Edgard Thomé – Parasutati in infern
păduri, la cele dintîi sate de pe Aisne. Prin Laon şi Saint-Gobain, fără
să merg decât pe drumurile forestiere, sosesc în mai puţin de-o zi la Chauny. Dar n-am să trec fără să mă opresc încă o dată la casa Annei-Marie. Ea nu-i aici... N-are importanţă, am să plec departe şi pentru mult timp : vreau să revăd locul unde, odinioară, am fost atât de des şi-atât de bine primit.
Anne-Marie e acasă, împreună cu bunica ei şi cu verişoara mea Léa, două fiinţe dintre cele mai dragi, şi cat se poate de fericite să mă
vadă. Exodul le-a dus până la La Rochelle, apoi societatea Saint-Gobain şi-a adus personalul înapoi, iar viitorii mei socri s-au întors printre primii.
Acum, când mi-am întâlnit micuţa verişoară, mă port cu ea cu o îngăduinţă puţintel distantă. E o atitudine de căţelandru în defensivă, care de altfel nu mă înşală decât pe mine.
Îmi îngădui opt zile de vacanţă, timp în care fac rost de un act de identitate, apoi părăsesc casa asta iarăşi vie, de care mă leagă numai amintiri fericite.
Cu bicicleta mea de lux, până la Paris nu fac decât o etapă.
Încetul cu încetul, m-am obişnuit cu ocupaţia. Uniformele nemţeşti nu mă mai fac să tresar, s-au integrat ambianţei. Şi-apoi, Parisul nu e
„oraşul meu", să vezi nemţi la Paris e, la urma urmei, ceva banal, ca şi cum ar fi vorba de turişti...
La Bourg-la-Reine, o găsesc, cum era şi de aşteptat, pe bunica dinspre mamă. Foarte coconoasă şi distantă, nepierzându-se deloc în efuziuni sentimentale, dar realmente iubitoare şi-al naibii de săritoare.
Intr-o clipită, sunt îmbăiat, culcat, adăpat şi hrănit, cu aceeaşi autoritate pe care o avea odinioară când, micuţ şi bolnav, aflat în 53
Edgard Thomé – Parasutati in infern
primejdie să-mi pierd vederea, îi dăduse afară din cameră, fără drept de apel, pe doctor şi pe părinţii mei, rămânând să se ocupe ea personal de vindecarea mea.
Bunica ştie unde-mi sunt părinţii, refugiaţi la Meung-sur-Loire.
Mă cred prizonier, dar mai curând rănit sau mort. Plec chiar de-a doua zi, să-i liniştesc.
În timp ce merg, mă impregnez, fără să vreau, de tot ce-mi atrage privirea : aerodroamele de campanie, depozitele de benzină, parcurile de blindate, ca şi de orice a activitate ordonată, după moda nemţească, a unei maşini de război în curs de instalare. Toate astea ar putea să-mi fie de folos într-o bună zi. E ceea ce eu numesc „a face buretele" : nu analizez, ci înregistrez, la fel de inconştient cum respir sau învârtesc din pedale. Nemţii au şi început să fie viitorul meu vânat, trebuie să-l cunosc bine.
Spre vest, la longitudinea asta, n-am trecut niciodată de Etampes. Câmpiile din Beauce, lanurile de grâne ce-l umplu cât vezi cu ochii îmi descoperă un ţinut cu dimensiuni noi. Nu-mi revin din uimire tot lungul drumului, la gândul că e cu putinţă să existe atâta grâu adunat în acelaşi loc, şi nici măcar o pădure demnă de numele ăsta, nici o fâneaţă, nici o turmă. E o prostie, dar abia acum încep să-mi dau seama că Franţa nu se opreşte la hotarul Ardenilor, iar patima aproape viscerală de pământ, cu care m-am născut, simt că acum se revarsă şi asupra altor ţinuturi, altor provincii. Simt că aceste locuri noi înseamnă tot „acasă la mine", şi turbez să-l văd pe cotropitor instalat în ţara cucerită.
Descopăr Franţa cu alţi ochi şi, fără s-o ştiu, îmi pregătesc regrete pentru anii de exil, dar în acelaşi timp şi motive de-a mă lupta, 54
Edgard Thomé – Parasutati in infern
când va veni vremea să mă lupt din nou.
Meung-sur-Loire nu-i decât o scurtă pauză. Îmi găsesc părinţii, o casă, prieteni, dar nimic altceva nu mă leagă de locul ăsta. Sunt grăbit să-mi continui drumul.
Am exclus dintre ipotezele rezonabile plecarea de pe coastele ocupate. Traseul va fi mult mai lung decât crezusem. Drumul spre Anglia trece prin zona zisă liberă, prin Marsilia, Bete, Perpignan...
Poate şi prin Africa.
Ieri încă provincial, ultima mea etapă mi-a dezvăluit alte orizonturi, şi am început să înjgheb harta viitoarelor mele călătorii la scara unui continent. Trasez principalele axe ale viitoarelor peregrinări, lăsând spaţii albe pentru neprevăzut, acolo unde împrejurările îmi vor impune alegeri cu neputinţă de imaginat acum şi aici... Well, we'll cross this bridge when we come to it.
Aflu cu bucurie că unchiul Georges e instalat în Vendeea şi ca e teafăr şi sănătos. Simt nevoia să-l văd înainte de orice altceva. Acum mă aflu în deplină formă fizică şi, pe deasupra, în fonduri mai mult decât am nevoie, atenţiile cu care mama mă înconjoară mă irită, n-am venit aici ca să fiu alintat ca un copil convalescent... N-am nici un motiv să-mi prelungesc şederea, se pregătesc prea multe aventuri în altă parte, ca să mă mulţumesc cu tihna obişnuită a unui frumos sătuc de pe Loiret.
Tata îmi înţelege nerăbdarea. S-a achitat cu bine de celălalt război. „ Magnific însufleţitor de oameni ", spun citările lui ; gazat la Verdun, rănit în Artois... Nu ne-am inţeles niciodată foarte bine. Îmi aminteşte oarecum de căpitanul Conan21
21 Eroul cartii cu acelasi nume (Le Capitaine Conan, 1934, premiul Goncourt) de 55
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ca şi pe eroul lui Roger Vercel, patru ani de război l-au dezobişnuit de pace. Pacea l-a luat pe nepregătite, şi niciodată nu s-a simţit în apele lui. În afară de vînătoare, de pasiunea pentru cai şi cărţi de joc, nimic nu pare a-i mai trezi interesul. Nu avem acelaşi fel de-a simţi fiinţele şi lucrurile...
― Mulţumesc pentru tot, aţi fost minunaţi, dar e timpul să plec.
Şi-mi continui drumul ca un turist. Descopăr fascinat Loara şi castelele ei, livezile, viile ei. Pe la noi nu există livezi atât de mari, fiecare fermă are, desigur, arborii ei fructiferi pentru nevoile familiei, dar ce idee stranie să cultivi fructe ca să le vinzi ! Pătrund pentru prima oară in oraşe ce ieri încă îmi erau necunoscute. Tours, Saumur sau Angers n-au suferit cu nimic mai mult decât oraşele din nord sau din Ardeni, numai că aici, în răgazul oferit de-o pace nesigură, masacrul pare nelalocul lui.
Noi, locuitorii din nord, ca şi cei din est, suntem obişnuiţi cu asemenea lucruri, iar ruinele par mai puţin şocante, mai puţin anacronice, mai puţin absurde decât pe această Vale a Loarei, care e o mare grădină. „Astă preafrumoasă grădină din astă preafrumoasă ţară a Franţei" nu spune nimic nici inimii, nici simţirilor, nici viselor mele, nu aici mi-ar plăcea să trăiesc şi să mor dar mi se pare revoltător ca pământul ăsta sensibil, unde totul respiră calmul, să fi fost siluit.
Provinciile noastre din mărcile estice au fost dintotdeauna scutul, şi pare cât se poate de firesc, în dezordinea lucrurilor, ca el să fie izbit, rupt fărîmat de lovituri. Dar aici, în valea asta fericită, ruinele incendiate întrec puterea de înţelegere, pare ceva şi mai inuman, mai anormal, mai stupid, mai odios. Şi încep să urăsc în bloc războiul şi Roger Vercel (1894-1957)
56
Edgard Thomé – Parasutati in infern
absurditatea lui, pe politicienii noştri, pe şefii noştri militari. Bandiţilor şi boşorogilor, toată stricăciunea asta e opera voastră !
Intr-un sătuc de pe lângă Cholet, dau în sfârşit de unchiul Georges.
— Băiete dragă !...
Mă întâmpină fără să se mire. N-am parte de strângerile la piept, nici de îmbrăţişările oarecum smintite ale mamei. El nu s-a îndoit niciodată că o să mă vadă iar viu. Şi-acum sunt în faţa lui, totul e bine.
