În timpul primei treimi a traseului simt cu-adevărat teamă.

Oare se moare greu de un glonte primit în şale ? Apoi tensiunea mea scade, nădăjduiesc că ticălosul de câine din spatele meu, dacă n-a muşcat până acum, nici nu va mai muşca. Sfertul ăsta de oră de mers în zori de zi mi-a sporit autocontrolul cu mult mai mult decât ani de zile de asceză mănăstirească.

În castel, totul e cufundat în întuneric. Santinela de gardă

cheamă un sergent. Sergentul refuză să trezească un ofiţer. Ne întoarcem la postul de miliţie. Ticălosul e în spatele meu, de data asta cu puşca la umăr. Faţa mi-e plină de răni, iar sângele care s-a închegat le întinde dureros. Iar pe tine, târâtură, dacă te-oi prinde la înghesuială

într-o bună zi, poţi fi sigur că nici căţeaua de mă-ta n-o să te mai recunoască după ce-o să ieşi din labele mele !...

Când sosesc la post, îmi dau seama că probabil stârnesc milă, pentru că, din proprie iniţiativă, un tînăr caporal mă pofteşte să stau jos, fără să-i pese câtuşi de puţin de ,,superiorul lui ierarhic". Îmi amintesc doar că am izbucnit într-un râs cam smintit : ne aflam în curtea şcolii comunale, unde institutorul ne oprea din încăierare înainte ca poliţele să fi fost plătite până la capăt. Aşteaptă, tu, 49

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ticălosaule... Ieşim noi pe poartă...

Sleit, răpus de dureri, adorm pe bancă.

La ora şase, îmi vin în simţiri. Toate rănile mă ard, faţa pare a nu mai fi decât o crustă de sânge uscat. Din fericire, ochii îmi sunt întregi. Teutonul îşi dospeşte vinul într-un fotoliu. Caporalul care m-a poftit să stau jos mai adineauri, îmi aduce o cană de cafea.

— Nu prea eşti frumos la vedere.

— Îmi închipui... Aş putea să mă spăl undeva ?

— Nu, nu chiar acum, nu înainte de-a te fi văzut un ofiţer.

— De ce ?

— Ai să vezi, cred că aşa e mai bine.

Sunt de acord, la urma urmei, dar mă întreb de ce. Pe la ora şapte soseşte un locotenent.

— Cine te-a adus în halul ăsta ?

—În ce hal ?

Mă împinge spre-o oglindă : ce caraghioslâc, cel de-acolo nu pot fi eu. Intr-adevăr, am o mutră ce l-ar înfiora şi pe Frankenstein : numai vânătăi si sânge. Doar ochii şi pleoapele mi-au rămas întregi, buzele-mi sunt plesnite, o şfichuitură de bici mi-a smuls partea de sus dintr-o ureche.

Ofiţerul mă pune să-mi scot canadiana, dar mi s-a lipit de piele ca un pansament.

— Lasă, nu-i nevoie... Dar de ce toate astea ?

Îi explic : ferma, cumpăratul cafelei, aşa-zisa depăşire a orei ce permite circulaţia, tusea copilului şi fuga noastră.

Mă mustră cu severitate : am greşit nedând ascultare şi meritam o pedeapsă... Obergefreiterul însă s-a purtat într-un mod nedemn de un 50

Edgard Thomé – Parasutati in infern

soldat german. Şi-l trezeşte pe beţivan lovindu-l puternic cu cravaşa.

Ticălosul sare în picioare, se clatină, ia poziţia de drepţi, pocnindu-şi cizmele, încasează o salvă de înjurături prea rapidă ca să

le înţeleg pe toate, în orice caz nu afecţiunea se revarsă din ele. Işi rectifică poziţia la fiecare nou val de înjurături : Jawohl, Herr Leutnant.

Acum, cei doi îşi spală rufele murdare în familie, iar eu jubilez văzând un neamţ pedepsindu-l pe altul din cauza mea. În orice caz, dacă într-o zi am norocul să-i prind pe unul sau pe altul dintre ei în împrejurări pe care le doresc din inimă, nu va exista nicio deosebire între felul cum mă voi purta cu ei.

Doctorul care se ocupă de mine în cursul dimineţii găseşte că

greşeala mea era relativ neînsemnată, iar pedeapsa, în orice caz, nemăsurat de aspră. E un om cu adevărat cumsecade şi mă însoţeşte la Kommandatură în clipa când sunt convocat.

Permisiunea de şedere ce mi s-a dat la Charleville e perfect valabilă, nu sunt întrebat nici măcar de felul cum am aterizat aici.

Comandantul garnizoanei, un maior, îmi ţine un discurs interminabil, un nesfârşit curs de morală privitor la indisciplina francezilor şi corectitudinea armatei germane. În ceea ce priveşte

„corecţia", da, nimic de zis, sunt înzestraţi, tocmai am constatat-o pe pielea mea.

În sfârşit, totul se petrece bine ― pe cât e cu putinţă ― şi ne despărţim cei mai buni duşmani din lume.

Am nevoie să mă odihnesc mai bine de-o săptămână, înainte de-a fi iar în formă. Tînărul caporal care s-a arătat milos vine la fermă

să se intereseze de sănătatea mea. E de-o vârstă cu mine, îl cheamă

Alfred Schrocder şi locuieşte la Zittau, în Saxonia. Îi e dor de ţara lui.

51

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Speră să se întoarcă foarte repede, cel puţin în permisie, Războiul, îmi spune, n-o să ţină mult : nemţii vor cuceri Anglia încă din toamnă.

Pentru moment, aviaţia lor o bombardează, într-adevăr, am văzut trenuri întregi pline cu bombe.

Ne simţim destul de bine împreună, încât îi amintesc că până şi Napoleon cel Mare şi-a rupt colţii încercând să muşte din Anglia. Fără

îndoială, îmi dă el dreptate...

Numai că pe vremea aceea nu exista nici Hermann Goering, nici Luflwaffe.

Nădăjduiesc că bietul băiat n-a murit pe frontul rusesc. Dacă

trăieşte, poate că i s-a întâmplat să-şi amintească de conversaţia noastră şi să tragă învăţătura cuvenită : la război, niciodată nimic nu-i definitiv câştigat câtă vreme adversarul n-a depus armele.

Acum nu mai am ce face prin părţile astea : se apropie sfârşitul lui iulie şi, dacă vreau să fiu în Anglia ca să-i înfîmpin pe friţi, e timpul s-o iau din loc.

6

TURUL FRANŢEI

Când pedalînd, când cu bicicleta la spinare, ajung, tăind-o prin 52