Rumigny nu prezintă pentru mine decât un interes foarte relativ. E o capitală de canton fără mare anvergură, în ciuda bisericii ei vechi şi a castelului medieval. Prin tradiţie, nu-l iubim deloc : pentru noi evocă mai cu seamă percepţia şi jandarmeria.
Contrabandişti
de ocazie şi vânători după pofta inimii, suntem totdeauna mai mult sau mai puţin în relaţii delicate cu legea, iar autorităţile ne stingheresc.
Dar pe colina care-l domină, la cinci kilometri de târg, există aşa-numitul „Hôpitât". E locul unei mănăstiri într-atât de vechi, că numai nişte subterane cu pereţii zidiţi au mai rămas din ruinele ei.
Hôpitât e adevăratul leagăn al familiei mele. Aici străbunicul meu a omorât, spune-se, ultimul lup din canton. Aici am încălecat pentru prima oară pe cal, aici am vânat pentru prima oară şi am cosit fânul întâia dată. Cele două ferme ce împodobesc vârful platoului sunt 39
Edgard Thomé – Parasutati in infern
în stăpânirea verilor mei. Pădurea le apără din trei părţi. Spre vest, fânetele, întrerupte de lăstăriş, unduiesc blând, până la valea prin care curge râul cu păstrăvi, şi pe care se află moara la Fantigny. E locul cu cele mai frumoase veri din lume, unde mireasma fânului e cea mai dulce, furtunile cele mai dezlănţuite şi stejarii cei mai minunaţi.
5
PĂŢANIILE UNEI PISICI SĂLBATICE
Drumul abrupt care taie colina parcă îmi taie picioarele.
Niciodată n-am izbutit să-l urc până la capăt cu bicicleta ; şi nimeni altcineva, de altfel dacă nu soseşti la Hôpitât călare sau cu căruţa, trebuie să mergi pe jos.
Acolo, în josul pantei ce devine pieptişă, străbunicul meu a murit. Intr-o seară, calul lui a lunecat pe polei. Prins sub căruţa răsturnată, cu ţeasta crăpată pe jumătate, a luptat cât a putut, izbind cu cizma în fundul solid, din scânduri de stejar, al căruţei ca să-l spargă.
A fost găsit dimineaţă, mort de epuizare şi de frig. Era, după câte mi s-a povestit, un uriaş jovial, în stare să patineze cu câte un sac de grâu sub fiecare subsuoară, ori să salte căruţele grele, pline cu grâu, de pe la noi, vârându-se sub osie.
Cât de bine mă simt acum ! Presimt prezenţe magice, parc-aş fi protejat, vegheat, înconjurat. Pot, în sfârşit, să-mi ridic viziera. Mă aflu în Brocélianda17 mea.
17 Codri necuprinşi din Bretania, unde, aşa cum se spune în romanele cavalereşti ale Mesei rotunde, trăiau vrăjitorul Merlin şi zâna Viviane.
40
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Cuvântul „servitor" n-a avut niciodată prin părţile noastre sensul umilitor pe care i-l dau ţaţele parvenite, care n-au ştiut niciodată să trateze omul de la egal la egal. Un servitor, la noi, înseamnă exact cel cu care împărţi viaţa casei, şi totdeauna am găsit vrednic de admiraţie obiceiul din Ardeni care cere să-i spui „soră" unei fete care trebăluieşte la fermă ori unei slujnice de cîrciuma. Numeşti
„soră" pe orice femeie al cărei rang subaltern ar putea-o umili, la fel cum faci şi cu verişoarele sau cu prietenele din copilărie. Aşa, avem cu toţii acelasi rang. „Nici,tu servitor, nici tu stăpân."
— Salut, soră !
Marie-Louise e mai mare decât mine doar cu vreo patru-cinci ani, cred. Părinţii ei locuiesc la Rumigny. Ea a preferat să rămână la Hôpitât împreună cu cei doi fraţi. Raymond, cel mai mare, a împlinit de curând şaisprezece ani, Rene, prâslea, are unsprezece.
Marie-Louise, cu vreo ciţiva ani în urmă, a rămas însarcinată cu un mizerabil care apoi a abandonat-o. Să creşti un copil din flori, acum patruzeci de ani, presupunea să ai mult caracter şi mult curaj. Şi fata asta are. Cele întâmplate au maturizat-o au asprit-o. E o femeie frumoasă, inteligentă, şi sănătoasă. Ne ştim dintotdeauna si ţinem mult unul la altul.
— Mănânci o omletă !
— Ce întrebare !
Omleta şi bucăţile de fagure, la Hôpitât, sunt pâinea şi sarea cu care-l întâmpini pe călător la orice oră s-ar ivi el. În timp ce savurez neasemuitul jambon din Ardeni, tăiat în felii groase de-un deget, îmi povestesc aventura.
— Aşa... Şi aşa... Asta-i tot.
41
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Băieţii par dezamăgiţi că povestea s-a oprit, nu le-a ajuns nici pe-o măsea. Pe-atunci nu exista televizor, nici tranzistor, încât simpla povestire a unor întâmplări ceva mai neobişnuite captiva auditoriul.
— Şi vrei să pleci în Anglia ?
— Am să rămân aici câteva zile, cât să mă odihnesc cum trebuie şi să-i observ pe nemţi.
— Ştii, există o Kommandatură la Rumigny, dar friţii n-au urcat niciodată până aici.
Aşa sper şi eu. Am să-i pot cerceta în voie şi să descopăr ochiul cel slab, gaura din plasă.
Pătrunsesem în năvod fără să ştiu că-i năvod, dar felul în care aveam să-i scap, nu-mi dădea nici o bătaie de cap. De-atâtea ori trecusem graniţa cu Belgia, când eram puşti, chiar sub nasul vameşilor! Prin părţile noastre, ăsta era jocul „frauda", cum îi spuneam
; un fraudulos, pentru noi, era un domn care risca... cel care-i zvânta în bătaie pe paznici. Familiile, până şi cele mai înstărite, dresau câini pentru contrabandă, şi se puneau pariuri pe cei mai buni, aşa cum se face în nord cu porumbeii voiajori sau cu cocoşii de luptă. În folclorul nostru regional, existau doi eroi : neînfricatul vânător de mistreţi şi contrabandistul fericit.
Când va sosi momentul, voi şti să ies din „zona roşie".
La jumătatea lui iulie, tot acolo mă aflu. Ceva în mine s-a împotmolit, încât n-am putut lăsa fermele în părăsire.
Mai întâi, a trebuit să adun vacile, vreo şaizeci cu toate. Nu mai fuseseră mulse de săptămâni întregi, încât aveau mamelele diforme, ugerul atârnând şi crăpat ; le-am smuls din mărăcinişuri şi din firele de sîrmă ghimpată, unde mugeau zi şi noapte. N-a fost uşor deloc.
42
Edgard Thomé – Parasutati in infern
