Mai întâi, trebuie să trec linia de demarcaţie în zona oraşului Poitiers ; pe urmă, prin împrejurimile de la Châteauroux, voi da de nişte veri de-ai mei, care au scris de cateva zile. Sunt cei care locuiau la Hôpitât. La ei mă voi simţi ca la mine acasă. E un refugiu ce va încheia o etapă si care va fi, o ştiu, primitor fără rezerve, sobru şi călduros.

Timpul trece prea repede. Avem atâtea să ne spunem, atâtea întrebări de lămurit, al căror răspuns ne scapă : cum de în armată s-a înstăpânit atât de repede debandada ? De ce aviaţia a fost distrusă la sol ? De ce blindatele văzute de mine erau toate imobilizate fie în 58

Edgard Thomé – Parasutati in infern

locurile lor de parcare, fie arse la încrucişările de drumuri ? Ce vor face englezii, americanii şi ruşii ?...

Când voi lua cunoştinţă, la Londra, de Apelul din 18 iunie22 nu-l voi găsi deosebit de original. Unchiul Georges nu-i nici soldat, nici politician, nici strateg, dar după despărţirea de el, mă voi însenina din nou.

— Am fost înfrânţi, mi-a explicat el în timpul nesfârsitelor noastre convorbiri, prelungite în noapte, dar Anglia rezistă. E vorba de un conflict mondial în care, în mod sigur, dacă englezii vor continua să

reziste îndeajuns de mult, americanii vor fi atraşi. Ruşii şi nemţii nu pot coexista... E vorba de primele mişcări de la începutul unui război de uzură, în care nemţii vor mai dobândi şi alte victorii spectaculoase : au redescoperit Blitzkrieg23-ul lui Gengis Han, până acum le-a mers, şi se cramponează cu înverşunare de strategia asta în aparenţă de neînvins... Dar potenţialul industrial al alianţelor probabile îi va zdrobi până la urmă.

De cumva aş fi fost ispitit să-mi pierd speranţa, analiza asta lucidă şi nepătimaşă mi-ar fi redat-o la loc.

— Petain, zise unchiul Georges, a acceptat armistiţiul, nu-i rămânea altceva de făcut pentru moment, de vreme ce ţara nu mai avea cu ce se bate, nici materiale, nici oameni, nici suflet. E rezultatul 22 La 16 iunie 19-l0, premierul Marii Britanii, Winston Chur-chill propune guvernului francez crearea Uniunii anglo-franceze şi continuarea războiului prin eforturile comune ale ambelor ţări. Propunerea, este respinsă de guvernul francez, şi la 17

iunie, mareşalul Petain, crezând în înfrângerea rapidă şi inevitabilă a Angliei, ;erearmistiţiu Germaniei. Generalul de Gaulle însă, în Apelul din 18 iunie 1940, acceptă

colaborarea cu guvernul englez, spe-cificând că războiul nu se limitează la teritoriulFranţei, că este un război mondial. (N. t.) 23 Războiul fulger, (germ.)

59

Edgard Thomé – Parasutati in infern

inevitabil al unor împrejurări specifice, la care ne-au dus orbirea, mărginirea şi teama, dar nu aşa se vor sfârşi lucrurile.

Linia de demarcaţie între Poitiers şi Confolens e deosebit de poroasă. câteva informaţii culese în grabă de pe la tejghelele bistrourilor, două zile în care am ţinut sub observaţie posturile nemţeşti şi orarul schimburilor... Apoi o trec fără greutate la ceasul cel mai călduros al zilei, când oameni şi caini sunt mai grijulii să caute răcoarea umbrei decât un eventual pasager clandestin.

Mă aflam în „zona liberă" şi, în etape scurte, am ajuns la Châteauroux, o prefectură liniştită despre care atunci nu ştiam că avea să fie pentru mine punctul terminus al atâtor călătorii viitoare.

Verii mei se refugiaseră la Brion, un mic sat ceva mai retras faţă

de axa Châteauroux-Vatan. Aici, lucrurile mai stăteau ca înainte de război, oamenii dedicându-se preocupărilor cu totul materiale ale exploatării rurale. Nemţii erau departe, în spatele liniei de demarcaţie, Ardenii incă si mai departe, iar posibilitatea de întoarcere la sinul lor, în afară de orice speranţă pentru moment. Inutil să visezi, să discuţi sau să te plângi... Ce mi-e un pământ, ce mi-e altul, iar pe cel de-aici verii mei îl exploatează ca nişte mari cunoscători, cu atelajele lor puternice şi greoaie din Ardeni. Locuitorii din Berry erau oarecum miraţi de caii lor gigantici, rasaţi ca nişte animale de lux dar harnice la roboteală, de plugurile din Brabant, de două ori mai grele decât cele din partea locului şi care săpau brazda cel puţin de două ori mai adâncă. Erau uimitor de ospitalieri şi binevoitori faţă de străinii aceia taciturni, care le dădeau liniştiţi peste cap obiceiurile lor de muncă, tehnicile agricole... şi economia.

Fermele din Berry n-au mai putut fi aceleaşi după trecerea 60

Edgard Thomé – Parasutati in infern

noastră pe-acolo.

Existau în regiune mai multe familii prietene, răzleţite după

cum fuseseră disponibile fermele. Reînnodam cunoştinţe uitate, era cu-adevărat refugiul fericit pe care-l presimţisem.

Dar nu era, decât o etapă. Războiul continua în altă parte şi tocmai acolo alesesem,să mă duc.

Mi-am urmat călătoria. Citisem din curiozitate Călătoria lui Edgard de Edouard Peisson24, al cărei titlu mă amuzase. Cu excepţia titlului, asemănarea se oprea acolo, aventura mea nefiind încă

marinărească.

Înghiţeam îndărătnic şi răbdător kilometri de drum, poposind după cum îmi ieşeau în cale hanurile modeste, ca să-mi cruţ banii.

Valea râului Creuse, verde ca Irlanda urma lanurilor de grâne din Berry. Continuam să descopăr Franţa, ţara mea care pe zi ce trecea, nu rămânea doar un simbol, ci era un pământ minunat şi schimbător ca marea, şi pe care aveam să-l părăsesc tocmai atunci când mi se dezvăluia, tot mai mult, cât de legat sunt de el, printar-o patimă

inexplicabilă şi exclusivă de ţăran.

Încă din zori pedalam prin ploaie, una din acele ploi încete şi dese de la începutul lui septembrie, care răzbat cu răutate, până şi prin impermeabilele cele mai bine închise, pătrunzând pe la gât, şiroind pe spinare, aducând într-o stare jalnică chiar şi pe cei mai optimişti. Mă

simţeam la fel ca şi bietele potîrnichi pe care în acelaşi anotimp le împuşcam pe-o vreme ca asta : pătrunse de frig până-n oase, îngreuiate de ploaia rece, porneau într-un zbor anevoios, curmat 24 Edouard Peisson. (1896―1963), autor de romane marinăreşti. Le Voyage cVEdgard datează din 1940 şi o fost încununat cu premiul Academiei. (N. t.) 61

Edgard Thomé – Parasutati in infern

înainte de a-şi lua avânt.

Se lăsa seara, frunzele veştede izbeau asfaltul, luate de rafalele îngheţate. Aproape că moţăiam în timp ce-mi împingeam bicicleta pe coasta pieptişă ce leagă Montlucon de Néris-les-Bains. La jumătatea drumului era cât pe ce să-l depăşesc pe un alt biciclist ce-mpărtăşea o soartă la fel de vitregă ca şi-a mea, numai că, nefericitul, târa după el un cărucior greu, după toate aparenţele, pentru că se oprea mereu, ca să-şi tragă sufletul.

Mi se părea a fi un bătrân, sub pelerina cu glugă. Eram destul de rezervat ca să-i propun pe faţă să-l ajut : fără să mă audă, am apucat căruciorul şi-am început să-l împing, potrivindu-mi pasul după al lui.

Înaintăm greu, cu vântul şi ploaia în faţă. Abia după cinci sute de metri îşi dă seama de prezenţa mea.

― Oh, îţi mulţumesc ! Mă gândeam eu că prea uşor urc coasta...

Dar de ce te-ai ostenit ?

— Nu ştiu... Poate dintr-un impuls de cercetaş, de pe vremea când mai purtam pantaloni scurţi şi căutam să fac o faptă bună în fiecare zi ! Credeam că-i vorba de-o persoană foarte în vârstă.

Izbucnim în râs : noul meu tovarăş trebuie să fi trecut cu puţin peste treizeci de ani.

— Eşti din partea locului ?

— Deloc, mă duc la Marsilia şi-mi fixasem Vichyul ca punct terminus al zilei de azi.

— Nu-i bine, ar trebui să mai mergi şi-o bună parte din noapte.

Opreşte-te la mine.

Omul mi-e simpatic, dar găsesc că invitaţia lui e prea generoasă

faţă de serviciul pe care i-l fac. Şi-apoi, chiar dacă nu ajung la Vichy, 62

Edgard Thomé – Parasutati in infern

găsesc eu un hotel. Vreau să fac o baie, să cinez omeneşte şi să dorm într-un pat ca lumea. Visez la o sticlă de şampanie care, de când a început să plouă, mi se tot arată în faţa ochilor, ca Graalul lui Lancelot.

Nu cred că el mi-ar putea oferi toate astea : o bicicletă ca vai de lume, un cărucior cu legume... Trebuie să fie vreun mic negustor acolo, nu cine ştie ce înstărit. Îi ocolesc invitaţia cât mai curtenitor cu putinţă, n-aş vrea să-l jignesc.

Când în sfârşit pătrundem în piaţa comunală, el insistă cu amabilitate să rămân, cel puţin atât cât să beau un păhăruţ. Şi mă duce la Hôtel de la Source, unul din micile palace-uri din Néris, al cărui proprietar este.