nervoasă ? Sau e bolnav de-a binelea ? Tuşeşte întruna. Nu mă gândesc nici o secundă la consecinţele posibile : am să-l duc la fermă... Acolo, va sta la el în pat, va avea lapte cald, îngrijiri.
Fereastra nu e nici la trei metri de pământ. Sar primul, apoi îl prind pe puşti în braţe. În mai puţin de o oră, ne aflăm la Hôpitât.
Ferice călătorul asemeni lui Ulise20
E o fericire care nu ţine mult. Pe la patru dimineaţa, mă trezesc în lătrături de câini... Aurora îndoielnică impraştie umbrele din curte.
Vreo zece soldaţi sar dintr-un camion, conduşi de obergefreiter-ul care-şi cere „prizonierii".
Am săvârşit, mi-e tare teamă, o prostie monumentală.
De-abia trec pragul, îmbrăcându-mi canadiana, că o lovitură
straşnică de bici îmi arde spinarea. Ticălosul se bucură, a pus mâna pe unul din acele bice de artilerie hipo-mobilă, aşa cum foloseau surugii francezi : mâner scurt şi gros, curea zdravănă, lungă de-aproape doi metri, ca să-l poată ajunge pe calul înaintaş.
Scârba dracului, cum mai plesneşte ! Nu pot face nimic altceva decât să-mi apăr ochii cu braţele ridicate. Sunt cu pielea goala sub canadiana descheiată. În câteva secunde, pântecele mi-e năclăit de sânge. Mă ţin zdravăn pe picioare. N-am să cad. Şi loviturile continuă...
O mânie ucigaşă mă cuprinde dintr-o dată ; apuc pleasna din zbor, care mi se încolăceşte de braţ, şi smucesc cât pot. Dezechilibrat, scîrnăvia se prăbuşeşte : e beat ca un porc. Şi sângerează tot ca un porc
: şi-a tăiat mâna într-o piatră din curte.
20 Aluzie la primul vers al unui sonet celebru :Heureux qui comme Ulysse d'fait un beau voyage apartinand lui Joachim du Bellay (1522-1560) 47
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Năucit, se ridică cu greutate şi se uită, nevenindu-i să creadă, cum i se prelinge sângele spre degete. Soldaţii nu l-au ajutat. Sunt azvârlit în camion, mă simt sleit de puteri şi tremur încă de furie.
Nemţii l-au uitat pe copil... Măcar cu-atâta lucru m-am ales !
Postul de poliţie e instalat într-un han vechi pe drumul spre Rocroi. Am venit deseori aici, să dansez cu Léone, drăguţul meu flirt de pe vremea aceea. În noaptea asta numai eu singur dansez.
Ticălosul a pus iar mâna pe bici şi şi-a mai recăpătat oarecum şi echilibrul. Urlă înjurături şi mă plesneşte regulat, ca şi cum ar mânui îmblăciul. Am şi-un pic de noroc : o dată din trei, biciul izbeşte mai întâi bîrnele foarte joase şi nu m-aleg decât cu o lovitură slabă.
Dacă-şi închipuie cumva că am să strig ori am să cer iertare... o să crape de furie ori de oboseală mai înainte. Şi-apoi, nici nu mai simt loviturile : m-am putut încheia la canadiană pe drum, e năclăită de sânge, dar mă apără.
Obosit, beţivul îşi trage răsuflarea. E ca eroarea unei pauze în timpul unui marş forţat : ar fi fost mai bine ca sa nu fie făcută, pentru că oboseala şi durerea adunate se răspândesc nemilos în picioarele atât de greu încercate, iar ceea ce înduri e cu mult mai rău decât dacă
marşul ar fi continuat. Acum chiar că mi-e rău. Când o să înceapă iar, n-am să mai rezist...
— Ajunge ! Vreau să vorbesc imediat cu un ofiţer ! Nemţii sunt miraţi să m-audă lătrând în limba lor.
Ipochimenul rânjeşte :
— Aha ! vorbeşti germană... Aşa, prin urmare, vrei să vorbeşti cu un ofiţer ?
— Da, numai decât !
48
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Îşi ia arma din rastel şi, în zori de zi, cu puşca în şale, mă
îndrept mergând înaintea lui spre castel, unde se află statul lor major.
Incă o dată, îmi dau seama că ar fi trebuit să mă gândesc înainte de-a căsca gura. Tipul care merge în urma mea e un sadic şi un laş, trebuie să fiu destins şi cât mai degajat, ca atunci când ai de-a face cu un câine turbat. Mai întâi, să nu-l sperii cu vreo mişcare bruscă, nu trebuie să-i dau nici cel mai mărunt pretext să apese pe trăgaci. Simt că
abia aşteaptă s-o facă.
În timpul primei treimi a traseului simt cu-adevărat teamă.
Oare se moare greu de un glonte primit în şale ? Apoi tensiunea mea scade, nădăjduiesc că ticălosul de câine din spatele meu, dacă n-a muşcat până acum, nici nu va mai muşca. Sfertul ăsta de oră de mers în zori de zi mi-a sporit autocontrolul cu mult mai mult decât ani de zile de asceză mănăstirească.
În castel, totul e cufundat în întuneric. Santinela de gardă
cheamă un sergent. Sergentul refuză să trezească un ofiţer. Ne întoarcem la postul de miliţie. Ticălosul e în spatele meu, de data asta cu puşca la umăr. Faţa mi-e plină de răni, iar sângele care s-a închegat le întinde dureros. Iar pe tine, târâtură, dacă te-oi prinde la înghesuială
într-o bună zi, poţi fi sigur că nici căţeaua de mă-ta n-o să te mai recunoască după ce-o să ieşi din labele mele !...
Când sosesc la post, îmi dau seama că probabil stârnesc milă, pentru că, din proprie iniţiativă, un tînăr caporal mă pofteşte să stau jos, fără să-i pese câtuşi de puţin de ,,superiorul lui ierarhic". Îmi amintesc doar că am izbucnit într-un râs cam smintit : ne aflam în curtea şcolii comunale, unde institutorul ne oprea din încăierare înainte ca poliţele să fi fost plătite până la capăt. Aşteaptă, tu, 49
Edgard Thomé – Parasutati in infern
ticălosaule... Ieşim noi pe poartă...
Sleit, răpus de dureri, adorm pe bancă.
La ora şase, îmi vin în simţiri. Toate rănile mă ard, faţa pare a nu mai fi decât o crustă de sânge uscat. Din fericire, ochii îmi sunt întregi. Teutonul îşi dospeşte vinul într-un fotoliu. Caporalul care m-a poftit să stau jos mai adineauri, îmi aduce o cană de cafea.
