simţeam la fel ca şi bietele potîrnichi pe care în acelaşi anotimp le împuşcam pe-o vreme ca asta : pătrunse de frig până-n oase, îngreuiate de ploaia rece, porneau într-un zbor anevoios, curmat 24 Edouard Peisson. (1896―1963), autor de romane marinăreşti. Le Voyage cVEdgard datează din 1940 şi o fost încununat cu premiul Academiei. (N. t.) 61
Edgard Thomé – Parasutati in infern
înainte de a-şi lua avânt.
Se lăsa seara, frunzele veştede izbeau asfaltul, luate de rafalele îngheţate. Aproape că moţăiam în timp ce-mi împingeam bicicleta pe coasta pieptişă ce leagă Montlucon de Néris-les-Bains. La jumătatea drumului era cât pe ce să-l depăşesc pe un alt biciclist ce-mpărtăşea o soartă la fel de vitregă ca şi-a mea, numai că, nefericitul, târa după el un cărucior greu, după toate aparenţele, pentru că se oprea mereu, ca să-şi tragă sufletul.
Mi se părea a fi un bătrân, sub pelerina cu glugă. Eram destul de rezervat ca să-i propun pe faţă să-l ajut : fără să mă audă, am apucat căruciorul şi-am început să-l împing, potrivindu-mi pasul după al lui.
Înaintăm greu, cu vântul şi ploaia în faţă. Abia după cinci sute de metri îşi dă seama de prezenţa mea.
― Oh, îţi mulţumesc ! Mă gândeam eu că prea uşor urc coasta...
Dar de ce te-ai ostenit ?
— Nu ştiu... Poate dintr-un impuls de cercetaş, de pe vremea când mai purtam pantaloni scurţi şi căutam să fac o faptă bună în fiecare zi ! Credeam că-i vorba de-o persoană foarte în vârstă.
Izbucnim în râs : noul meu tovarăş trebuie să fi trecut cu puţin peste treizeci de ani.
— Eşti din partea locului ?
— Deloc, mă duc la Marsilia şi-mi fixasem Vichyul ca punct terminus al zilei de azi.
— Nu-i bine, ar trebui să mai mergi şi-o bună parte din noapte.
Opreşte-te la mine.
Omul mi-e simpatic, dar găsesc că invitaţia lui e prea generoasă
faţă de serviciul pe care i-l fac. Şi-apoi, chiar dacă nu ajung la Vichy, 62
Edgard Thomé – Parasutati in infern
găsesc eu un hotel. Vreau să fac o baie, să cinez omeneşte şi să dorm într-un pat ca lumea. Visez la o sticlă de şampanie care, de când a început să plouă, mi se tot arată în faţa ochilor, ca Graalul lui Lancelot.
Nu cred că el mi-ar putea oferi toate astea : o bicicletă ca vai de lume, un cărucior cu legume... Trebuie să fie vreun mic negustor acolo, nu cine ştie ce înstărit. Îi ocolesc invitaţia cât mai curtenitor cu putinţă, n-aş vrea să-l jignesc.
Când în sfârşit pătrundem în piaţa comunală, el insistă cu amabilitate să rămân, cel puţin atât cât să beau un păhăruţ. Şi mă duce la Hôtel de la Source, unul din micile palace-uri din Néris, al cărui proprietar este.
Chenaud e un om remarcabil de politicos şi cultivat. Totul e perfect la el în casă, totul e de-o armonie desăvârşită : familia, tablourile, covoarele, mobilele... vinul de Porto. Perspicacitatea şi fineţea lui mă pun în încurcătură :
— Ei, da, îmi mărturiseşte mijindu-şi ochii, nu sunt decât un negustor de supă. Rămâi totuşi ? Du-te şi fă o baie, odaia ţi-e pregătită.
Te anunţ eu când să vii la masă.
Tata avea o vorbă, că nu există decât două lucruri cu adevărat importante în viaţă : să te scalzi în apă caldă, şi să bei vinul rece. Nu sunt departe de a-i înţelege filozofia. Masa e o minunăţie, o capodoperă de bun gust şi măsură. Mă destind, mă destăinui fără
teamă : mă duc la Marsilia unde trebuie să-l văd pe consulul Statelor Unite pentru care am o scrisoare de recomandare. Sper că mă va ajuta să ajung la Londra.
Chenaud manifestă un entuziasm moderat. A muncit ani în şir în Anglia, după terminarea şcolii de hotelier, iubeşte Anglia şi pe 63
Edgard Thomé – Parasutati in infern
englezi, dar, fără a voi să mă descurajeze, crede că-mi va fi greu să plec din Marsilia. Se îndoieşte că diplomatul se va compromite pentru un necunoscut oarecare, dar, mai spune, „nu-i nevoie să nădăjduieşti pentru a întreprinde, nici să reuşeşti ca să perseverezi". Îmi dă adresa verilor lui din Londra şi, a doua zi, ne despărţim după o strângere de mină bărbătească, ce va pecetlui pentru totdeauna o prietenie unică.
Încă nu ştiu că după Châteauroux şi Brion, Néris e a treia carte a brelanului de dame pe care Soarta l-a distribuit clandestinului ce voi deveni.
După câteva etape fără nici un incident, sosesc în cele din urmă
la Marsilia, nu însă fără ca doi jandarmi să vrea să-mi confişte bicicleta,
„proprietate a armatei franceze" . Le mai demonstrez încă o dată că acolo de unde am luat-o eu, armata franceză renunţase de mult la drepturile ei asupra a tot şi toate. Dacă o confiscă, cer să se întocmească un proces verbal amănunţit şi, fie din lene, fie din teama de-a se ivi complicaţii, mă lasă să-mi continui drumul. Ce mai belea şi reprezentanţii ăştia ai
„autorităţii" ! Tata mi-a povestit că la Verdun, în primul război, au fost spînzuraţi jandarmi de cîrligele de măcelărie...
Chenaud avea dreptate. Consulul american are, desigur, altele, pe cap decât să mă ajute pe mine. E o vită încălţată, unul din acei
„albi mărunţi" pe care lumea anglo-saxonă pare a avea specialitatea de a-i produce la grămadă. Tot ce e made in USA nu poate fi, evident, decât the best in the world 25
O corcitură made in USA. Zece minute de conversaţie îmi sunt de ajuns ca să mă conving că-mi pierd vremea. O tentativă greşită... ce trebuie uitată !
25 Tot ce-i mai bun din lume
64
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Timp de două săptămâni mă joc de-a ogarul care adulmecă prin oraş.
