Chenaud e un om remarcabil de politicos şi cultivat. Totul e perfect la el în casă, totul e de-o armonie desăvârşită : familia, tablourile, covoarele, mobilele... vinul de Porto. Perspicacitatea şi fineţea lui mă pun în încurcătură :

— Ei, da, îmi mărturiseşte mijindu-şi ochii, nu sunt decât un negustor de supă. Rămâi totuşi ? Du-te şi fă o baie, odaia ţi-e pregătită.

Te anunţ eu când să vii la masă.

Tata avea o vorbă, că nu există decât două lucruri cu adevărat importante în viaţă : să te scalzi în apă caldă, şi să bei vinul rece. Nu sunt departe de a-i înţelege filozofia. Masa e o minunăţie, o capodoperă de bun gust şi măsură. Mă destind, mă destăinui fără

teamă : mă duc la Marsilia unde trebuie să-l văd pe consulul Statelor Unite pentru care am o scrisoare de recomandare. Sper că mă va ajuta să ajung la Londra.

Chenaud manifestă un entuziasm moderat. A muncit ani în şir în Anglia, după terminarea şcolii de hotelier, iubeşte Anglia şi pe 63

Edgard Thomé – Parasutati in infern

englezi, dar, fără a voi să mă descurajeze, crede că-mi va fi greu să plec din Marsilia. Se îndoieşte că diplomatul se va compromite pentru un necunoscut oarecare, dar, mai spune, „nu-i nevoie să nădăjduieşti pentru a întreprinde, nici să reuşeşti ca să perseverezi". Îmi dă adresa verilor lui din Londra şi, a doua zi, ne despărţim după o strângere de mină bărbătească, ce va pecetlui pentru totdeauna o prietenie unică.

Încă nu ştiu că după Châteauroux şi Brion, Néris e a treia carte a brelanului de dame pe care Soarta l-a distribuit clandestinului ce voi deveni.

După câteva etape fără nici un incident, sosesc în cele din urmă

la Marsilia, nu însă fără ca doi jandarmi să vrea să-mi confişte bicicleta,

„proprietate a armatei franceze" . Le mai demonstrez încă o dată că acolo de unde am luat-o eu, armata franceză renunţase de mult la drepturile ei asupra a tot şi toate. Dacă o confiscă, cer să se întocmească un proces verbal amănunţit şi, fie din lene, fie din teama de-a se ivi complicaţii, mă lasă să-mi continui drumul. Ce mai belea şi reprezentanţii ăştia ai

„autorităţii" ! Tata mi-a povestit că la Verdun, în primul război, au fost spînzuraţi jandarmi de cîrligele de măcelărie...

Chenaud avea dreptate. Consulul american are, desigur, altele, pe cap decât să mă ajute pe mine. E o vită încălţată, unul din acei

„albi mărunţi" pe care lumea anglo-saxonă pare a avea specialitatea de a-i produce la grămadă. Tot ce e made in USA nu poate fi, evident, decât the best in the world 25

O corcitură made in USA. Zece minute de conversaţie îmi sunt de ajuns ca să mă conving că-mi pierd vremea. O tentativă greşită... ce trebuie uitată !

25 Tot ce-i mai bun din lume

64

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Timp de două săptămâni mă joc de-a ogarul care adulmecă prin oraş.

Din pistă falsă în impas, mă conving pe zi ce trece că nu toate drumurile duc la Londra. Dimpotrivă, m-au dus spre o situaţie de-a dreptul neplăcută : constat, într-o seară, că mi-am pierdut portofelul, actele şi cea mai mare parte din bani.

Din fericire, am prevăzut un accident asemănător, aşa că n-am rămas chiar fără un sfanţ. Numai că, după ce-mi achit nota la hotel, nici vorbă nu mai poate fi, cu două mii de franci, să tatonez terenul în continuare, mai ales că nici un indiciu nu mă încurajează s-o fac.

Singura soluţie rezonabilă e să mă întorc la Brion, unde prietenul meu, institutorul-secretar de primărie, îmi va procura un nou act de identitate, şi unde părinţii mei vor putea, eventual, să-mi trimită

bani.

E mult mai departe de la Marsilia la Châteauroux decât de la Châteauroux la Marsilia.

La venire, eram însufleţit de visul meu, încât pedalam vesel.

Acum, apăs maşinal pe pedale.

Vântul dinspre nord care mătură valea Ronului mătură totodată

şi optimismul meu. E sfârşitul lipsit de glorie al unei aventuri avortate.

Mă opresc la Néris, ca să-l informez pe Chenaud de eşecul meu şi, la finele lui octombrie, ajung la verii mei, a căror bunăvoinţă mă

mângâie întrucâtva de eşec. E de la sine înţeles, îmi spun ei, casa lor e şi casa mea. Aş putea sta acolo o veşnicie. Eu însă nu vreau sa stau decât atât cât e nevoie ca să potrivesc la loc bucăţile destrămate ale modestului meu vis.

Nici o clipă nu mi-a venit ideea să trec prin Spania. Totdeauna 65

Edgard Thomé – Parasutati in infern

m-am gîndit că, o dată pornit din Franţa, aveam să ajung drept în Anglia, fără tranzit prin vreo închisoare oarecare. Inchisoarea într-o călătorie, e un accident posibil, dar refuz s-o introduc la rece, ca pe un factor obligatoriu, în soluţia problemei. Sunt dispus să iau în consideraţie că cincizeci la sută din şanse ar fi contra mea, dar nici una mai mult. Or, eu nu vorbesc spaniola, iar lucrurile sunt şi aşa destul de complicate, fără să le mai adaug un handicap insurmontabil. Pe deasupra, am o fobie de-a dreptul animalică faţă de carceră, încât nu mă pot hotărâ să-mi asum riscul ăsta... mai cu seamă când riscul pomenit prezintă toate aparenţele fatalităţii.

Deocamdată nu prea am motive să-mi blestem soarta, căci nu duc lipsă de distracţii care să mă consoleze de eşecul meu marsiliez.

Un om în plus la o fermă nu-i niciodată de prisos. Suntem la sfârşitul culesului de vii, muncile agricole sunt în toi. Mă dărui neprecupeţit tuturor treburilor ce se ivesc. Mă scol cum se crapă de ziuă, mă culc frânt, şi tot îmi mai rămâne timp să mă duc şi la bal... şi să mă bat dacă

e cazul.

Dacă cei mari se înţeleg foarte bine între ei, nu tot aşa stau lucrurile şi cu cei mai mici. Pentru băieţii din partea locului „refugiaţii"

de-aceeaşi vârstă cu ei sunt nişte străini prea la largul lor, despre care îşi închipuie că sunt nişte înfumuraţi, şi care, mai ales, dansează cu fetele lor. Felul nostru de a fi, al celor din est, îi descumpăneşte pe tinerii din Berry şi, pentru că suntem altfel, suntem obligatoriu duşmanii lor. Dansăm des, discutăm întruna şi câteodată ne batem. E o ocazie minunată să ne cunoaştem mai bine.

Ne purtăm, la o adică,

asemeni unor pui de animale, dar, la urma urmei, încăierările de după

bal leagă simpatii solide, încât până şi azi, la mai bine de patruzeci de 66

Edgard Thomé – Parasutati in infern

ani de-atunci, mai am pe-acolo camarazi minunaţi, a căror prietenie se leagă de-o înfruntare pugilistică. Toate astea sunt foarte sănătoase şi cât se poate de în firea lucrurilor.

Poşta dintre cele două zone nu-i un model de abundenţă şi încă

mai puţin de regularitate. Să le explic părinţilor mei, din zona ocupată, că am eşuat în prima mea tentativă şi că vreau s-o iau de la cap, că îmi trebuiesc haine şi anumite adrese, presupune un schimb necrezut de amplu de cărţi poştale oficiale, controlate de ocupant, şi-n care posibilitatea de-a spune lucrurilor pe şleau e extrem de redusă.

La sfârşitul lui noiembrie, părinţii mei au reuşit în fine să-mi trimită cele trebuincioase. Institutorul mi-a procurat acte noi şi iată-mă

iar numai bun să-mi continui cercetarea.

Intreaga viaţă politică s-a refugiat la Vichy şi-n împrejurimile lui. De acolo vin toate informaţiile şi acolo trebuie să mă duc ca să aflu ce se întâmplă.

Nu ştiu să fac mare lucru, dar mi-am găsit la Clermont-Ferrand o slujbă de scrib mai mult sau mai puţini pe placul inimii mele. Dacă