Acum, uşurate, cu ugerul încă roşu de hipermanganat, şi-au reluat viaţa de vaci civilizate. Pe unele a trebuit să le ajut la fătat. Am descoperit gesturi atavice, pe care nu le-am învăţat de la nimeni niciodată.
Iepele mi-au dat mult mai puţin de furcă : le-am adunat într-un ţarc umbros, unde apa de izvor se revarsă din adăpători, şi le-am lăsat să fete singure... Se pricep la treburile lor mai bine decât mine.
Cu porcii, treaba a fost mai puţin uşoară. Cu dobitoacele astea, chiar că nu te poţi înţelege. Răzleţiţi pe vreo sută de hectare, şi-au regăsit repede felul lor ancestral de-a trăi. Răvăşesc pădurea, care-i ascunde, şi nu ies decât noaptea, ca să dea iama prin cuiburile de cartofi.
A fost nevoie de tot arţagul plin de răbdare al dulăilor de vânat mistreţii, ca să-i scot din bălţile unde-şi făceau veacul, să-i adun şi să-i mân în ţarcul lor, plesnindu-i straşnic cu biciul şi răcnind la ei, în timp ce îmi răspundeau cu grohăituri mânioase. Afurisitele de dobitoace devin cu adevărat plăcute doar sub formă de mezeluri.
Acum totul e în ordine... ori aproape. Va mai trebui să strâng şi fânul. Vremea recoltei e mult mai târziu. Nu pot aştepta până atunci.
Peste o săptămână, ultimele căpiţe de lucerna vor fi la adăpost, încât voi putea să-mi văd de drum. Păcat... Nu voi apuca toamna pe locurile astea, cu încantarea ei aurită, nu mă voi încălzi la cele dintâi flăcări ale vetrei, lângă care te-aşezai fără cizme, cu picioarele întinse când cerul e plumbuit de nori plini de zăpadă iar primele triunghiuri de gâşte sălbatice zboară pe sus, ţipându-şi neliniştea.
Şi-aşa am întârziat destul. Desigur, nu-i huzurul de la Capua18, 18 Aluzie la un episod din timpul războaielor cartagineze : Hambar cucereşte oraşul 43
Edgard Thomé – Parasutati in infern
dar acum, când soarta a făcut din mine un soldat, nu trebuie să adorm în acest ostrov de pace, dacă vreau să mă războiesc. Din câte am văzut până în clipa asta, războiul nu evocă pentru mine nici o imagine glorioasă, nici atacuri eroice ori asalturi triumfătoare. Va fi o corvoadă, lungă, aspră, respingătoare, lipsită de romantism şi necruţătoare. Îmi va fi silă de el, îmi voi lăsa pielea, poate, dar trebuie să răspund prezent.
Sunt până-n străfundul măruntaielor un ţăran din Ardeni. Mi-ar plăcea să-mi petrec toată viaţa aici, crescând vite şi vânând. Nemţii mi-au ocupat ţinutul fără ca eu să-i poftesc. În clipa de faţă, mi-ar plăcea să vânez păsări de cum îşi iau zborul, urmărind un prepelicar ce răscoleşte tufişurile, şi când colo sunt nevoit să pun laţuri ! Tot ceea ce mi-ar plăcea să fac, ocupaţia lor mi-o interzice. Dacă vreau să trăiesc în ţara asta pe care-o iubesc, trebuie mai întâi să-i gonesc la ei acasă.
Modestul meu ţel în războiul ăsta, şi care-mi aparţine doar mie, e cât se poate de prozaic : nici vorbă de cruciadă europeană, nici vorbă
de mari teme filozofice. Veşnicul nostru vecin aducător de belele a pus încă o dată stăpânire pe ograda noastră, iar acum trebuie să mă silesc din răsputeri ca să-l azvârl îndărăt peste gard.
De când am sosit am trăit din produsele fermei, tot aşa cum au făcut generaţii întregi înaintea noastră, fără nici o legătură cu exteriorul. Nimic nu lipseşte, nici slănina, nici şunca, nici vânatul.
Păstrăvii, melcii şi broaştele nu cer decât osteneala să le prinzi. Avem chintale de cartofi de rezervă, butoaie întregi de cidru, miere în Capua (Italia) în anul 215 î.e.n., petrecân-du-şi aici, alături de trupele sale, întreaga iarnă. Expresia : „8 huzuri în deliciile de la Capua" înseamnă a pierde un timp preţios ee-ar fi putut îi fân mod util. (N.t.) 44
Edgard Thomé – Parasutati in infern
cantităţi uriaşe şi atâta unt, încât, trebuie să-l sărăm. Cât despre pâine, când ai grâu, o moară şi un cuptor, ar trebui să fii idiot ca să cobori s-o cumperi din sat.
Trăim ca nişte fericiţi robinsoni voluntari. Dar vai ! mai suntem şi băutori nesăţioşi de cafea şi, în săptămâna dinaintea celei în care mi-am fixat ziua plecării, am rămas fără nici o boabă.
Am întreprins lungi curse concentrice în jurul diverselor localităţi : ocupaţia germană e sporadică, iar cantonamentele lor sunt toate răspândite foarte departe de liziera pădurilor ; atâta doar că aş
vrea să ştiu mai de-aproape ce se petrece la Rumigny. Ocazia nu se lasă aşteptată : mă duc cât se poate de prosteşte să reînnoiesc provizia de cafea.
Rene, cel mai mic dintre fraţi, mă însoţeşte.
În sat n-au mai rămas decât oamenii foarte bătrâni, care mă
cunosc cu toţii. Ocolesc întrebările prea directe. Mulţi, de altfel, nu ştiu sau au uitat că îmi făceam stagiul militar. Edgar s-a întors, asta-i tot !
Câţiva infanterişti în uniforme de culoarea coclelei fac instrucţie, alţii în pragul caselor, se ocupă cu aceleaşi îndeletniciri mărunte ca toţii soldaţii din lume aflaţi în cantonament de repaos.
Satul e intact. Doar percepţia a încasat prost câteva obuze de tanc. Văd într-asta o manifestare indiscutabilă a justiţiei iminente. De vreme ce „ei" tot se aflau acolo, se cuvenea să-i lase o amintire şi jandarmeriei.
Jandarmii din Rumigny ţin de folclorul local. Totdeauna i-am considerat drept trupă de ocupaţie. Totdeauna străini de ţinut, ostracizaţi în cazărmile lor, erau veşnicii agresori ai firavelor noastre libertăţi : n-ai plăcuţă la bicicletă ?... Proces verbal ! N-ai ochi de pisică
45
Edgard Thomé – Parasutati in infern
!... Proces verbal ! Nici măcar nu ne lăsau, când din întâmplare supravegheau balurile, să lichidăm „ca între bărbaţi" răfuielile noastre de puştani.
Copoi afurisiţi ! Chiar şi numai simpla evocare a amintirii lor şi mi-a purtat ghinion : doi Feldgendarme19ne opresc la ieşirea din sat.
Mă prefac: că nu-i înţeleg ca sa scap mai repede de ei. Micile erori iniţiale de calcul au uneori consecinţe funeste : se apropie ora când nu mai e voie să circuli, iar cei doi cerberi ne duc la postul de poliţie. De data asta le-am căzut în cursă. Tihna vieţii mele bucolice trebuie să-mi fi tocit instinctul de conservare.
Obergefreiterul care ne ia în primire are o mutră care nu-mi place deloc. E tipul militarului de carieră. Dacă n-are cel puţin patruzeci de ani, înseamnă că nu mai sunt în stare să cunosc o vacă
bătrână după dinţii din gură. Bineînţeles, părerea lui e că circulăm după ora permisă.
Târâturile astea de francezi sunt cu toţii la fel ! Nici un fel de disciplină... Nici urmă de bun simţ !
Deoarece am hotărât să nu ştiu nemţeşte, îl ascult cu un aer plictisit. Rene nu are nici măcar doisprezece ani, clar nu arată
înfricoşat deloc.
— Hai, băieţi francezi... La carceră cu pâine uscată şi apă...
Mâine... la Kommandatur !
Ne închide într-o cameră de la etajul întâi. Nu tu lumină, nu tu rogojini, nu tu pături. Frumoasă noapte o să mai petrecem ! Mă întind pe jos, glumesc cu Rene şi, câteva clipe mai târziu, dorm dus.
Tusea copilului mă trezeşte pe la miezul nopţii. Să fie o reacţie 19 Jandarmi aparţinind jandarmeriei de companie, (germ.) 46
Edgard Thomé – Parasutati in infern
