Unchiul Georges întruchipează curajul, inteligenţa şi vigoarea.
Dar şi seninătatea, înţelepciunea, indulgenţa. Boala l-a ţintuit la pat de la doisprezece ani : boala lui Pott sau poliomielita ? Doctorii n-au înţeles niciodată nimic din cazul lui. O dată cu trecerea anilor, boala i-a torturat oasele, i-a răsucit picioarele, i-a deformat spatele, clar trupul acesta de Quasimodo e dominat de o faţă de arhanghel viril, cu frumoase trăsături regulate, cu ochi strălucitori de inteligenţă. Gura, ceva cam tristă în stare de odihnă, se luminează la cea mai neînsemnată solicitare de un zâmbet cu dinţi desăvârşiţi, cuprinzând în el întreaga îngăduinţă a lumii.
Stau jos, lângă şezlongul lui, aşa cam stăteam când eram copil, iar el încropea pentru mine poveşti pe care mi le spunea de-a lungul serilor. Veşnic aceleaşi trei personaje însufleţeau intriga : dulăul Roquet, bun, cinstit şi greoi : „muşchii" combinaţiei. Iepuraşul Lapinos, un fel de spiriduş plin de curaj, de inventivitate şi de găselniţe :„creierul" binomului. Pisoiul Chapuzot, viclean, echivoc, când îndrăzneţ, când laş, calculat şi încurcându-se întruna in combinaţiile lui, un pic trişor, un pic iezuit, şi, la drept vorbind, 57
Edgard Thomé – Parasutati in infern
niciodată câştigător. Impărăţia lor era nesfârşita pădure a Ardenilor cu animalele ei sălbatice : mistreţul mai întâi, apoi cerbul, căpriorul, jderul, bursucul, vidra şi vulpea, veveriţa şi cârtiţa, ale căror obiceiuri unchiul Georges mi le înfăţişa urmând firul povestirii. Mai apăreau si teutoni graşi şi mojici, jandarmi mărginiţi, vameşi înşelaţi şi a contrabandişti abili...
― Mai spune, hai mai spune ! Şi ani în şir, infirmul a imaginat pentru mine, de la o seară la alta, aceste poveşti cu zâne pline de învăţăminte.
Acum, e rândul meu să povestesc :- Belgia, Dunkerque, evadarea, Ardenii, Hôpitât, nemţii şi celelalte... Şi-apoi gata, asta-i tot.
Suntem împreună, aşa că din nou e în regulă."
Jucăm şah, partidă după partidă. E fericit când izbutesc să-l bat.
Studiem cel mai bun itinerariu de urmat ca sa ajung la Marsilia pe şosea. Inutil să risc prosteşte şi să iau trenul : Sunt, la urma urmei, un prizonier evadat şi nu stim ce dispoziţii au primit funcţionarii şi jandarmii în legătură cu noncorformiştii. Oricum ar fi, funcţionarii şi jandarmii sunt o categorie pe care e totdeauna bine s-o eviţi.
Mai întâi, trebuie să trec linia de demarcaţie în zona oraşului Poitiers ; pe urmă, prin împrejurimile de la Châteauroux, voi da de nişte veri de-ai mei, care au scris de cateva zile. Sunt cei care locuiau la Hôpitât. La ei mă voi simţi ca la mine acasă. E un refugiu ce va încheia o etapă si care va fi, o ştiu, primitor fără rezerve, sobru şi călduros.
Timpul trece prea repede. Avem atâtea să ne spunem, atâtea întrebări de lămurit, al căror răspuns ne scapă : cum de în armată s-a înstăpânit atât de repede debandada ? De ce aviaţia a fost distrusă la sol ? De ce blindatele văzute de mine erau toate imobilizate fie în 58
Edgard Thomé – Parasutati in infern
locurile lor de parcare, fie arse la încrucişările de drumuri ? Ce vor face englezii, americanii şi ruşii ?...
Când voi lua cunoştinţă, la Londra, de Apelul din 18 iunie22 nu-l voi găsi deosebit de original. Unchiul Georges nu-i nici soldat, nici politician, nici strateg, dar după despărţirea de el, mă voi însenina din nou.
— Am fost înfrânţi, mi-a explicat el în timpul nesfârsitelor noastre convorbiri, prelungite în noapte, dar Anglia rezistă. E vorba de un conflict mondial în care, în mod sigur, dacă englezii vor continua să
reziste îndeajuns de mult, americanii vor fi atraşi. Ruşii şi nemţii nu pot coexista... E vorba de primele mişcări de la începutul unui război de uzură, în care nemţii vor mai dobândi şi alte victorii spectaculoase : au redescoperit Blitzkrieg23-ul lui Gengis Han, până acum le-a mers, şi se cramponează cu înverşunare de strategia asta în aparenţă de neînvins... Dar potenţialul industrial al alianţelor probabile îi va zdrobi până la urmă.
De cumva aş fi fost ispitit să-mi pierd speranţa, analiza asta lucidă şi nepătimaşă mi-ar fi redat-o la loc.
— Petain, zise unchiul Georges, a acceptat armistiţiul, nu-i rămânea altceva de făcut pentru moment, de vreme ce ţara nu mai avea cu ce se bate, nici materiale, nici oameni, nici suflet. E rezultatul 22 La 16 iunie 19-l0, premierul Marii Britanii, Winston Chur-chill propune guvernului francez crearea Uniunii anglo-franceze şi continuarea războiului prin eforturile comune ale ambelor ţări. Propunerea, este respinsă de guvernul francez, şi la 17
iunie, mareşalul Petain, crezând în înfrângerea rapidă şi inevitabilă a Angliei, ;erearmistiţiu Germaniei. Generalul de Gaulle însă, în Apelul din 18 iunie 1940, acceptă
colaborarea cu guvernul englez, spe-cificând că războiul nu se limitează la teritoriulFranţei, că este un război mondial. (N. t.) 23 Războiul fulger, (germ.)
59
Edgard Thomé – Parasutati in infern
inevitabil al unor împrejurări specifice, la care ne-au dus orbirea, mărginirea şi teama, dar nu aşa se vor sfârşi lucrurile.
Linia de demarcaţie între Poitiers şi Confolens e deosebit de poroasă. câteva informaţii culese în grabă de pe la tejghelele bistrourilor, două zile în care am ţinut sub observaţie posturile nemţeşti şi orarul schimburilor... Apoi o trec fără greutate la ceasul cel mai călduros al zilei, când oameni şi caini sunt mai grijulii să caute răcoarea umbrei decât un eventual pasager clandestin.
Mă aflam în „zona liberă" şi, în etape scurte, am ajuns la Châteauroux, o prefectură liniştită despre care atunci nu ştiam că avea să fie pentru mine punctul terminus al atâtor călătorii viitoare.
Verii mei se refugiaseră la Brion, un mic sat ceva mai retras faţă
de axa Châteauroux-Vatan. Aici, lucrurile mai stăteau ca înainte de război, oamenii dedicându-se preocupărilor cu totul materiale ale exploatării rurale. Nemţii erau departe, în spatele liniei de demarcaţie, Ardenii incă si mai departe, iar posibilitatea de întoarcere la sinul lor, în afară de orice speranţă pentru moment. Inutil să visezi, să discuţi sau să te plângi... Ce mi-e un pământ, ce mi-e altul, iar pe cel de-aici verii mei îl exploatează ca nişte mari cunoscători, cu atelajele lor puternice şi greoaie din Ardeni. Locuitorii din Berry erau oarecum miraţi de caii lor gigantici, rasaţi ca nişte animale de lux dar harnice la roboteală, de plugurile din Brabant, de două ori mai grele decât cele din partea locului şi care săpau brazda cel puţin de două ori mai adâncă. Erau uimitor de ospitalieri şi binevoitori faţă de străinii aceia taciturni, care le dădeau liniştiţi peste cap obiceiurile lor de muncă, tehnicile agricole... şi economia.
Fermele din Berry n-au mai putut fi aceleaşi după trecerea 60
Edgard Thomé – Parasutati in infern
noastră pe-acolo.
Existau în regiune mai multe familii prietene, răzleţite după
cum fuseseră disponibile fermele. Reînnodam cunoştinţe uitate, era cu-adevărat refugiul fericit pe care-l presimţisem.
Dar nu era, decât o etapă. Războiul continua în altă parte şi tocmai acolo alesesem,să mă duc.
Mi-am urmat călătoria. Citisem din curiozitate Călătoria lui Edgard de Edouard Peisson24, al cărei titlu mă amuzase. Cu excepţia titlului, asemănarea se oprea acolo, aventura mea nefiind încă
marinărească.
Înghiţeam îndărătnic şi răbdător kilometri de drum, poposind după cum îmi ieşeau în cale hanurile modeste, ca să-mi cruţ banii.
Valea râului Creuse, verde ca Irlanda urma lanurilor de grâne din Berry. Continuam să descopăr Franţa, ţara mea care pe zi ce trecea, nu rămânea doar un simbol, ci era un pământ minunat şi schimbător ca marea, şi pe care aveam să-l părăsesc tocmai atunci când mi se dezvăluia, tot mai mult, cât de legat sunt de el, printar-o patimă
inexplicabilă şi exclusivă de ţăran.
Încă din zori pedalam prin ploaie, una din acele ploi încete şi dese de la începutul lui septembrie, care răzbat cu răutate, până şi prin impermeabilele cele mai bine închise, pătrunzând pe la gât, şiroind pe spinare, aducând într-o stare jalnică chiar şi pe cei mai optimişti. Mă
