu are buzunare" si, ducându-mi viaţa între un bombardament şi altul, e un adevăr de care te convingi pe zi ce trece.

Jöel mă duce la croitorii de pe Saville Row, în night-club-urile la modă, prin restaurantele exotice. Passy, pe care l-am văzut timp de câteva ceasuri, trebuie să-i fi dat însărcinarea să vegheze la aclimatizarea mea. Mentorul meu îşi ia misiunea foarte în serios, şi, după două săptămâni, nu mă mai simt deloc străin în cetatea asta uriaşă pe ale cărei trotuare colcăie soldaţi aparţinind nenumăratelor naţiuni : indieni sikhs cu turbane, polonezi cu şapcă, australieni cu pălării ca în brusă, canadieni, belgieni, olandezi, buri, francezi din toate armele şi de toate gradele.

În ziua când trebuie să-i fiu prezentat lui de Gaulle, Jöel mă

conduce la Carilton's Gardens.

Decepţie : înălţimea lui neobişnuită, faţa lipsită de căldură, bărbia aproape inexistentă... Fizic, mă simt prost, ca în faţa anumitor infirmi. De Gaulle nu străluceşte de nici un fel de bunăvoinţă şi, in concluzie, nu stârneşte nici un fel de elan.

Mă primeşte stând jos la biroul lui şi mă întreabă cu un aer suveran şi plictisit ce am văzut în Franţa, ce am facut acolo şi ce am de gând să fac de acum înainte.

89

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Aş vrea să fiu pilot de vînătoare !

Probabil că nu-i nevoie de asemenea tipi, de vreme ce de Gaulle mă asigură că după toate probabilităţile războiul va lua sfârşit înainte ca eu să-mi fi terminat antrenamentul. În schimb, se simte, pare-se, lipsa ofiţerilor de informaţii... şi sunt afectat statului său major personal.

La statul-major m-am întâlnit cu camarazii destinaţi misiunilor în Franţa. Asemeni lor, voi fi şi eu antrenat, ca să capăt brevetul de paraşutist, să învăţ să-mi cifrez mesajele, să le descifrez pe altele, să

manipulez explozibilele, să stăpânesc la perfecţie tehnica aterizărilor clandestine. Voi fi iniţiat în manevrarea tuturor tipurilor de armă

cunoscute, să fac close-combat, adică să ucid cu mâinile goale.

Pe la mijlocul lui octombrie, sunt expediat în primul meu stagiu de instruire, la Inchmery, pe coasta sudică, în faţa insulei Wight, unde se adăposteşte un nucleu de paraşutişti francezi.

E un peisaj clasic de ţară pe care conacul în stil renascentist, peluzele şi pădurile lui nu-l deosebesc prin nimic de alte zeci de proprietăţi asemănătoare aflate în New Forest. Nimic care să sugereze mai puţin războiul decât această locuinţă luxoasă de gentilomi, cuibărită la adăpostul pinilor, cu peluzele ei de gazon inimitabil şi aleile netezite parcă cu pieptenul. Totul aici e calm şi tăcere, te-ai crede mai curând în parcul unei case singuratice, ce-ar aparţine unei persoane avute, ori în parcul unei mănăstiri, decât pe domeniul unei şcoli de luptă.

E drept că-i duminică. Îmi voi da seama chiar de-a doua zi cât de înşelătoare erau aparenţele acestea de apă liniştită !

Intrăm pe mâna unor instructori englezi de cum facem ochi, 90

Edgard Thomé – Parasutati in infern

dimineaţa, pentru cultura fizică, iar aceştia ne dau apoi pe mâna altor

„specialişti", la alte discipline. Daca timpul înseamnă bani, aici preţul lui e evaluat cu cel a| diamantului şlefuit. Nici o clipă de trândăveală.

Te scoli în fugă şi te duci la culcare în pas alergător. Suntem instruiţi intensiv şi ne simţim prinşi într-un angrenaj, ca la banda rulantă... Nici un fel de pauză, nici un fel de odihnă. Nimic de zis, însă : ofiţerii nu răcnesc nici un ordin.

— Faceţi ca mine !

Iar ei fac cu mult mai mult şi mai bine decât noi. A comanda înseamnă exact asta.

Sunt un elev silitor, dornic să învăţ repede şi să fac bine ceea ce sunt învăţat. Curând, armele uşoare, grenadele şi plasticul, minele şi aşa-numitele booby-traps35 nu mai au secrete pentru mine.

Selecţia naturală îi elimină pe cei neîndemânatici : ofiţerul care ne învaţă să folosim explozivele ţine să uzeze de metodele cele mai practice. Amorsează o grenadă şi ne-o azvârle la picioare. Şi-atunci trebuie pe negândite fie să te arunci la pământ, fie s-o apuci foarte repede şi s-o arunci din nou cât mai departe. Un joc stupid, dar excelent pentru reflexe. Intr-o zi, monitorul pierde o secunda înainte de-a arunca grenada şi-şi pierde şi mâna dreaptă cu ocazia asta.